Contribuţii la rescrierea istoriei Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX

Etichete

,

Cu fiecare nouă apariție la editura pe care o conduce și finanțează din resurse proprii („Floare Albă de Colț”), Florin Duțu pare că vrea să infirme cu orice preț constatarea implacabilă a lui Emil Cioran: „În România totul se pierde fără urmă”. Efortul obstinat al lui Florin Duțu, de a smulge din arhivele fostei Securități (și nu numai), crâmpeie revelatoare din biografiile unor figuri exemplare ale spiritualității românești din secolul XX (Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Liviu Stan, Spiridon Cândea, Constantin Grigorescu, Emilian Vasilescu, Ioan G. Coman, Ene Branişte), are nu mai puțin o miză morală. Descoperim, în aceste biografii întregite și inteligent integrate în contextul epocii, accente nebănuite de umanitate, care se profilează cel mai adesea în contrast cu un mediu ostil, minat de suspiciune, invidie și resentiment. Intenția de fond a lui Florin Duțu nu este însă una denigratoare, lăsând faptele să vorbească de la sine. Chiar dacă „a deschis cutia Pandorei”, cum îl avertiza, nu demult, părintele Petru Moga, Florin își continuă proiectul editorial, care a ajuns, într-un interval de aproape trei ani, la zece titluri publicate. Volumele, din ce în ce mai îngrijite și mai atent redactate de la o apariție la alta, dau dovadă de un spirit critic tot mai sigur pe sine, mai matur. Personal, îl admir pentru că și-a asumat acest efort, fiind conștient că miza aflată în joc e imensă: o contribuție la rescrierea istoriei Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX. Îl sfătuiesc doar să nu uite că, în cutia Pandorei, singurul lucru care a mai rămas de eliberat e Speranța. Pe care orice istoric e dator s-o cultive, dacă nu vrea să se lase strivit de povara deconcertantă a trecutului.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Apariție recentă la Editura Floare Albă de Colț

Apariție recentă la Editura Floare Albă de Colț

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cărţi publicate la Editura Floare Albă de Colț:

  1. „Şi cărţile au fost deschise…” (Apocalipsa 20, 12). Părintele Arsenie Boca (1910-1989), o biografie, cuvânt înainte de P.S. Dr. Daniil Stoenescu (Episcop Locţiitor al Daciei Felix), (2013, ed. a II-a 2015); „Până-n prezent, cea mai documentată biografie a Părintelui Arsenie” (Episcop Dr. Daniil Stoenescu).
  2. Părintele Arsenie Boca (1910-1989), Biografie Vizuală (2015);
  3. Mistica Ortodoxă şi Schimbarea la Faţă a Teologiei Româneşti: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae (2014);
  4. Părintele Arsenie Boca la Mănăstirea Prislop în Epoca Torţionarilor Comunişti, 1948-1956. De la venirea sa în misiune pastorală până la lichidarea în şapte serii a personalului monahal din ordinul Securităţii (2014);
  5. Viaţa Părintelui Dumitru Stăniloae 1903-1993 (2015);
  6. Autobiografii ale teologilor români ortodocși în dosarele Securității (2016);
  7. Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944 (2015);
  8. Nichifor Crainic, Pribeag în Tara mea – Sub mască. Memorii 1944-1947 (2015);
  9. Nichifor Crainic, „Am cunoscut iadul!” Mărturii din închisoare 1947-1962 (2016);
  10. Episcop Dr. Daniil Stoenescu, Liturghie pe mormântul Părintelui Arsenie, texte literar-religioase (2015);

Website: http://www.floarealbadecolt.ro/

 

Urme ale dragostei: Carmen Elena Caragiu – „Jurnal de idei” (Editura Platytera, București, 2016)

Etichete

, ,

Fără să punem semne, fără să lăsăm urme memorabile în conștiință, totul se îneacă în fum și în uitare peste noapte…

Carmen Elena Caragiu

„Biografia mea nu are conţinut, în bună parte din voinţă proprie; mi-am trăit fără rest viaţa în idee”, mărturisea filosoful român Constantin Noica, într-o faimoasă notiță testamentară. Nu știu în ce măsură viața unui om se poate epuiza într-o idee, însă, cu siguranță, ceea ce mă fascinează mai mult într-o (auto)biografie e tocmai ceea ce refuză să se lase circumscris unui gând, fie și filosofic… De altfel, orice biografie care se declară onestă nu va avea niciodată pretenția că poate „spune totul” despre viața cuiva: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Și totuși. Chiar dacă viața unui om nu încape în cuvinte (și nici măcar într-o idee – orice ar spune Noica), textele rămase în urma cuiva sunt ca niște semne, sau „urme memorabile” în conștiința noastră… Este și cazul Elenei Carmen Caragiu (1965-2015), despre al cărei parcurs biografic, întrerupt în plină efervescență creatoare, stau astăzi mărturie un număr semnificativ de texte, dintre cele mai diverse.

Carmen Elena Caragiu (1965-2015)

Carmen Elena Caragiu (1965-2015)

Carmen Elena Caragiu a fost un suflet însetat de absolut. Nu-mi pot explica altfel dragostea ei nețărmurită pentru muzică, în care urmărea, mai mult decât un deliciu estetic, o perspectivă unificatoare asupra întregii existențe. Înțelegerea fenomenului muzical era dublată de o trăire la cote înalte a interpretării artistice, ceea ce face ca toate considerațiile sale (filosofice, psihologice, teologice etc.) asupra muzicii să aibă un important suport afectiv: „…muzica este cea mai dezlănțuită formă de mișcare, avântându-se cu ochii închiși, ca într-o cădere liberă… ea lovește fără a sfărâma nimic… poate produce doar fiori de eliberare”. Carmen Caragiu vedea în muzică o formă privilegiată de eliberare de sub tirania antagonismelor, a polarizării vieții psihice („logica expresiei nu cunoaște separarea între pozitiv și negativ, nu cunoaște cenzura psihică”), având ca efect reconcilierea diferitelor pasiuni/pulsiuni sufletești. În opinia autoarei, experiența estetică implică, paradoxal, „o trăire neantagonistă a antagonismului”. Să nu uităm că, psihologic vorbind, ne aflăm sub semnul unui conflict permanent între suflet-minte-trup, între interioritate și exterioritate. Ori, prin proiecția de sine a subiectului, favorizată de artă, opoziția dintre subiect și obiect (interioritate și exterioritate), se sublimează: „Paradoxul estetic este următorul: expresia supremă a interiorului este exteriorul… Nu există operă de artă în afara unei întâlniri a subiectului cu obiectul”. Carmen Caragiu merge chiar mai departe: „Tot ce există în afara noastră este o existență care trebuie «asumată»… Profunzimea mea cea mai adâncă este Celălalt”. De aici, până la teologia mistică, nu mai e decât un pas: „Cred în Hristosul care Se află mai adânc în mine decât eu însumi”, afirma cândva Augustin…

De altfel, pentru Carmen Elena Caragiu, teologia constituie un foarte fecund „spațiu al întâlnirii” între psihanaliză, filozofie (cu precădere fenomenologie și hermeneutică), știință și – last but not least –, artă. Desigur, se poate ghici la tot pasul influența discretă a „mistagogiei” iconice ghelasiene, însă Carmen Caragiu nu face niciodată impresia unui epigon. Dimpotrivă, multe dintre intuițiile mistice ale părintelui Ghelasie sunt dezvoltate și integrate într-o viziune proprie, îmbogățită și fără ambiguități de limbaj!

Carmen Caragiu - Jurnal de idei (Platytera, 2016)

Carmen Caragiu – Jurnal de idei (Platytera, 2016)

Spre exemplificare, una dintre temele majore ale teologiei creștine – este vorba despre eshatologie – apare constant în gândirea Elenei Carmen Caragiu. Tradiția patristică afirmă că eshatologia a fost doar inaugurată de Întruparea lui Hristos („Prima Venire”), urmând să fie desăvârșită abia odată cu Parusia Sa („A Doua Venire”). Se poate vorbi despre un triplu interval, în care „termenul median” este Întruparea. Avem, pe de o parte, condiția lumii de la Cădere până la Întrupare (1), cea cuprinsă între Întrupare și Parusie (2), respectiv condiția Împărăției (3), împlinirea propriu-zisă a Eshatonului. Aceste trei „trepte ale realului” sunt numite de Sf. Maxim Mărturisitorul (via Origen) umbrăicoanăadevăr (gr. skiaeikonaletheia). Așadar, condiția lumii noastre este una „iconică”; ne aflăm în orizontul deschis de Întrupare. Carmen Caragiu nu se sfiește să vorbească despre un eshaton „discret”, care „se petrece acum și aici, deși oarecum în nevăzut, dar el pregătește eshatonul final”. Mutatis mutandis, Împărăția („eshatonul final”), ne apare „ca o fotografie încă nedevelopată în oaza de emulsie sensibilă”. În mod surprinzător, nici Arta nu lipsește din ecuație: „Realitatea nu e încă reală. Realitatea se realizează prin expresivitate… Arta este concretizarea [întruparea] spiritului”. Arta stă deci (și ea) sub semnul iconicului, al Întrupării, înaintând, ca și mistica isihastă, „de la abstract spre tot mai concret”. Prin inserarea creativității artistice în procesul de desăvârșire a Realității, paradoxul eshatologiei creștine – exprimat între „deja” și „nu încă” – își găsește, la Carmen Caragiu, una dintre cele mai fericite reformulări.

Aș dori să adaug câteva lucruri și despre sensibilitatea Elenei Carmen Caragiu față de „copilul mistic al omului” – natura! Considerațiile sale pe această temă mi se par extrem de stringente, având în vedere impactul civilizației postindustriale asupra mediului, dar și responsabilitatea profetică a omului față de universul material. Căci „omul a fost creat cu destin de îndumnezeire, iar natura cu destin de umanizare”. Cu o sensibilitate feminină, maternă, Carmen Caragiu intuiește că drama firii „necuvântătoare” se datorește căderii omului, care nu mai poate să deslușească în orice ființă, intenția (logosul) lui Dumnezeu. Omul a „căzut” din limbajul originar, ființial, de aceea „restaurarea [tuturor] lucrurilor va putea fi ulterioară restaurării limbajului”. (Trebuie amintit că recuperarea limbajului originar – „limbajul de suflet” – se află în centrul preocupărilor misticii isihaste, așa cum a înțeles-o părintele Ghelasie.) Astfel, natura trebuie reînvățată să „vorbească”: „Natura nu este sălbatică, ci doar sălbăticită din pricină că părinții ei au părăsit-o în mod brutal, încetând orice comunicare cu ea. Omul nu mai dialoghează cu propriul lui copil. Acesta s-a închis într-o muțenie fatală, a uitat să vorbească; situația lui e foarte tragică. Copiii noștri așteaptă de la noi eliberarea din sclavia milenară. Natura suspină în așteptarea înfierii”.

Cred că Elena Carmen Caragiu s-ar fi regăsit în dialog cu un gânditor de talia lui Albert Schweitzer, medic, teolog, muzician și filozof, care considera că ceea ce îl umanizează cu adevărat pe om este comuniunea cu toate celelalte ființe vii, deoarece „etica nu este nimic altceva decât veneraţia vieţii”. Și tot Schweitzer spunea că „unicul lucru important, când vom părăsi această lume, vor fi urmele de dragoste pe care le vom lăsa”. Să pășim, așadar, pe aceste „urme ale dragostei” lăsate de Carmen Elena Caragiu în tot ceea ce a scris, cu speranța că Dincolo ne vom recunoaște și vom relua firul „conversației”, întrerupt cu mult prea devreme, aici…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Nota bene: Cartea poate fi descărcată de aici în format pdf: http://www.chipuliconic.ro/

De la „Lumea inorogului” la „Lumile Epistemologic Diferite”. Dialog cu prof. conf. dr. Gabriel Vacariu (Facultatea de Filosofie, Bucureşti)

Etichete

,

Dezinvoltura cu care diversele ramuri ale ştiinţelor contemporane îşi pun întrebări de factură pur filosofică, ne poate face să credem că rolul filosofiei s-ar reduce astăzi la a glosa pe marginea cutărei sau cutărei teorii ştiinţifice, cu alte cuvinte la a contempla pasiv marile dezbateri generate de descoperirile din cadrul ştiinţelor exacte. Şi totuşi… Întrebările privitoare la originea (sau sfârşitul) universului, sau la raportul dintre procesele mentale şi pattern-urile neuronale, nu ocupă doar agenda specialiştilor din domeniul fizicii teoretice sau din neuroscience. Chiar dacă rolul filosofiei în modernitate s-a restrâns, treptat, de la proiectarea de grandioase arhitecturi metafizice la elucidarea condiţiilor de posibilitate ale experienţei, încă nu este puţin lucru! Astfel, pretenţia de a oferi un cadru epistemologic general pentru diferitele ştiinţe rămâne o preocupare constantă a filosofilor. O astfel de teorie-cadru a fost elaborată recent de filosoful român Gabriel Vacariu, profesor conferenţiar la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. E vorba despre teoria Lumilor Epistemologic Diferite (LEDe/EDWs).

Prof. conf. dr. Gabriel Vacariu

Prof. conf. dr. Gabriel Vacariu

După toate aparenţele, avem de-a face cu o teorie revoluţionară. Fiindcă răstoarnă perspectiva unificatoare a unei singure „lumi” ontologice (autorul o numeşte „lumea inorogului”), propunând în schimb o pluralitate indefinită de lumi epistemologice, care nu există una pentru alta! Exemple de astfel de „lumi” epistemologice ne oferă raportul minte/creier, undă/particulă, micro/macro… Evident, nicio entitate aparţinând unui cadru epistemologic determinat nu există pentru o entitate dintr-o altă „lume epistemologică”. Sau, în formularea plastică a filosofului: „un electron nu există pentru o planetă”. Ci doar pentru alţi electroni… Desigur, aceste „lumi”, chiar dacă sunt cu totul diferite şi nu există una pentru alta, nu sunt, totuşi, câtuşi de puţin iluzorii. Ele au un statut obiectiv, oferind cunoaştere cât se poate de sigură. Însă orice tentativă de a le unifica (adică de a le reduce la o singură „lume” ontologică) este sortită eşecului…

Fără doar şi poate, teoria Lumilor Epistemologic Diferite va genera dezbateri aprinse. Respingerea distincţiei dintre ontologie şi epistemologie are consecinţe uriaşe îndeosebi în filosofia ştiinţei. Dar Gabriel Vacariu e încrezător în soliditatea şi coerenţa demersului său filosofic. Teoria sa, elaborată de-a lungul mai multor ani de cercetări asidue, a fost de curând restrânsă la tezele ei esenţiale şi expusă într-un volum unitar, care a apărut deja în limba română. Prestigioasa editură germană Springer l-a inclus şi ea în lista de priorităţi pentru anul 2015…

Lumile Epistemologic Diferite (Editura Datagroup, Timisoara, 2014)

Lumile Epistemologic Diferite (Editura Datagroup, 2014)

Despre această carte va fi vorba în interviul de mai jos. Pe Gabriel Vacariu îl ştiam, desigur, de la Filosofie, unde mă intrigase atitudinea lui non-conformistă, dublată însă de o seriozitate ieşită din comun. Încă de pe atunci, se arăta necruţător cu impostura intelectuală şi îmi amintesc de un examen în care a desfiinţat-o pur şi simplu pe o studentă care îşi încropise lucrarea de seminar de pe internet („metoda copy-paste”), încât la sfârşit nu ştiam dacă să mă bucur pentru că trecusem cu bine examenul, sau să mă întristez pentru biata victimă a hiper-corectitudinii profesorale..!

Ce-i drept, Gabriel Vacariu nu e necruţător doar cu impostura intelectuală (îi am în vedere acum pe plagiatorii ideilor sale…), ci şi cu corupţia morală în genere; antipoliticianismul şi anticlericalismul lui au devenit demult proverbiale… Şi totuşi, acest radicalism manifest, e dublat uneori de o anumită timiditate, reprimată cu oarecare stângăcie, dar nu mai puţin reală. În ce mă priveşte, imaginea pe care i-o păstrez încă din Facultate e mai degrabă a unui solitar metafizic decât a unui mizantrop. Că în spatele vehemenţei de care dă adesea dovadă se ascunde un filosof plin de nerv şi de vervă, căruia nu-i lipsesc umorul şi (auto)ironia, ne lasă să întrezărim şi acest interviu, realizat cu ocazia lansării de la Bookfest (20 aprilie 2015), a cărţii „Noua paradigmă de gândire: Lumile Epistemologic Diferite” (Editura Datagroup, Timişoara, 2014). Să-l urmărim….

Alexandru Valentin CRĂCIUN: Vreau să te întreb dacă prezenţa ta aici, la Târgul de Carte, constituie o premieră, sau ai mai participat şi la alte lansări, fiindcă nu eşti la prima apariţie editorială..?

Gabriel VACARIU: E prima mea lansare la Târgul de Carte.

A.V.: Lucrările tale anterioare, de la Editura Universităţii din Bucureşti, se adresau doar unui cerc restrâns de specialişti…

G. VACARIU: Apăruseră la Editura Universităţii şi nimeni nu era interesat de o lansare… Cartea de acum e publicată de o editură particulară din Timişoara (Editura Datagroup), în limba română. Nu e scrisă de mine în română, eu am scris-o în engleză, un traducător de la această editură a tradus-o, eu am verificat-o doar. Proprietarul editurii mi-a zis s-o scriu direct în română, dar eu n-am timp de tradus…

A.V.: Vreau să te întreb care sunt resorturile interioare ale acestui gest? Practic, de acum intri în circuitul de lansări, apariţii… Vocea ta se face auzită într-un context. Ce te-a determinat să accepţi provocarea? Tu eşti un filosof solitar, aproape un mizantrop, îndrăznesc să spun… Ce te-a determinat să faci acest pas în faţă?

G. VACARIU: A fost editorul care mi-a publicat cartea, m-a chemat să vorbesc… Apoi, cartea o să apară în câteva săptămâni/luni la Editura Springer din Germania, în engleză şi în germană.  Cei de la Springer au şi pus anunţ despre cartea mea la pagina lor de web.

A.V.: Va fi lansată şi la alte târguri de carte, din Europa?

G. VACARIU: Asta în funcţie de efectul pe care îl va avea. Ţine de politica lor editorială…

A.V.: Cioran mi se pare că spunea la fel: „E treaba editorului să mă promoveze, treaba mea e să scriu cărţile”. Ai acceptat acest pariu…

G. VACARIU: Am acceptat pentru că a fost o afacere bună şi pentru mine! Cartea a apărut în română prima oară, după care o să apară în engleză şi germană… Aşa s-a convenit.

A.V.: Vreau să te întreb ceva: este o carte de popularizare a teoriei tale, se adresează publicului larg, sau doar specialiştilor?

G. VACARIU: Conţine ideile principale din cele cinci cărţi apărute până acum la Editura Universităţii din Bucureşti.

A.V.: Este o sinteză, deci.

G. VACARIU: Ideea de sinteză a fost a proprietarului editurii. M-a chemat la Timişoara şi mi-a zis că vrea să traducă o carte dintre cele cinci. A zis că sinteza nu trebuie să depăşească 400 de pagini.

A.V.: Iar tu ai acceptat provocarea.

G. VACARIU: Era un contract avantajos pentru mine şi bineînţeles că am acceptat. În două luni am scris cartea, am mai revăzut-o… Are doar 300 de pagini.

A.V.: Dat fiind că această carte reprezintă o sinteză a teoriei tale, poţi să mi-o expui în câteva cuvinte? Cu ce vine ea nou?

G. VACARIU: Vreau să îţi spun cu ce vine nou, până să îţi rezum teoria. Arată că mecanica cuantică e o pseudo-teorie, explică problemele mecanicii cuantice, arată că şi problema minte-creier e o pseudo-problemă care n-a putut fi rezolvată timp de 350 de ani tocmai pentru că e o pseudo-problemă… Teoria mea rezolvă, de asemenea, problema raportului micro/macro, care a provocat multe ipoteze în ultima sută de ani. Am oferit şi fudamentele ontologice ale teoriei lui Einstein, e prima oară când se întâmplă aşa ceva… Am arătat, în cărţile mele, că neuroştiinţa cogniţiei, o ştiinţă foarte la modă în America la ora actuală, este o pseudo-ştiinţă… Am mai arătat că, în afară de teoria lui Einstein şi de cea a lui Darwin, totul a fost greşit vreme de secole, până în zilele noastre. Nu a existat definiţia vieţii… Biologia nu e o ştiinţă greşită, dar nu oferă un statut ontologic relaţiei dintre viaţă şi organism – cineva chiar a făcut o asociere între problema minte-creier respectiv viaţă-organism/celulă. Definiţia vieţii nu se poate da în funcţie de organism, e o greşeală! Pe scurt, ideea principală este că „lumea”, „universul”, nu există, ci există doar lumi epistemologic diferite. Aşa le numesc eu…

A.V.: Asta e teza fundamentală a teoriei…

G. VACARIU: Asta e teza fundamentală. Totul a plecat de la problema minte-creier. Ce este mintea, ce este creierul..?

A.V.: Asta era următoarea întrebare: cum ai avut această revelaţie, că „lumea” nu există..?

G. VACARIU: De la problema minte-creier. Încercând să rezolv problema asta din neuroscience, mi-am dat seama că mintea şi creierul ţin de lumi epistemologice diferite. Mintea şi creierul există, dar nu există una pentru alta. Deci nu ai cum să stabileşti o legătură între minte şi creier/corp…

A.V.: Dar teorii de genul „teoria aspectului dual”, care încearcă să rezolve acest raport problematic, ţi se par nişte teorii hibride? Nişte pseudo-teorii?

G. VACARIU: Da, pseudo-teorii, fiindcă încearcă să pună la un loc fenomene ce ţin de lumi epistemologice diferite…

A.V.: Şi care n-au nimic în comun.

G. VACARIU: Nu există una pentru alta. Deci ce să le…

A.V.: Dar coexistă..?

G. VACARIU: Nu coexistă! E ceva mai grav: nu există una pentru alta!

A.V.: Bun, dar ideea coexistenţei implică o singură lume?

G. VACARIU: Da.

A.V.: Gabriel, care este raportul între ontologie şi epistemologie?

G. VACARIU: Cea mai mare greşeală care s-a făcut de la Platon încoace – era şi înainte, dar Platon a instituţionalizat-o – a fost diferenţa dintre ontologie şi epistemologie. Whitehead a spus că toată filosofia europeană e o notă de subsol la Platon. Are dreptate. Numai că Platon a trasat o linie greşită a gândirii umane.

A.V.: Vreau să te mai întreb ceva. Consideri că, în istoria filosofiei, au existat precursori ai teoriei tale? Nişte oameni care au intuit, fie şi în parte, ceva din ceea ce tu ai formulat acum?

G. VACARIU: Nu, e ceva complet nou. Am plecat de la Kant, dar Kant mergea pe linia lui Platon, ori eu am plecat de acolo şi am venit cu ceva complet diferit. N-am nici cea mai mică legătură cu nimeni din istoria filosofiei!

A.V.: Deci n-ai precursori!

G. VACARIU: Nu am precursori în istoria gândirii…nu mă refer strict la filosofie. Deci nu am pe nimeni care să…

A.V.: Să anticipeze cumva datele fundamentale ale teoriei tale.

G. VACARIU: De aceea am luat atitudine faţă de cei care m-au plagiat de pe net. Pentru că nu puteau să apară mai multe persoane cu aceeaşi teorie, atât de nouă…

A.V.: Într-un interval atât de scurt de timp.

G. VACARIU: Dacă timp de milenii, nimeni nu a descoperit existenţa lumilor epistemologic diferite, probabilitatea ca două persoane (sau chiar mai multe, căci sunt mai mulţi care mi-au plagiat ideile) să descopere aceste lumi în acelaşi deceniu este zero!

A.V.: Acum am ajuns la problema plagiatului. Voiam să te întreb dacă, dincolo de întâmplarea în sine, găseşti o explicaţie legată de faptul că tu trăieşti în România, o ţară relativ izolată, iar aceşti filosofi trăiesc în Occident…

G. VACARIU: Nu sunt numai filosofi. Sunt şi oameni de ştiinţă.

A.V.: Bun. Crezi că faptul că trăieşti în România a favorizat cumva acest lucru?

G. VACARIU: Da. Am avut ghinion că m-am născut în România! N-a fost vina mea, am avut ghinion. Dacă eram în America, acum eram „marele filosof american care a schimbat totul”…

A.V.: Am înţeles. Crezi că, prin publicarea cărţii tale în engleză şi în germană….

G. VACARIU: Da, la Springer!

A.V.: O editură, totuşi, de prestigiu…

G. VACARIU: Una dintre cele mai bune din lume!

A.V.: Crezi că vei recupera ceva din acest prejudiciu moral?

G. VACARIU: Da, va fi. Va fi! Ceea ce a făcut Harry (proprietarul editurii de la Timişoara) pentru mine e ceva de vis! De aceea vreau sa îi mulţumesc şi pe această cale…

A.V.: Să sperăm că va avea şi impactul scontat.

G. VACARIU: Asta nu mai e treaba mea!

A.V.: Ce aşteptări ai, pe viitor, de la cei care se ocupă cu filosofia? Mă refer atât la cadrele universitare cât şi la studenţi…

G. VACARIU: E o mare diferenţă între studenţi şi cadrele academice. Ei au făcut până acum ceva şi apare „românaşul” care le dărâmă toată munca lor de o viaţă…

A.V.: Tot eşafodajul.

G. VACARIU: Ei sunt în pragul pensiei şi vine un românaş care dărâmă tot. E normal că n-o să le placă de mine… /râsete/ Eu mă adresez studenţilor care vor să meargă pe o nouă cale care se va impune în ştiinţă… În primul rând în ştiinţă şi după aceea în filosofie. Cu filosofii nu prea ai ce discuta. Am fost întrebat dacă nu voi ajunge şi eu în situaţia de a fi dărâmat de alţii, dacă accept că teoria mea poate suferi schimbări. Am spus că se poate schimba pe ici, colo, dar ideea că „lumea” nu există, ci doar lumi epistemologic diferite, o să rămână forever.

A.V.: E miezul dur al teoriei…

G. VACARIU: E posibil să se schimbe detalii, rotiţe…

A.V.: Sau să se dezvolte, pe alte paliere!

G. VACARIU: Da, e posibil… Dar să se schimbe în esenţă nu e posibil. Ştiu asta, nu îmi trebuie o confirmare! Acum depinde de cât de puternici şi întreprinzători sunt tinerii de la universităţile din America…

A.V.: Ai încredere în generaţiile viitoare de studenţi?

G. VACARIU: Nu prea… /râsete/ Dar depinde de cât de repede o să prindă ei teoria mea! Se va impune cu siguranţă. Dar depinde de ei, nu de mine… Dacă ei îşi „omoară părinţii” ca să impună teoria mea, asta e treaba lor, nu a mea! /râsete/ E vorba despre cadrele academice din America, cei care au elaborat teorii…

A.V.: Consideri că teoria ta este una revoluţionară?

G. VACARIU: Da… Bineînţeles. Altfel nici nu avea sens s-o elaborez.

A.V.: Te consideri un fel de anarhist?

G. VACARIU: Nu.

A.V.: Deci eşti doar un om serios care a ajuns la rezultate revoluţionare.

G. VACARIU: Am explicat ceva pe care foarte mulţi s-au chinuit să-l explice, atâta tot. La 2500 de ani se mai întâmplă câte o chestie de genul ăsta! /râsete/

A.V.: Câte o schimbare de paradigmă? Eu cred că se întâmplă mai des…

G. VACARIU: La nivelul ăsta, se întâmplă o dată la 2500 de ani! /râsete/ Numele meu va fi pus lângă Copernic, Darwin şi Einstein…

A.V.: Tot încercam eu să stabilesc o filiaţie… /râsete/

G. VACARIU: Dar ei sunt cei care au schimbat ceva pe linia lor! Eu nu merg pe linia lui Einstein, sau a mecanicii cuantice…

A.V.: OK, nu ca precursori, ci mai degrabă ca…

G. VACARIU: Schimbători de cadre ale gândirii umane!

A.V.: Da!

G. VACARIU: Mă refer la aceştia: Copernic, Darwin şi Einstein. După aceea nimeni nu a făcut o schimbare radicală de paradigmă. Nici măcar Newton. Darwin în biologie, Einstein în fizică…

A.V.: Multe ar fi de discutat! Voiam să te întreb care sunt implicaţiile, sau mai bine zis, aplicaţiile teoriei tale?

G. VACARIU: Teoria am aplicat-o în filosofia minţii, ştiinţa cogniţiei, neuroştiinţa cogniţiei, biologie, fizică. Iar în fizică am aplicat-o în mecanica cuantică şi în relaţia dintre mecanica cuantică şi teoria lui Einstein. În plus, am oferit, pentru prima dată,  fundament ontologic teoriei lui Darwin şi celei a lui Einstein. Deci asta am schimbat eu…

A.V.: Vreau să te mai întreb ceva. Ştiu că eşti pasionat de arte, sau cel puţin, de arta cinematografică…

G. VACARIU: Nu, nu sunt prea pasionat…

A.V.: Fratele tău, Mihai Vacariu, a scris o carte remarcabilă despre Tarkovski… Iar tu însuţi ai ţinut la Filosofie o serie de seminarii despre filmele lui Tarkovski!

G. VACARIU: Eu nu sunt pasionat de arte (nu am timp), sunt pasionat doar de Tarkovski! Seminariile le ţin în continuare.

A.V.: Îl consideri pe Tarkovski un caz atât de singular..?

G. VACARIU: Da. Tarkovski a fost întrebat: „Care regizor îţi place cel mai mult?”. „Unul singur?” „Da.” „Antonioni.”. Şi eu sunt de acord cu asta, dacă te uiţi la Blow-up, e într-adevăr un film uluitor…

A.V.: Ce te atrage la Tarkovski? E clar că ai găsit ceva fundamental acolo…

G. VACARIU: Dificultatea! E dificil să interpretezi ideile lui…

A.V.: Te-a atras aura aceasta de ezoterism, să-i spunem aşa?

G. VACARIU: Da. Asta nu înseamnă că orice ezoterist e un geniu. Dar orice geniu e ezoteric pentru ceilalţi! Altfel n-ar mai fi geniu… Tarkovski nu putea fi înţeles uşor.

A.V.: Bine, el a cultivat limbajul acesta…

G. VACARIU: Bineînţeles, asta a fost una dintre regulile lui.

A.V.: A fost şi el un revoluţionar al limbajului cinematografic!

G. VACARIU: Da. De la el a rămas ideea: „Dacă vă spun direct, nu are niciun haz. Dar nici nu vreau să vă ascund… Ceea ce am vrut să vă arăt, vă arăt. Dar interpretarea rămâne la latitudinea voastră”. Apare aici problema interpretării…

A.V.: Bineînţeles.

G. VACARIU: În filosofia mea nu există decât o singură interpretare. Filosofia mea nu e artă! Explică realitatea…

A.V.: Încercam să înţeleg ce te-a atras la Tarkovski, dincolo de latura nebuloasă…

G. VACARIU: Ce m-a atras mai direct – Dostoievski.

A.V.: Problematica de tip dostoievskian.

G. VACARIU: Tarkovski a spus: „L-am pus pe Dostoievski pe ecran”. În liceu am fost pasionat de Dostoievski. Şi, dintr-o dată, Tarkovski m-a atras… Dostoievski a fost cel care m-a legat cel mai mult de Tarkovski. Am fost un mare „fan” Dostoievski.

A.V.: Interesant… În rest, alte arte..? Muzica, de exemplu…

G. VACARIU: Nu prea… Ascult muzică clasică.

A.V.: Ce compozitori asculţi?

G. VACARIU: Bach, ca toată lumea… Cei mari. Muzica începutului de secol XX nu îmi place absolut deloc. Iar acum, în ultimul timp, dintre cei mai moderni, ascult Mahler… Dar până la ultima lui simfonie. Aceea nu mi-a plăcut. Nu o înţeleg… Cred că nici nu ai ce să înţelegi acolo.

A.V.: Dintotdeauna ultimele simfonii ale marilor compozitori au fost mai greu de înţeles… E un fel de metalimbaj acolo! Inclusiv Beethoven!

G. VACARIU: Stai aşa… Simfonia a IX-a a lui Beethoven e ceva cu totul diferit de ultima simfonie a lui Mahler! În Simfonia a IX-a, Beethoven foloseşte acelaşi limbaj ca în Simfonia a V-a; în schimb, la Mahler… Îmi plac simfoniile a III-a, a V-a, a VI-a…

A.V.: Care e superbă!

G. VACARIU: Ei, când ajung la a IX-a… Aici nu-mi place, nu înţeleg. Asta e părerea mea. Eu nu sunt specialist…

A.V.: Să înţeleg că interesul tău pentru muzica clasică se opreşte la Mahler? Tot ce a urmat după Mahler nu te interesează? De pildă, muzica dodecafonică: Schönberg, Webern, Berg… Tot vienezi au fost!

G. VACARIU: Când aud de Schönberg… /râsete/ Am ascultat şi eu o dată şi n-am mai vrut să-i aud!

A.V.: Dar, uite, un compozitor ca Olivier Messiaen, care a fost fascinat de trilurile păsărilor, pe care le-a transpus în muzică, folosind limbajul modern… A mers în toată lumea, chiar şi în Japonia, să înregistreze triluri. Era „nebun” tipul… Îl interesa efectul timbral al trilurilor de păsări!

G. VACARIU: Nu ştiu, n-am auzit. Poate îmi trimiţi un link pe mail…

A.V.: De acord. În încheiere, nu-mi rămâne decât să sper că teoria ta va avea destinul pe care îl merită.

G. VACARIU: Teoria mea are destinul ei, nu mai depinde de mine. Eu mi-am făcut datoria…

A.V.: Ai sentimentul misiunii îndeplinite..?

G. VACARIU: Da, cam aşa ceva… Dacă mâine mă loveşte un fulger pe stradă, eu mi-am făcut datoria! Ştii ce mare filosof a zis, înainte de moarte: „E bine!”..? Nu zic cine..! Ultimele mele cuvinte, înainte de moarte, vor fi: „E şi mai bine!”. Dar nu îţi spun cine a zis: „E bine!”. /râsete/

A.V.: Păi, o lăsăm aşa, atunci… Un pic de suspans nu strică! Îţi mulţumesc pentru interviu!

G. VACARIU: Cu plăcere.

A consemnat:

Alexandru Valentin CRĂCIUN

„Serile filmului creştin” la Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena

Etichete

, ,

Continuând o bună tradiţie – iniţiată chiar de primul său ctitor, părintele Constantin Sârbu (1905-1975), parohia „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” din Bucureşti a organizat, între 2-6 martie 2015, un eveniment cultural-duhovnicesc inedit: cinci seri de film creştin contemporan, moderate de reputatul critic de film Elena Dulgheru. Desigur, formula „film creştin” trebuie luată (ca şi altele similare: „poezie creştină”, „teatru creştin” etc.), cum grano salis, fiind vorba despre filme artistice care tratează în mod original (nefăcând rabat de la nicio exigenţă a artei cinematografice) o problematică specific creştină. Nu avem de-a face, deci, cu filme „apologetice”, cel puţin nu explicit. Cu toate acestea, mesajul creştin, mai mult sau mai puţin difuz, nu suferă nicio pervertire esenţială, ceea ce creşte miza unei receptări autentice, dincolo de sfera unui anumit public-ţintă (în cazul de faţă, cel creştin).

Afişul manifestării

Afişul manifestării

Iniţiativa organizării acestor seri cultural-duhovniceşti le-a aparţinut părinţilor Nicolae Giolu (paroh) şi Iulian Ignat (co-slujitor la aceeaşi biserică). Agenda primei ediţii, desfăşurate între 2 şi 6 martie 2015, a cuprins filme clasice, precum „Ostrovul”, în regia lui Pavel Lungin, „Sacrificiul” lui Andrei Tarkovski, precum şi filme mai puţin cunoscute la noi, ca „Hoarda” în regia lui Andrei Proşkin, „Soarele” lui Alexandr Sokurov, finalul fiindu-i rezervat celei mai recente producţii a lui Nicolae Mărgineanu, „Poarta Albă”, difuzată în premieră într-o biserică bucureşteană, în prezenţa regizorului.

Se poate spune, fără exagerare, că manifestarea a constituit un succes, nu doar datorită numărului mare de spectatori prezenţi la fiecare proiecţie (în medie 50-80 persoane/seară), ci şi comentariilor avizate ale Elenei Dulgheru, care n-a pregetat să ofere posibile chei hermeneutice pentru pasajele mai dificile sau obscure (de care nu duce lipsă, de pildă, „Sacrificiul”). Intervenţiile Elenei Dulgheru au avut şi rolul de a provoca asistenţa să-şi pună întrebări cu privire la problematica de adâncime a filmelor, fiindcă, aşa cum spuneam, mesajul creştin nu e întotdeauna explicit, vizibil la o primă lectură, ceea ce reclamă prezenţa unei „călăuze” care, parcurgând în repetate rânduri acelaşi traseu, poate să-i deceleze atât fundăturile cât şi scurtăturile! Astfel, discuţiile cu publicul se încheiau în fiecare seară, într-o atmosferă degajată şi prietenoasă.

Cu această ocazie, Elena Dulgheru şi-a prezentat ultimele apariţii editoriale: „Tarkovski. Filmul ca rugăciune” (ajunsă deja la a IV-a ediţie), „Scara Raiului în cinema: Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, respectiv „Canonul lui Tarkovski” de Dmitri Salînski, toate apărute sub egida Editurii „Arca Învierii”. Dacă ne gândim că ultima proiecţie (vineri, 6 martie), „Poarta Albă”, film inspirat de suferinţa deportaţilor de la Canal, s-a bucurat de prezenţa autorului peliculei, ca şi a distinşilor preoţi din parohie, care au asistat cu interes real la vizionare şi la discuţii, putem spune că manifestarea s-a încheiat într-o notă festivă. Ceea ce ne îndreptăţeşte să sperăm la cât mai multe ediţii…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Părintele Ion Buga, între erudiţie şi profunzime: „Testament Gutenberg”

Etichete

, ,

„Erudiţia nu face casă bună cu profunzimea”, considera Emil Cioran. Această dilemă (erudiţie ori profunzime?) porneşte de la presupunerea că între cei doi termeni nu poate exista nicio „convieţuire”. În volumul de faţă, părintele Ion Buga se încumetă să ne arate contrarul. De altfel, termenii de mai sus pot fi uşor înlocuiţi cu alţii, de pildă cu „exactitate şi adevăr” (Constantin Noica), sau, de ce nu, cu faimosul ultimatum paulin dintre „literă şi Duh” (cf. II Cor. 3, 6). Şi totuşi, opoziţia nu este decât aparent ireductibilă! Cioran însuşi admitea că există fiinţe în care erudiţia şi profunzimea nu se exclud, ci dimpotrivă, se potenţează reciproc (exempli gratia: Jorge Luis Borges). Un astfel de om este şi părintele Ion Buga. O asemenea carte este „Testament Gutenberg”.

Pr. Ion Buga: Testament Gutenberg

Pr. Ion Buga: Testament Gutenberg

E de admirat consecvenţa (aş spune chiar „îndârjirea”) cu care părintele Buga îşi construieşte cartea. Sunt puse în joc nenumărate referinţe, din autori care nu au (aparent) nimic în comun. Acest uriaş efort de sinteză, de asimilare, are toate datele unui pariu pro domo: o luptă cu îngerul/demonul culturii universale, o adevărată probă de foc pentru propria reflecţie teologică. Părintele Buga nu are nimic de demonstrat. A face paradă de erudiţie prin cantitatea de autori şi de citate inserată în text (definiţia imposturii intelectuale) e departe de intenţiile sale. Aici fiecare referinţă e însoţită şi filtrată (legitimată) de o reflecţie personală, adeseori incomodă, dacă nu chiar contraintuitivă. Adică în răspăr cu ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă lectură.

Dacă ar fi să identificăm tema cărţii de faţă, ne găsim (din nou) în faţa unei dileme: în prima parte (tipărită încă din 2008 ca volum de sine stătător), părintele Buga urmăreşte în detaliu destinul culturii scrise de-a lungul istoriei umanităţii, selectând însă cu grijă momentele care i se par semnificative (avem de-a face, deci, cu o lectură subiectivă a istoriei culturii); în partea a doua (de dată mai recentă), întâlnim reflecţii care ţin mai degrabă de filosofia culturii. Asumând o responsabilitate aproape profetică faţă de generaţiile viitoare, părintele Ion Buga ne lasă acest „Testament”, cu speranţa că actul scrierii (care îl presupune întotdeauna pe cel al lecturii, al receptării), va continua să rămână una dintre nevoile esenţiale ale umanităţii. De altfel, pentru părintele Buga, cultura (scrisă sau orală), în dubla sa funcţionalitate (conservare şi transmitere), îşi are temeiul transcendent în rostirea principială a Creatorului: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Gen. 1, 26); cu alte cuvinte, omul reflectă, în calitatea sa de „fiinţă cuvântătoare”, dialogul iubirii (dialog fiinţial, perihoretic) dintre Persoanele Treimii. Cuvântul este, aşadar, un mod de împărtăşire a fiinţei[1]. Încă mai mult: cultura umană, chiar în ipostaza (de)căzută de surogat al unei prezenţe (divine) mereu amânate (J. Derrida), continuă să se manifeste euharistic, împărtăşind („diseminând”) sensuri, raţiuni ale fiinţei „căzute în timp”…

„Testament Gutenberg” trimite, voit sau nu, la faimosul volum al lui Marshall McLuhan „Galaxia Gutenberg” (1962), care avertiza (cu treizeci de ani înainte de apariţia Internetului!) asupra efectelor de retribalizare a structurii conştiinţei psihice şi sociale, produse de ofensiva mijloacelor electronice de comunicare în masă. Desigur, mutaţia produsă de apariţia tiparului a avut la rândul ei urmări spectaculoase (pozitive şi negative), analizate pe larg de McLuhan, însă perfecţionarea noilor tehnologii media tinde să meargă şi mai departe… Plecând de la aceste premise, putem înţelege de ce demersul părintelui Buga constituie, implicit, o pledoarie pentru Carte, ca instrument („mediu”, ar spune McLuhan) privilegiat al culturii.

Ca orice autor care se respectă, părintele Buga îşi reevaluează în permanenţă biografia, învestind anumite momente cu valenţe simbolice, fondatoare. Un astfel de episod este evocat chiar la începutul cărţii. O privire „obiectivă”, din exterior, nu sesizează aici nimic neobişnuit: e vorba despre călătoria cu trenul a unui adolescent, pentru a-şi întâlni iubita, departe în munţi. Numai că, aşa cum se întâmplă uneori în viaţă, destinul îi joacă o farsă: odată ajuns în gara de la Copşa Mică, trenul străbate un nor gros de fum, care îi maculează tânărului chipul şi cămaşa… Dezamăgit şi umilit, coboară în prima gară, pune fotografia cu fiinţa de care se îndrăgostise „înainte de a o cunoaşte” într-o cutie poştală şi face cale întoarsă. Explicaţia nefericitului incident e banală: Copşa Mică e locul unde se fabrică cerneala, iar tânărul (autorul evocării), din neglijenţă, fusese prins de valul de fum chiar pe coridorul trenului… Cum spuneam, nimic foarte ieşit din comun. Şi totuşi. Toate elementele povestirii sunt articulate („întreţesute”) cu atâta măiestrie, încât putem spune că avem de-a face cu un eveniment iniţiatic. O scurtă trecere în revistă a momentelor-cheie mi se pare extrem de sugestivă: chemarea (scrisoarea) fetei, aşteptarea înfrigurată a întâlnirii, cămaşa albă (simbol al iubirii pure), călătoria pe tren, spre munte, apoi ruptura simbolică de plan: norul întunecat, macularea chipului şi a cămăşii, umilinţa, renunţarea şi finalmente întoarcerea, care reprezintă un fel de metanoia împotriva inimii („o monstruoasă convertire”). Evident, din acest scenariu nu putea lipsi totuşi revelaţia, fiindcă orice încercare de acest tip – iniţiatică – e una a morţii şi a învierii; astfel, din cenuşa iubirii ucise înainte de vreme, renaşte „măiastra Pasăre de Foc [cunoaşterea, n.m.], în cuptorul babilonian al minţii”. Abia acum, incidentul de la Copşa Mică încetează să mai fie un rod al hazardului, devenind o alegere liberă, asumată: drumul spinos al cunoaşterii e deschis… „Blestemul” cernelii poate fi însă convertit, la rândul său, în binecuvântare. Cunoaşterea poate redeveni iubire. Acesta este pariul de o viaţă al părintelui Buga. Şi adevărata justificare a operei sale…

„Testament Gutenberg” constituie o nouă etapă din acest parcurs nesfârşit, iniţiatic, prin labirintul cunoaşterii, punându-i mereu în lumină valenţele pozitive, benefice. În ce priveşte stilul, părintele Buga scrie lejer, fără complexe, evitând o rigoare prea „academică” şi un ton prea pedant, care i-ar putea îngrădi libertatea de mişcare, de expresie. Formulările voit sentenţioase, grave, alternează fericit (dar şi deconcertant) cu exprimări şăgalnice, sprinţare. Scriitura e uneori prolixă, iar alteori de o precizie diamantină, precum sentinţele din Pateric. Supraabundenţa de referinţe, sugestii, asocieri, orizonturi semantice, e la rândul ei derutantă… „O bibliotecă deranjată”, se pare că ar fi spus Alexandru Mironescu despre Sandu Tudor[2]; această caracterizare e cum nu se poate mai nimerită şi pentru părintele Buga.

Adevărul e că, din multe puncte de vedere, opera părintelui Buga constituie un antidot (şi o alternativă) atât la literatura bisericească „de pangar” (pios-dulceagă şi adesea inconsistentă teologic), cât şi la ariditatea de limbaj a unei anumite teologii academice. Pe de altă parte, continuând să rămână un om al Bisericii, părintele Buga vorbeşte pe înţelesul celor „din afară”, fiindcă, aşa cum îi place să spună, „cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat” (II Tim. 2, 9). Aflându-se acum, ca şi odinioară (în gara de la Copşa Mică), într-un moment crucial al biografiei sale, recursul la marea cultură se dovedeşte a fi terapeutic, salvator. Nevoia mistuitoare de interlocutor, nevoia de Celălalt, face ca actul lecturii (şi al scrierii), să devină o formă de rugăciune, de euharistie. Cred că în această cheie trebuie citit (şi) acest eseu de arheologie culturală, intitulat „Testament Gutenberg”.

 Alexandru Valentin CRĂCIUN

[1] Evanghelia redă, în termeni specifici, relaţia dintre fiinţă şi cuvânt: „Cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Mt. 12,34). De altfel, pentru tot Orientul (creştin sau nu), inima este centrul fiinţei…

[2] Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al lui Alexandru Teodorescu (1896-1962), iniţiator al mişcării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim şi autor al unei complexe opere literar-teologice, care îşi aşteaptă, încă, (re)editarea integrală.

Vladimir Lossky şi vocaţia sobornicească a teologiei: „Teologia dogmatică” (trad. pr. dr. Cristian Galeriu, Anastasia, Bucureşti, 2014)

Etichete

, , , ,

Vladimir Lossky (1903-1958), unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai diasporei ortodoxe ruse din prima jumătate a secolului XX, a jucat un rol-cheie în difuzarea principalelor teme ale spiritualităţii răsăritene în mediile cultivate occidentale. După ce Teologia mistică a Bisericii de Răsărit (1944) i-a asigurat o notorietate binemeritată (nedezminţită până astăzi), Vladimir Lossky s-a dedicat pentru tot restul vieţii unei intense activităţi pedagogice. Despre această activitate stă mărturie volumul de faţă. Alcătuit din notiţele cursului de teologie dogmatică (1954-1955, 1957-1958), revizuite de autor, volumul constituie, cred, cea mai importantă apariţie editorială marca „Anastasia”, după incisiva şi controversata lucrare a lui Christos Yannaras, „Contra religiei” (Anastasia, Bucureşti, 2011). Versiunea în limba română (datorată pr. dr. Cristian Galeriu) se remarcă prin claritate şi rigoare, ca şi prin redarea fidelă a subtilităţilor de limbaj. Ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre un eveniment, mai ales dacă adăugăm faptul că acest volum ne dezvăluie, după cum remarca Michel Stavrou (îngrijitorul ediţiei franceze), nivelul ultim al gândirii teologului rus[1].

Vladimir Lossky: „Teologia dogmatică” (Anastasia, Bucureşti, 2014)

Vladimir Lossky: „Teologia dogmatică” (Anastasia, Bucureşti, 2014)

Din prelegerile lui Lossky lipsesc, ce-i drept, elementele care dau savoare oralităţii stilului: digresiunea, imprecizia, subiectivitatea, neclaritatea, tatonările… Însă limpezimea expresiei emană mai puţin din „obiectivitatea” unor formulări consacrate, pe care autorul le-ar fi asimilat în prealabil, cât dintr-un lung travaliu interior, un veritabil efort ascetic de „adaptare a propriei gândiri la Revelaţie”[2]. Iată o succintă definiţie a teologiei, care pentru Lossky, „trebuie să fie de expresie universală”[3]sau să nu fie deloc, am adăuga noi, invocându-l pe André Malraux…

Nu ne-am propus aici să intrăm în structura de profunzime a fiecărui capitol, ci doar să evidenţiem anumite (re)formulări losskiene ale unor teme de teologie dogmatică. Un prim exemplu: Apofatismul („totala negare a ceea ce Dumnezeu nu este”)[4] constituie, pentru Lossky, condiţia prealabilă a oricărei vorbiri despre Dumnezeu: „Memoria permanentă a apofatismului … trebuie să purifice conceptele noastre … şi să le împiedice să se închidă în înţelesul lor limitat”[5]. Dar, pe de altă parte, însăşi această limitare – cenzură transcendentă şi transcendentală – face posibilă Revelaţia: „natura [lui Dumnezeu] rămâne necunoscută în ea însăşi, şi tocmai de aceea El se revelează”[6]. Aşadar, Dumnezeu se descoperă pe Sine, dincolo de Sine. Numai aşa poate fi înţeles conceptul de epektasis (Sf. Grigorie de Nyssa): „nu putem ajunge la El decât în această relaţie, care, pentru a exista, necesită ca Dumnezeu să rămână pururi de neatins în fiinţa Sa”[7]. Apofatismul e doar un nume pentru transcendenţa absolută a fiinţei lui Dumnezeu. În opinia lui Lossky, apofatismul teologic e mai radical chiar decât cel filosofic („Dumnezeul creştinilor este mai transcendent decât cel al filosofilor”)[8], nu doar fiindcă apofatismul fiinţei este dublat de „apofatismul persoanei” (Ch. Yannaras)[9], ci pentru că însăşi revelaţia – manifestarea lui Dumnezeu în istorie, în categoriile spaţio-temporale ale lumii create – transcende orice „reprezentare”: „Dumnezeu rămâne transcendent, prin natura lui, în imanenţa însăşi a manifestării Sale”[10]. Şi încă mai explicit: „Dumnezeu transcende nu numai creaţia, dar şi relaţia însăşi cu creaţia, relaţia în care El se face cunoscut”[11]. Desigur, acest apofatism radical trebuie completat în mod necesar cu afirmarea prezenţei reale a lui Dumnezeu în lume: „Dumnezeu ni se dăruieşte total, şi în acelaşi timp, rămâne închis [inaccesibil, n.m.] în fiinţa Lui. El este în acelaşi timp cu totul «deschis» şi «închis», cu totul prezent şi cu totul transcendent [absent, n.m.]”[12]. Ne aflăm, aşadar, în faţa unei antinomii.

Ajunşi aici, se cuvine să remarcăm, împreună cu Lossky, faptul că antinomiile reprezintă „un criteriu de corectitudine al gândirii noastre”[13]. Antinomiile nu sunt, deci, simple opoziţii logice, ci distincţii absolute în Dumnezeu. Sarcina teologiei este exact aceea de a le identifica şi formula ca atare. Orice tendinţă de suprimare a lor (prin reducerea unui termen la celălalt) e echivalentă cu o eludare a tainei, respectiv cu o cădere în erezie: „distincţiile noastre, dacă evită erezia, nu pot face mai mult decât să înconjoare taina”[14]. După cum insistă Lossky, taina e în esenţa ei antinomică: arătare/ascundere, prezenţă/absenţă: „taina creştină este totdeauna şi pe deplin împărtăşită şi deplin taină … cu cât se dăruieşte mai mult, cu atât transcende posibilităţile noastre de înţelegere”[15].

Ca să înţelegem mai bine deosebirea dintre antinomii (teologice) şi opoziţii (logice), ne vom folosi de câteva exemple menţionate de Lossky. Raportul fiinţă-nefiinţă constituie un caz tipic de opoziţie. Fiinţa şi nefiinţa nu pot fi gândite decât împreună (sunt concepte corelative), însă Dumnezeu le transcende: „Fiinţă şi neant, constituind două concepte-limită, rămân legate. Dumnezeu este dincolo de acest cuplu conceptual”[16]. Şi încă mai explicit: „Neantul însuşi nu există decât în raport cu fiinţa creată. Doar prin opoziţie cu fiinţa creată putem concepe neantul, fără a-l concepe propriu-zis [în sine, n.m.]. Putem vorbi în acelaşi timp despre fiinţa creată şi despre nefiinţa creaturilor”[17]. Opoziţia este deci, una relativă, de vreme ce „nimic nu i se poate opune [lui Dumnezeu, n.m.]. El nu cunoaşte neant ce i s-ar opune”[18].

Un exemplu „clasic” de antinomie îl constituie raportul „real în Dumnezeu”, dintre fiinţă/energii. Fiinţa lui Dumnezeu – interioritate absolută – îşi revarsă din veşnicie energiile („strălucirea slavei”), dincolo de Sine. Lossky insistă asupra faptului că manifestarea divină nu e condiţionată de crearea lumii (adică a unui mediu „extern” prin excelenţă): „Creaturile ar putea să nu existe, Dumnezeu s-ar arăta totuşi în afara fiinţei Sale, aşa cum soarele străluceşte în razele sale în afara discului solar, fie că există sau nu fiinţele capabile să primească lumina sa”[19]. Desigur, ne-am putea întreba „unde” se manifestau energiile divine până la facerea lumii..? „Împrejurul fiinţei”, ar răspunde sfinţii Grigorie de Nyssa, Ioan Damaschinul şi Grigorie Palama[20]!

De altfel, antinomia exterioritate/interioritate („corelativă” celei dintre fiinţă şi energii) fusese deja indicată succint de Lossky încă din 1944: „Pentru gândirea ortodoxă, energiile fac cunoscută arătarea exterioară a Treimii, care nu poate fi interiorizată, sau altfel spus, introdusă înlăuntrul fiinţei dumnezeieşti, ca determinare a sa naturală”[21]. Aici însă Lossky face o distincţie între actul propriu-zis al manifestării („plasată în realitatea energiei”)[22] şi mediul în care această manifestare poate fi contemplată (creaţia): „ceea ce este în afară nu începe să existe decât odată cu creaţia, şi «arătarea» nu poate fi concepută decât într-un mediu străin de Cel ce Se arată”[23]. Cu alte cuvinte, dacă „mediul” în care se manifestă energiile există abia odată cu creaţia, actul însuşi al manifestării purcede din veşnicie…

Ceea ce e important de spus despre aceste distincţii e faptul că ele sunt, într-un anumit sens, legate între ele. Nu putem vorbi despre energii, nici despre fiinţa divină, făcând abstracţie de Persoanele dumnezeieşti, după cum nu putem vorbi despre Persoane în absenţa fiinţei şi energiilor[24]. Triada Persoane-Fiinţă-Energii se dovedeşte deci ireductibilă… Totodată, antinomiile respective nu pot fi reduse la un simplu raport de opoziţie: „nu opunem energia Celui care se manifestă, ci o distingem de El”[25]. Distingând realitatea fiinţei de realitatea energiilor, teologia le consideră împreună: „Este vorba despre aceeaşi realitate dumnezeiască, considerată fie sub manifestarea ei [energiile, n.m.], fie în transcendenţa ei inaccesibilă [fiinţa, n.m.]”[26]. Cu alte cuvinte, teologia operează „iconic”, şi poate nu întâmplător maestrul Sorin Dumitrescu vorbea adesea despre „osebirea care ţine [antinomiile] laolaltă”, ca despre una dintre procedurile iconice fundamentale. Acum înţelegem de ce, după cum avertizează Lossky, pentru demersul teologic suprimarea antinomiilor constituie întotdeauna o sărăcire[27].

Cum se rezolvă, totuşi, problema opoziţiilor..? Sunt acestea reale (au statut ontologic) sau dimpotrivă, reprezintă doar un modus operandi al gândirii? Vladimir Lossky sugerează că, în timp ce antinomiile sunt distincţii absolute, ireductibile, în Dumnezeu, opoziţiile sunt mai degrabă o consecinţă a păcatului. Sau, în orice caz, o posibilitate de gândire – şi de acţiune – specifică libertăţii fiinţelor create. Aici Lossky introduce încă o distincţie: între diviziune şi scindare. E un fapt că, începând cu momentul creaţiei, natura e supusă diviziunilor succesive (în genuri, specii etc.). Numai că acestea exprimă pe de o parte bogăţia, diversitatea lumii, iar pe de alta, creativitatea debordantă a lui Dumnezeu. Abia după Cădere (adică în urma actualizării unei posibilităţi contrare voii lui Dumnezeu), diferenţierile devin, prin forţa împrejurărilor, opoziţii[28]. Am putea presupune că, la originea acestora din urmă se află diavolul (gr. diabolon – „cel ce desparte”). Diavolul opune realităţile, în încercarea disperată de a le dezbina. Dacă nu poate „reduce la neant” creaţia, diavolul încearcă să o desfigureze[29], deturnând-o de la scopul ei firesc: Asemănarea cu Dumnezeu (îndumnezeirea): „toate diferenţierile creatului au dobândit, ca urmare a păcatului, un caracter de separaţie şi de moarte”[30]. În această lumină, înţelegem de ce vocaţia originară a omului (eşuată în Adam şi restaurată în Hristos) este aceea de „unificator întru sine al întregii creaţii”[31]; de altfel, capitolul de antropologie creştină (cu precădere secţiunea „Vocaţia Întâiului Adam”)[32] constituie o strălucită mostră în acest sens…

Concluzionând, prelegerile dogmatice ale lui Lossky conţin numeroase deschideri de acest fel, care pot da naştere unor (re)evaluări teologice surprinzătoare. Concizia stilului, flexibilitatea (dar şi rigoarea) abordării, fac din „Teologia dogmatică” un compendiu deosebit de util pentru orice om cultivat. De altfel, pentru teologul rus, „formulele teologice nu au sens decât exprimate pentru oamenii de astăzi. Trebuie [deci] re-exprimate dogmele vechi – mereu vii în conştiinţa Bisericii – pentru a-i face pe oamenii de astăzi să simtă că sunt vii. Trebuie să răspundem preocupărilor oamenilor de astăzi”[33]. Deziderat împlinit, cu asupra de măsură, în acest volum cu valoare testamentară.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

[1] Cf. Vladimir Lossky, Teologia Dogmatică, trad. pr. dr. Cristian Galeriu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2014, p. 9.

[2] Vladimir Lossky, Teologia… p. 20.

[3] Vladimir Lossky, Teologia… p. 26.

[4] Vladimir Lossky, Teologia… p. 28.

[5] Vladimir Lossky, Teologia… p. 29.

[6] Vladimir Lossky, Teologia… p. 29.

[7] Vladimir Lossky, Teologia… pp. 30-31.

[8] Vladimir Lossky, Teologia… p. 41.

[9] Iată cum înţelege Lossky „apofatismul persoanei”: „persoana se dăruieşte [pe sine] rămânând mereu alta, şi devenind chiar mai mult alta, pe măsură ce se dăruieşte”, Teologia… p. 217. Încă o dată, conceptul de epektază (depăşire de sine) joarcă aici un rol hotărâtor.

[10] Vladimir Lossky, Teologia… p. 39.

[11] Vladimir Lossky, Teologia… p. 84.

[12] Vladimir Lossky, Teologia… p. 84.

[13] Vladimir Lossky, Teologia… p. 73. Interesantă comparaţia între traducerea pr. dr. Cristian Galeriu a formulei Sf. Grigorie Palama, citată de Lossky: „regulă a evlaviei” (p. 83), respectiv varianta pr. dr. Vasile Răducă pentru aceeaşi expresie („criteriu al slavei”), care apare în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 92. Ar merita cunoscută expresia în original (lb. greacă), apoi, desigur, opţiunea lui Lossky însuşi (lb. franceză)!

[14] Vladimir Lossky, Teologia… p. 148.

[15] Vladimir Lossky, Teologia… p. 216.

[16] Vladimir Lossky, Teologia… p. 39.

[17] Vladimir Lossky, Teologia… p. 91.

[18] Vladimir Lossky, Teologia… p. 39.

[19] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit… p. 96.

[20] Formulările sunt: „tà perì tền phýsin” (Ioan Damaschinul, Dogmatica, PG 96, 800 BC), respectiv „tà perì tền ousían” şi „tà perì toû theoû” (Grigorie de Nyssa, Omilii la Facere, VI, PG 44, 1269A, respectiv Grigorie Palama, Al doilea tratat din Triada a III-a, Codex Coislinianus 100, f. 212-v-213r). Interesante sunt, în acest sens, opţiunile traducătorilor români: Pr. prof. Dumitru Fecioru (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 21) şi Pr. prof. Dumitru Stăniloae (Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 105, n. 193), traduc expresiile prin „cele în legătură cu natura lui Dumnezeu”, „cele în legătură cu fiinţa”, sau „în legătură cu Dumnezeu”. Traducători mai recenţi – Cristian Chivu [coord.], Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Caliopie Papacioc, Cristina-Costena Rogobete, în vol. Sf. Grigorie Palama, Opere complete (II). Antiepigrafii, epistolele către Achindin şi Varlaam, coll. Părinţii Bisericii, Ed. Gândul Aprins, Bucureşti, 2013, p. 83, n. 86 şi pr. Sandu Gheorghe Stoian, în vol. Opt omilii la Fericiri, Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 87, preferă variantele (mai plastice şi mai puţin vagi) de „cele din jurul fiinţei”, „cele dimprejurul lui Dumnezeu”, respectiv „ceea ce Îl înconjoară”. Imaginile trimit, mai mult sau mai puţin explicit, la discul solar, „înveşmântat” în strălucirea razelor sale. În ce ne priveşte, considerăm aceste opţiuni mai inspirate.

[21] Vladimir Lossky, Teologia mistică… p. 102.

[22] Vladimir Lossky, Teologia dogmatică… p. 79.

[23] Vladimir Lossky, Teologia mistică… pp. 96-97.

[24] „Energia naturală este a Treimii”; şi încă: „Noi nu putem considera fiinţa divină în afara ipostasurilor” insistă Lossky (Teologia dogmatică… p. 79).

[25] Vladimir Lossky, Teologia dogmatică… p. 83.

[26] Vladimir Lossky, Teologia… p. 82.

[27] Cf. Vladimir Lossky, Teologia… p. 83.

[28] Pentru o abordare filozofică a temei opoziţiilor, vezi discuţia dintre Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu pe marginea capitolului VII („La résolution des oppositions”) din lucrarea Le symbolisme de la Croix de René Guénon, în volumul Sensuri metafizice ale crucii (I), Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 156-183 ş. u.

[29] Cf. Vladimir Lossky, Teologia… p. 133.

[30] Vladimir Lossky, Teologia… p. 126.

[31] Vladimir Lossky, Teologia… p. 7 (Michel Stavrou).

[32] Cf. Vladimir Lossky, Teologia… p. 122-129.

[33] Vladimir Lossky, Teologia… p. 73.

Despre frica de Dumnezeu – începutul şi sfârşitul înţelepciunii. Dialog cu Academicianul Alexandru Surdu

Etichete

În epoca relativismelor axiologice, a crizelor de tot soiul, a „morţii lui Dumnezeu”, dar şi a „morţii filosofiei”, avem privilegiul nesperat de a asista la o realizare de excepţie în ordinea spiritului: articularea unui sistem filosofic! Volumele semnate de domnul Academician Alexandru Surdu (n. 1938) şi apărute în seria „Filosofia pentadică” („Problema Transcendenţei”, „Teoria Subsistenţei”, „Existenţa nemijlocită”), reprezintă, desigur, roadele unei îndelungate „gestaţii” filosofice. Dar abia acum, edificiul supercategorial pare să-şi dezvăluie anvergura impresionantă (prefigurată, de altfel, de studiile anterioare), sfidând puţinătatea vremurilor în care trăim. Suntem, deci, martorii unui eveniment care, în istoria filosofiei, are loc cam o dată la o sută de ani. Ce ne împiedică, deci, să simţim, vorba lui Michel Tournier, „fericirea nemaiauzită de a vedea născându-se o filosofie sub ochii noştri”? Să fie doar vacarmul politico-economic – „pâinea şi circul” agendei media de fiecare zi? Sau, mai degrabă, dificultatea inevitabilă de a sesiza, dincolo de efemer, consistenţa unei gândiri dusă până la capăt? Oricum ar fi, mai devreme sau mai târziu, un asemenea monument de cugetare filosofică nu are cum să treacă neobservat! În răspăr cu tendinţele centrifuge ale prezentului, demersul Acad. Alexandru Surdu se prezintă ca un remarcabil efort de sinteză, de încununare a întregii istorii a filosofiei.

Domnul Academician Alexandru Surdu

Domnul Academician Alexandru Surdu

În perioada primei mele studenţii, căutam cu înfrigurare un profesor-model în care să văd, mai mult decât un specialist într-ale filosofiei, un autentic iubitor de inţelepciune. Deşi Facultatea de Filosofie nu ducea defel lipsă de dascăli remarcabili, singurul care depăşea, cu asupra de măsură, aşteptările mele, era domnul profesor Alexandru Surdu. Cu toate acestea, după cum se întâmplă adeseori în viaţă, n-am îndrăznit – decât foarte recent – să-l abordez direct. Din păcate, dintre cele paisprezece întrebări (unele poate cam delicate..!) de ordin filosofic, spiritual şi biografic, Domnia Sa a ales să-mi răspundă (doar) la cinci. Într-un fel, ajunsesem prea târziu… Cu toate acestea, interviul e destul de închegat şi de „rotund” în sine. Ceea ce mă face să-l împărtăşesc, cu convingerea că aşteptarea mea nu a fost (totuşi!) în zadar…

Alexandru Valentin Crăciun: Stimate domnule Academician, anul trecut a apărut volumul al III-lea din seria „Filosofia pentadică”; e vorba despre „Existenţa nemijlocită”. Ni-l puteţi descrie pe scurt, încadrându-l în arhitectura sistemului?

Academician Alexandru SURDU: Existenţa Nemijlocită reprezintă partea a II-a din sistemul filosofiei pentadice, cu toate că, întâmplător, constituie volumul al III-lea din ediţia Academiei Române. Aceasta, datorită faptului că primul volum conţine doar introducerea la sistem, în care este vorba în special despre problema Transcendenţei. Mai precis, despre caracteristicile dialectico-speculative ale filosofiei pentadice şi despre tendinţele actuale din filosofia contemporană de abordare a unor probleme referitoare la ceea ce transcende, trece dincolo de limitele obişnuite ale cunoaşterii: în metafizică, cosmologie şi cosmogonie, dar şi în anumite ştiinţe: astrofizica, microfizica, psihologia, parapsihologia şi teologia, bazată pe religiile tradiţionale prin care se încearcă legătura (religio, de la religo, religare) cu Transcendenţa sau Transcendentalitatea. General-filosofic vorbind, cu Subsistenţa care este: Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul.

Dialectico-speculativ, dar şi teologic, Transcendenţa spre care se tinde este tocmai Subsistenţa de la care trebuie să se pornească. Ea este şi Începutul şi Sfârşitul (Alpha şi Omega), cu toate că în ediţia Academiei Române apare în partea a II-a a Filosofiei Pentadice.

Prin intermediul omului, cu cele cinci simţuri ale sale, se petrece Existenţializarea, adică Eonul sau obiectul în sine însuşi devine Esteton (obiect al senzaţiei); Percepton (obiect al percepţiei); Anteton, Gegenstand în germană, care „ne stă în faţă” (este supus observaţiei), şi care facilitează apariţia Reprezentării.

Existenţa Nemijlocită este o categorie a filosofiei sistematice care se referă numai la corporalitatea Existenţei, la obiectele numite uneori „naturale”, nu la lucrurile făcute de om, la însuşirile corpurilor, la fenomenele corporale, la evenimentele naturale şi la procesele fenomenale, aşa cum se petrec ele fără vreo intervenţie a omului care nu face decât să le observe şi să-şi formeze reprezentări despre ele.

Volumul mai tratează şi despre operaţiunile psiho-gnoseologice mentale asupra reprezentărilor care facilitează intervenţia gândirii şi, respectiv, trecerea de la senzorial la noetic şi de la Existenţa Nemijlocită la Fiinţă, aşa cum se petrece şi în mintea copiilor, dotaţi cu facultăţile gândirii, şi numai în mintea acestora.

Dificultatea tratării despre Existenţa Nemijlocită rezidă în grija permanentă de a nu introduce datele ontologice obişnuite asupra existenţei în sensul ştiinţific actual, care ţin de domeniul Realităţii, adică al concepţiilor noastre despre existenţă, bazate pe Fiinţa acesteia, pe înţelegerea, pe raţionarea şi speculativarea ei. Or, despre acestea urmează să tratăm în volumul următor, cu referinţă directă la Existenţa Nemijlocită, căci în jurul acesteia „se învârte”, am putea să spunem, întreaga filosofie, cel puţin până în zilele noastre, în care expansiunea cosmică a omului, cu „pasul ei mic sau uriaş” a rămas o simplă poveste. Mai ales după ce s-a dovedit că filmarea aselenizării s-a făcut într-un studio cinematografic din Londra.

Alexandru Valentin Crăciun: Într-un studiu mai vechi („Sistemul logico-filosofic al lui Platon”) vă exprimaţi dorinţa de a rescrie Logica lui Hegel „din perspectiva speculativă a pentadei platonice, adică a unei dialectici maximale care, corect interpretată, stă la baza dreptei filosofări”. Acest deziderat exista încă de la începutul activităţii dumneavoastră filosofice? Şi dacă da, având în vedere apropierea Domniei Voastre de Constantin Noica, ce părere avea filosoful de la Păltiniş despre „dialectica maximală” (pentadică)?

Academician Alexandru SURDU: Rescrierea Logicii lui Hegel a fost o temă frecventă a hegelienilor, atât materialişti, cât şi idealişti. Materialiştii optând pentru diferite inversări ale acesteia, considerată că stă cu capul în jos, adică porneşte de la gândire (de la Fiinţă) către materie (Existenţă). Idealiştii, mai ales după succesele lui Schelling de aplicare a schemelor dialectico-triadice speculative la domenii existenţiale, fiind urmat de numeroşi fizicieni de prestigiu, încercau perfecţionarea aparaturii formale a logicii lui Hegel, existând şi încercări de interpretare cu mijloacele logicii matematice. Şi Noica însuşi vorbea despre o astfel de „rescriere”. În toate cazurile însă s-a ajuns la altceva, adesea chiar la contrariul Logicii lui Hegel, adică la diferite logici nesistematice şi de mică anvergură. Devenirea întru Fiinţă a lui Noica, dacă ar fi considerată, tot ca la Hegel, un fel de „logică obiectivă” ar fi un fel de „rescriere” a primei părţi din Logica lui Hegel, partea a II-a ar avea, la Noica, un corespondent în aşa-numita Logică a lui Hermes; metodologic, în prima se optează pentru o dialectică tetradică, iar în a II-a se revine la triadă.

În cadrul unui fel de „seminar”, pe care Noica îl făcuse, împreună cu Virgil Bogdan şi Constantin Floru, în amintirea lui Nae Ionescu, la care participam şi eu, în legătură cu traducerile care se făceau în anii aceia (1965-1970) din opera lui Hegel, mai ales de către V. Bogdan şi C. Floru, discipoli ai lui Nae Ionescu, am discutat şi despre Logica Mare (Wissenschaft der Logik) a lui Hegel. Atunci am susţinut pentru prima dată teza că, din triada lui Hegel, cu referinţă la Fiinţă, Nimic, Devenire, lipsesc două momente esenţiale: trecerea Fiinţei în Nimic şi trecerea Nimicului în Fiinţă, fără de care nu se ajunge la Devenire. Am susţinut că dialectica ar trebui să aibă cinci nu trei componente. Teza mea a fost apreciată pozitiv de către „seminariştii lui Nae Ionescu”, exact pe linia de rescriere a Logicii lui Hegel, ceea ce m-a stimulat să încep cercetările în această direcţie. În 1977 am publicat, în Probleme de logică, vol. VII, studiul amplu despre Noţiunea clasică şi conceptul hegelian.

Fiind în principiu de acord cu schema pentadică a dialecticii, cu toate că el opta pe atunci pentru dialectica tetradică, m-a îndemnat să găsesc aplicaţii ilustrative ale schemei pentadice eventual în domeniul artelor. Ceea ce am şi reuşit să fac. Dar lucrarea Pentamorfoza artei a fost publicată abia în 1993.

Alexandru Valentin Crăciun: „La logică se ajunge, nu se pleacă de la logică”, afirmaţi undeva. V-aş ruga să explicitaţi această idee, considerând rolul pe care logica (speculativă) îl joacă în gândirea dumneavoastră.

Academician Alexandru SURDU: Hegel tot repeta o butadă cu gasconul care vrea să înveţe să înoate înainte de a intra în apă. Sistemele disciplinar-filosofice, de la Cristian Wolff citire, începeau toate cu logica. Aceasta era considerată propedeutica filosofiei şi, prin partea a II-a, metodologia, se impunea, în accepţia aristotelică de organon, ca un fel de „călăuză” obligatorie pentru orice întreprindere filosofică sau ştiinţifică. Recomandarea lui Hegel era de a parcurge domeniile filosofice şi abia pe baza acestora să vezi ce logică le este potrivită. El însuşi n-a procedat însă aşa, ci avea o logică preconcepută care a devenit în sistemul său filosofia ca atare. Adică logica obiectivă după care urma cea subiectivă. S-a dovedit însă că până şi „logicile” acestea aveau la bază o logică dialectico-speculativă triadică, pe care n-a mai expus-o însă nici la începutul şi nici la sfârşitul sistemului.

Problema era însă alta, tot sistematic vorbind, dar chiar şi disciplinar-filosofic, respectiv aristotelic, sensibilitatea este înainte de gândire şi nu poţi să porneşti de la ultima către prima, de la logică la psihologie. Cu atât mai puţin de la ambele la ontologie, disciplinar-filosofic vorbind, iar sistematic, de la Fiinţă către Existenţă. Căci pentru a gândi, pentru a fi ceva, trebuie în prealabil să exişti. Şi chiar mai rău decât în butada cu gasconul, nu poţi să gândeşti înainte de a te fi născut şi nici n-ai avea la ce să te gândeşti, dacă n-ar exista încă nimic. Deoarece gândirea nu pluteşte ca Duhul Sfânt pe deasupra apelor.

Alexandru Valentin Crăciun: Sunteţi un filosof care acordă o atenţie privilegiată speculaţiunii, atât în registru divin (acea „gândire care se gândeşte pe sine”, de care vorbea Aristotel), cât şi antropologic (parafrazându-l pe Baudelaire, am putea numi speculaţiunea „regina facultăţilor” spiritului uman). V-aş ruga să insistaţi pe raportul dintre cele două accepţiuni ale speculaţiunii (divină şi umană), pornind de la afirmaţia că „ceea ce este dincoace de noi, oglindeşte ceea ce este dincolo. Transcendentalitatea reproduce transcendenţa”, respectiv de la faptul că, în sistemul supercategorial pe care l-aţi elaborat, Transcendentalitatea e una dintre ipostazele Subsistenţei.

Academician Alexandru SURDU: Speculaţiunea este una dintre cele cinci facultăţi ale gândirii: Intelectul, Raţiunea, Speculaţiunea, Intelectul Raţional şi Raţiunea Speculativă. Ultimele două sunt facultăţi hibride. Oricum, ele sunt facultăţi ale gândirii omului. Ce-i drept, s-a vorbit uneori şi despre un cuget (nous) în sine, mens divina, ca la Anaxagoras, care s-a transformat, prin traducere greşită, în Intelectul Divin, dar şi despre o raţiune (logos) divină, ca în Evanghelia după Ioan, şi despre speculaţiune (theoria), pe care Aristotel o consideră to hediston kai ariston (cea mai plăcută şi cea mai elevată), adică pe măsura Divinităţii. Dar noi, cum zice şi Aristotel, nu prea avem parte de aşa ceva şi trebuie să ne mulţumim cu facultăţile gândirii noastre omeneşti. Cu ajutorul acestora, într-o mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de dotarea fiecărei persoane, dar şi de străduinţa acesteia, obţinem cunoştinţe şi despre ceea ce este dincolo de Existenţa noastră Nemijlocită, adică „aruncăm, cum zicea Lucian Blaga, săgeţi aprinse în bezna Transcendenţei”, dar şi despre ceea ce este dincoace de noi, în profunzimile cugetului nostru. Şi o facem cu ajutorul facultăţilor gândirii, în mare măsură cu meditaţia şi revelaţia specifice speculaţiunii, prin care reproducem (de la speculum=oglindă) câte ceva din trecutul îndepărtat, spre Începutul lumii (în Protosistenţă) sau spre sfârşitul acesteia (în Episistenţă). Având însă, cel puţin noi creştinii, prin Iisus Hristos, şi revelaţia Divinităţii, singura care ştie de unde vine şi unde se duce. Faptul că ceea ce este dincoace de noi oglindeşte (speculativează) ceea ce este dincolo, rezidă în aceea că  ambele (Transcendenţa şi Transcendentalitatea) sunt şi ele ipostaze ale Subsistenţei, care este Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, adică Supersistenţa sau Ipostaza Supremă (a cincea).

Nimănui însă nu i-a fost dat să se apropie prin propriile sale puteri de Harul Divin, ci numai celor „aleşi” după criterii necunoscute nouă. Şi dintre aceştia puţini sunt cei care au încercat să ne vorbească despre ceea ce nu se poate spune, despre revelaţia Divinităţii. Cert este că toţi cei despre care am auzit că şi-au dăruit viaţa Bunului Dumnezeu, meritând şi numele de sfinţi, au mers pe Calea lui Dumnezeu (he hodos tou theou). „Calea” aceasta a fost la început şi denumirea creştinismului, Calea Mântuitorului, care este şi Viaţa şi Adevărul (he hodos, he zoe, he aletheia), căci El este Fiul lui Dumnezeu, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Alexandru Valentin Crăciun: Stimate domnule Academician, sunteţi considerat „ultimul mare autor de sistem filosofic” (Dragoş Popescu). Aţi publicat peste 600 de lucrări: articole, eseuri, studii, tratate… Trăiţi sentimentul unei împliniri, sau dimpotrivă, melancolia Ecclesiastului, cum că „totul e deşertăciune”? Unul dintre marii creatori de sistem teologic, Toma de Aquino, după o viziune avută la messa din 6 decembrie 1273, a întrerupt lucrul la Summa Theologiae, pe motiv că din acel moment totul îi pare a fi „paie”. Consideraţi că orice mare creator de sistem trăieşte la un moment dat sentimentul fragilităţii construcţiilor sale teoretice? Cu ce ochi vă priviţi propria operă?

Academician Alexandru SURDU: Din păcate nu puneţi problema corect. Şi nici citatele nu sunt exacte. Ecclesiastul nu spune că Totul (to pan) este deşertăciune, ci că toate (cele lumeşti) sunt deşertăciuni (to panta mataiotes), tocmai faţă de Totul acela care este Unul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, de care trebuie să ne temem şi să ne cutremurăm. Şi chiar aşa se termină cartea, cu frica de Dumnezeu despre care se ştie că este începutul înţelepciunii (arche sophias phobos theou). La fel şi în cazul lui Toma din Aquino, căruia i se părea „de paie” ceea ce a scris el faţă de ceea ce i s-a revelat, adică Absolutul Divinităţii.

Despre „fragilitatea construcţiilor”, teoretice sau nu, este vorba, fireşte, numai după ce ele au fost edificate. În cazul nostru, în ciuda mulţimii de lucrări publicate, sistemul filosofiei noastre pentadice este abia la început şi, ca atare, trăim şi cu frica de a nu reuşi să-l expunem nici măcar schematic. Şi cităm aici al doilea aliniat din Prefaţa la Filosofia pentadică I: „Sistemele categorial-filosofice sunt greu de construit şi sunt date adesea uitării chiar înainte de a fi desăvârşite. Ca marile ziduri, turnuri, temple sau construcţii ciclopice, de care ne mirăm astăzi şi, necunoscându-le finalitatea, le considerăm fără rost. Ele n-au fost ridicate însă, la vremea lor, numai pentru a fi acoperite cu timpul de nisipurile uitării”.

Şi am lângă mine mereu aproape, la îndemână, Summa Theologiae a Sf. Toma din Aquino, alături de operele monumentale ale lui Platon, Aristotel, Kant şi Hegel, marii filosofi de formula unu ai umanităţii, cu studiul cărora mi-am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă, şi, totuşi, cât de mult s-ar mai putea scrie! Şi tot Ecclesiastul o spune că scrisul de cărţi este fără de sfârşit. Numai viaţa noastră este atât de scurtă încât puţini sunt aceia care ar putea să spună că şi-au încheiat tot ce aveau de făcut. Acesta a fost şi cazul lui Constantin Noica. Ieşit din detenţie, el a început o activitate febrilă, trăind mereu cu teama că nu va reuşi să termine sistemul. L-a terminat totuşi în 1981, la 72 de ani. „Dacă aş fi trăit ca Blaga 66 de ani, zicea Noica, aş fi rămas fără sistem”. Dar Noica a mai trăit încă 6 ani şi, cu un an înaintea sfârşitului, a publicat Scrisori despre logica lui Hermes, adică s-a reîntors la logică, la artileria grea a filosofiei, pregătindu-se pentru noi atacuri, fără să-l preocupe „fragilitatea” construcţiei sale sistematice. Ce-i drept, în ultima perioadă, începuse să se gândească serios la „soluţia finală” şi negocia cu Mitropolitul Antonie Plămădeală un loc de veci la Schitul din Păltiniş, lăsându-ne să înţelegem că nu numai începutul înţelepciunii, ci şi sfârşitul acesteia este frica de Dumnezeu.

A consemnat:

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: © Alexandru Surdu

Între Evanghelie şi Liturghie cu Părintele Ion Buga (în fiecare joi la Sala Dalles)

Etichete

, , ,

Pentru părintele profesor Ion Buga, orice prilej de vorbire în public riscă să devină o revărsare nestăvilită de sine. Ascultându-l, ai uneori senzaţia că în fiinţa lui, cuvântul se rosteşte singur. Rareori am simţit mai acut adevărul – altminteri banal – că omul este o fiinţă cuvântătoare. Iscusit „semănător de cuvinte” (Fp. 17, 18), părintele Buga nu pregetă să-şi ridice auditoriul la înălţimi care unora li s-ar părea ameţitoare; cu toate acestea, la sfârşit eşti nevoit să recunoşti de fiecare dată că a meritat riscul!

Afişul conferinţelor de la Sala Dalles

Afişul conferinţelor de la Sala Dalles

Începute cu ani în urmă la Palatul Suţu (şi întrerupte o bună perioadă de timp), prelegerile pe teme biblice continuă începând din 23 octombrie 2014 la Sala Dalles în fiecare joi seara (orele 19:00), preţul unui bilet fiind de 10 lei. Temele de reflexie aparţin, cum era de aşteptat, teologiei Noului Testament: „Dumnezeu este cuvântul”, „Realismul Evangheliei lui Hristos”, „Evenimentul Hristos şi istoria”, „Legea din Sinai şi Predica de pe Muntele Fericirilor”, „Paşi spre Betleem”, „Minunea minunilor – Omul”, „Hristos – aşteptarea Lumii”, „Cei treizeci de ani ai lui Hristos”, „Naşterea din Fecioară”. Desigur, de cele mai multe ori, tematica nu constituie decât un simplu punct de plecare pentru un excurs imprevizibil şi pe alocuri, spectaculos.

În pofida tuturor opreliştilor – din afară şi dinăuntru – Părintele Ion Buga se încăpăţânează să ne arate că, în ceea ce îl priveşte, „cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat” (II Tim. 2, 9). Nu putem decât să-i urăm succes în această nouă călătorie spre sensurile inepuizabile ale Scripturii, tălmăcite cu luciditate şi patos, pentru cei care se vor încumeta să-l asculte…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: arh. Daniel Munteanu

Modelul iconic al muceniciei Brâncovenilor sau despre „alternativa unei frumuseţi în stare să întreacă oroarea” (Sorin Dumitrescu)

Etichete

, , , , ,

Împlinirea, anul acesta, a 300 de ani de la mucenicia Brâncovenilor (1714-2014), a fost celebrată de Biserica Ortodoxă Română printr-o serie de manifestări ce au culminat cu sfinţirea picturii a două dintre ctitoriile emblematice ale epocii brâncoveneşti: Biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti („Kilometrul Zero”), şi Biserica Sf. Gheorghe de la Mogoşoaia. Cu acest prilej, între cele două locaţii s-a desfăşurat un grandios pelerinaj cu racla moaştelor „ultimului Constantin”, eveniment reflectat şi comentat pe larg de mass-media laică şi bisericească. Şi totuşi… Într-un contrast benefic cu fastul acelor zile, într-un ungher smerit al cuhniei de la Mogoşoaia, într-o atmosferă de catacombă creştină, se desfăşura un eveniment nu mai puţin eclesial: dezvelirea modelului iconic al muceniciei Brâncovenilor, realizat de maestrul Sorin Dumitrescu.

Modelul iconic al muceniciei Brâncovenilor (Sorin Dumitrescu)

Modelul iconic al muceniciei Brâncovenilor (Sorin Dumitrescu)

Desigur, dorinţa de reevaluare a icoanei-standard dedicată Sfinţilor Brâncoveni (inspirată – fatalmente – de „recuzita vizuală” a tabloului votiv de la Hurezi), era împărtăşită de cei mai reprezentativi iconari români, cum o atestă lucrările Atelierului internaţional de iconografie de la Cotroceni (15-25 mai 2014), care a reunit nume importante precum Grigore Popescu, Gabriel Chituc, Ioan Popa etc. Ingeniozitatea soluţiilor propuse la Cotroceni a dovedit, incontestabil, că iconografia-standard poate fi depăşită cu succes! În acest context oarecum experimental, Sorin Dumitrescu se ambiţionează să ne ofere, nici mai mult, nici mai puţin decât modelul iconic al uneia dintre „catastrofele redemptorii ale umanităţii” (Martha Bibescu): mucenicia Brâncovenilor…

Ne putem întreba: prin ce se deosebeşte un model iconic, de o „simplă” icoană..? În admirabilul text tipărit cu ocazia evenimentului de la Mogoşoaia, maestrul Sorin Dumitrescu încearcă o explicaţie. Pentru a nu reproduce întreaga argumentaţie, ne mărginim să spunem că un model iconic se remarcă prin capacitatea de a reda în mod exemplar „tensiunea semantică” dintre sensul literal şi cel duhovnicesc al unui eveniment din istoria mântuirii… Altfel spus, modelul iconic păstrează raportul optim între istorie şi eshatologie; un echilibru fragil – dar totodată puternic – între antinomii. De altfel, aceasta e trăsătura definitorie a metodologiei patristice („cea mai iconică dintre toate perioadele istoriei Bisericii”), pentru care antinomiile reprezintă „un criteriu al slavei” (Sf. Grigorie Palama). Părinţii capadocieni (Grigorie, Vasile, Ioan), au creat, primii, o metodologie dublă (am putea-o numi „iconică”) prin care, păstrând antinomiile, se evitau excesele unor tendinţe unilaterale, care duceau la monofizitism (disoluţia naturii umane a lui Hristos în natura Sa divină) şi nestorianism (dedublarea persoanei lui Hristos). Acest echilibru peste antinomii – Sorin Dumitrescu îl numeşte „realism eshatologic” – e chemată să-l redea icoana!

În ce priveşte modelul iconic al muceniciei Brâncovenilor, ceea ce mi se pare izbitor e modul în care Sorin Dumitrescu redă raportul dintre istorie şi eshatologie; concret spus, dintre momentul premergător supliciului şi cel posterior, al intrării în Împărăţie. Avem de-a face cu două orizonturi semantice: „unul pământesc [istoric, n.m.], al frizei picioarelor scăldate în sângele care traversează şi inundă, de la un capăt la altul, mantinela de jos a icoanei, şi altul duhovnicesc [eshatologic, n.m.], al înţelesului iconic transcendent, plasat mai sus de mijloc, ca o roşeaţă a zorilor, ce întretaie transversal, de la stânga la dreapta, capetele martirilor”. Forţa icoanei rezidă în acest paradox: la o primă impresie, osândiţii merg spre execuţie, într-un grup compact („monolitic”), având privirea aţintită spre Împărăţie (sau spre scena propriei execuţii..?). A doua impresie, la fel de puternică, e că supliciul a avut deja loc (o sugerează roşeaţa din jurul capetelor martirilor) iar Brâncovenii privesc spre noi, dinspre Împărăţie! Desigur, ambele „lecturi” (şi „deja” şi „nu încă”) sunt egal de legitime, de fecunde… Prezenţa Maicii Domnului între osândiţi are, la rândul său, această dublă conotaţie (istorică şi eshatologică). Nimic nu ne poate împiedica să credem că Maica Domnului a fost tainic prezentă alături de mucenici, pe drumul Golgotei lor. De altfel, tot în această calitate (de „martoră a Patimilor”) Maica Domnului e figurată în modelul iconic al Răstignirii Domnului. (Astfel, opţiunea unora dintre iconarii de la Cotroceni de a o „insera” în scenă pe soţia Domnitorului devine superfluă.) Pe de altă parte, prezenţa cernită a Maicii Domnului „ţine laolaltă” cele două orizonturi semantice, care astfel îşi „comunică însuşirile”…

Ar fi multe de spus despre chipurile martirilor, privirile lor obsedante, mişcarea atât de expresivă a mâinilor, ca şi despre „manejul ingenios” al mâinilor Maicii Domnului – morfologii iconice care îşi aşteaptă semnificaţiile teologice. Dar, ca orice model iconic, şi cel creat de Sorin Dumitrescu îşi va emana propria teologie… Deocamdată, nădejdea de nestăvilit pe care icoana o trezeşte în noi e aceea că „de-acum încolo, mulţi vom primi putere mare de la Maica Domnului şi de la Sfinţii Brâncoveni, ca nu cumva să ratăm Împărăţia..!”

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: © Palatele Brâncoveneşti / Anastasia

File de Jurnal (ianuarie 2014)

Etichete

Azi am condus-o pe R. la cămin (Poligrafie), cu ditamai bagajul… s-a întors din Bacău! Pe măsură ce mă apropiam de gară, simţeam o teamă nedefinită care îmi îngheţa mintea. Din fericire, n-a durat mult. Am întâlnit-o pe peron, binedispusă şi cu bagajul gata coborât din vagon. Apoi ne-am urcat într-un taxi, iar eu i-am cuprins discret mâinile, într-o atingere prelungă şi dulce… „Gheaţa” s-a topit instantaneu. În drum spre cămin, m-am îngrozit un pic, fiindcă peisajul era de-a dreptul dezolant (gunoaiele nu fuseseră strânse de la revelion). Camera lui R. mi s-a părut cam „insuficientă” pentru patru persoane (!), dar… Se pare că ea s-a acomodat destul de repede cu situaţia. Pe perete am remarcat un chip de înger care, spre surprinderea mea, era chiar desenul care îmi atrăsese atenţia acum doi ani (la cursurile lui S.D.). Ce minunat… Ca să ne dezmorţim, am băut câte un ceai fierbinte, iar R. m-a servit cu două-trei prăjituri fabuloase, pregătite acasă. Sunt fericit. Fiindcă am reuşit să-i ating mâinile… (vineri 3 ianuarie)

Chip de înger (Raluca P.)

Chip de înger (Raluca P.)

Încep să mă obişnuiesc cu ideea că R. a revenit în Bucureşti. Ne-am întâlnit în Herăstrău, am discutat, ne-am plimbat… În timp ce o îmbrăţisam, îi simţeam răsuflarea dulce pe obraz şi mă gândeam că n-am făcut nimic ca să merit atâta fericire, pur şi simplu m-am trezit cu ea (fericirea) pe cap..! Ştiu, totul e un dar. Prezenţa ei mă odihneşte… Parcul şi lacul emanau, la rândul lor, linişte, calm. Ne-am regăsit unul pe celălalt. Ieri totul s-a derulat prea repede, parcă. Din fericire, în momentele cele mai intense, simţeam cum timpul se dilată… Şi era atât de bine! Azi nu s-au spus multe vorbe între noi; totul s-a consumat în gest… (sâmbătă 4 ianuarie)

Reţin câteva idei despre filmul „Viaţa lui Pi” (Ang Lee, 2012), pe care am reuşit să-l văd azi-noapte, la recomandarea lui R. O parabolă (cred eu) cam forţată despre condiţia umană, mai precis despre „fiara” din adâncul nostru, cu care suntem nevoiţi să convieţuim, de bine de rău, în toată vremea. Culmea e că, deşi filmul se declară o pledoarie în favoarea existenţei lui Dumnezeu (!), în final lipsa de sens e pur şi simplu năucitoare… Tigrul bengalez (simbol al instinctului primar) se retrage fără să privească în urmă; altfel spus nu putem îmblânzi – prin dragoste – „fiara” din lăuntrul nostru. O scenă impresionantă este aceea când tigrul – pe punctul de a se scufunda – îşi priveşte în ochi „adversarul”, iar băiatul îşi reprimă gândul de a-l ucide. Apoi, impresia tulburătoare că în preajma morţii, chiar şi animalele se umanizează… Asta face cu atât mai dezagreabilă „revelaţia” din final: povestea, chiar în varianta „cosmetizată” (în care oamenii nu se devorează între ei), e lipsită de sens. Fiindcă, până la urmă, tigrul nu întoarce capul. Deci… finalul rămâne deschis. (vineri 10 ianuarie)

Filă de jurnal (1)

Filă de jurnal (1)

R. are, din când în când, idei năstruşnice. Azi, bunăoară, mi-a propus să ne plimbăm în „Delta Bucureştilor”, un peisaj de poveste (lacuri şi stuf) apărut ca prin minune în fosta groapă de gunoi Văcăreşti. În pofida unor sumare măsuri de precauţie (R. întocmise un plan cu traseul pe care urma să-l străbatem), am mers mai mult la întâmplare, astfel încât ne-am trezit destul de repede într-un punct mort. Dar tot am putut admira un splendid apus de soare, printre ochiuri de apă şi stuf. Panorama e interesantă şi totuşi dezolantă. Blocurile uriaşe profilate în fundal (culminând cu impersonalul „Hotel Rin”) nu se prea armonizează cu restul, dar… Una peste alta, decorul pare desprins dintr-un film tarkovskian. În ce mă priveşte, la sfârşit m-am bucurat că n-am reuşit să parcurgem tot traseul, fiindcă deja se înserase; cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla (desigur, R., în într-un acces de dulce inconştienţă, ar fi mers până la capăt!). Ne-am hotărât, totuşi, să revenim în sezonul verde, când vom avea ce vedea; acum totul era uscat şi trist. Noroc cu apusul de soare reflectat în apă… (duminică 12 ianuarie)

Filă de jurnal (2)

Filă de jurnal (2)

Abia acum am terminat lectura cărţii lui A. Koestler, „Întuneric la amiază”, pe care mi-a dăruit-o Dragoş P. „într-o seară friguroasă de decembrie (2013), încălzită de înflăcărarea discuţiei şi de sentimentele prieteneşti pe care sperăm să le facem să dăinuiască în eternitate” (Dragoş e de neegalat în dedicaţii…). Un fel de „1984” (Orwell) ceva mai realist, mai plauzibil. Din noianul de impresii reţin numai două – cu iz teologic. Întâi de toate, scena dintre Rubaşov (eroul principal) şi Arlova, amanta lui, înainte de excluderea acesteia din partid, urmată, inexorabil, de condamnare şi execuţie: „Câteva minute mai târziu, Arlova sosi la serviciu. Se aşeză, ca de obicei, pe scaunul din faţa biroului, cu bluza ei brodată, uşor aplecată în faţă. Rubaşov se plimba încoace şi-ncolo în spatele ei şi tot timpul avea în faţa ochilor ceafa ei aplecată, cu pielea uşor întinsă pe oasele cefei. Nu-şi putea desprinde privirea de această bucată de piele şi simţea o nelinişte care ajungea până la o jenă fizică. Nu-i ieşea din minte gândul că Acolo condamnaţii erau împuşcaţi în ceafă”. În câteva rânduri e exprimată, sugestiv şi succint, o întreagă teologie a Chipului – în accepţia lui Émmanuel Lévinas – „slăbiciunea ontologică” originară. (De altfel, la întrebarea dacă „faţa” cuiva – ontologic vorbind – poate fi considerată in extremis chiar şi ceafa lui fizică, Lévinas răspundea afirmativ.) Altă scenă care m-a impresionat: Rubaşov, scos la plimbare în curtea închisorii după o anchetă infernală (e vorba de teribilul „interogatoriu pe bandă rulantă”), cu puţin înainte de a fi executat, are revelaţia bucuriei de a fi; realizează că şi-a sacrificat întreaga viaţă punând-o în slujba unei ideologii absurde: „În primele minute Rubaşov se simţi ca beat din cauza aerului curat, tare. Descoperi că are plămâni care sorb oxigen aşa cum cerul gurii soarbe o băutură răcoritoare. Soarele strălucea, curat şi palid; era ora 11 dimineaţa – ora în care era întotdeauna dus la plimbare în timpuri imemoriale, înainte de a fi început şirul de zile şi nopţi înceţoşate. Ce prost fusese că nu apreciase această binecuvântare! De ce nu puteai trăi doar ca să trăieşti, să respiri, să te plimbi prin zăpadă şi să simţi razele palide ale soarelui pe faţă? Să te scuturi de coşmarul camerei lui Gletkin, de lumina orbitoare a lămpii, de toată înscenarea aceea spectrală – şi să trăieşti cum trăiesc alţi oameni?”. Morala..? Viaţa adevărată începe dincolo (sau dincoace) de orice ideologie… Oricum, teribilă carte! (miercuri 15 ianuarie)

Încă o amintire minunată cu R., de data asta la Grădina Botanică. Frigul de afară ne-a „împins” în muzeu, o superbă clădire în stil brâncovenesc, plină-ochi de exponate care mai de care mai exotice: plante, păsări şi alte sălbăticiuni… Totul ireal de frumos. Sobele duduiau pur şi simplu, ceea ce crea o atmosferă de basm. De altfel, interiorul muzeului e fascinant, labirintic, o adevărată aventură să-l străbaţi. Chiar îi spuneam Ralucăi: „Ce mult mi-ar plăcea să lucrez aici!” Desigur, ne-am plimbat şi pe afară, dar nu prea aveai ce să admiri. Priveliştea cu adevărat spectaculoasă se mutase înăuntru. Cred că eram cam singurii vizitatori la ora aceea. Ceea ce mi-a convenit de minune, fiindcă de cele mai multe ori, locurile în care mă văd cu R. sunt destul de aglomerate. Cam atât pentru astăzi. (luni 20 ianuarie)

Am în faţa ochilor mai multe fotografii cu îngeri pictaţi de R. Sunt cu totul atipici: contorsionaţi, incandescenţi, prinşi într-un zbor sacadat, care aduce mai degrabă cu o autonimicire. Nici nu ştii dacă vârtejul care-i absoarbe e înăuntrul sau în afara lor (probabil ambele). În ce mă priveşte, sunt în stare de şoc, fiindcă R. e altminteri o fiinţă atât de liniştită, de echilibrată… iată însă că universul ei lăuntric e ameţitor. (Ce-i drept, mi-a mărturisit că i-a pictat în stări extreme. Probabil au avut un efect catartic. Dar prima impresie rămâne bulversantă…) Din fericire, pe lângă îngerii cu pricina, R. mi-a trimis alte câteva desene, care m-au înseninat definitiv. Probabil că, odată cu timpul, am să-mi revin din şoc şi am să-i pot privi detaşat… Dar deocamdată nu pot. (marţi 21 ianuarie)

Citesc asiduu din C. Enăchescu („Elemente de psihologie proiectivă”, „Homo demens” etc.) şi reflectez la condiţia umană de după Cădere. Reţin câteva idei, la întâmplare. Care e trăsătura definitorie a nebuniei? Dezacordul dintre individ şi lume, consideră C.E. Nebunia („ontologie a negativităţii”), îşi are propria ei retorică: limbajul subiectului pur (i-am putea spune transcendental..?), incapabil să comunice coerent cu „exteriorul”. Se răstoarnă sistemul de referinţă. Raportul interioritate/exterioritate e dat peste cap… În legătură cu limbajul subiectului pur, oare nu are dreptate Cuviosul Ghelasie când vorbeşte despre „vorbirea transcendentală pură de suflet”? Nu e Căderea tocmai „uitarea” acestui limbaj de suflet? De ce ne tulbură nebunia? Fiindcă, în universul ei dezarticulat, intuim consecinţele Căderii. Evident, în cazul nebuniei, e vorba de o cădere „interioară”; prăbuşirea subiectului în sine însuşi. Întrebarea e: cum se poate restabili raportul (iniţial armonios), dintre suflet şi Dumnezeu, dintre interioritate şi exterioritate? Aici numai teologia poate da un răspuns. Cert e că, într-un fel, tipologia nebunului e exemplară pentru condiţia umană post-paradiziacă. Pierderea acordului dintre eu şi lume nu e decât o consecinţă a pierderii acelui dialog originar… Ceea ce aruncă o lumină inedită asupra celebrului verset biblic: „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1). Ontologia negativităţii îşi are obârşia în refuzul dialogului cu Dumnezeu. Căderea în subiectivitate („întru inima sa”) e doar o consecinţă a acestui act de negare… Dar toate astea sunt simple supoziţii. Trebuie adâncit… (joi 23 ianuarie)

După ce mi-a citit însemnările din decembrie 2013, Dragoş P. îmi reproşează, contrariat, că „sunt prea wertherian pe alocuri”, ba chiar că „am scris mai mult decât era necesar”. Ceea ce e mai grav, insinuează că „nu sunt încă vindecat de Irina”. Ce să-i răspund..? Orice încercare de a mă „disculpa” mi se pare de prisos. Prefer să îmi asum situaţia exact aşa cum e. Altminteri, înseamnă că nu m-am vindecat. Căci „numai ceea ce e asumat poate fi vindecat”. Deci, să ne asumăm totul. Tăcerea ei. Neputinţa mea de a o „îmblânzi” prin iubire. Transformarea iubirii în fixaţie pătimaşă. Şi, finalmente, pierderea iubirii. Nici nu se putea altfel: m-a lăsat singur, iar eu am stricat totul. Dragoş P. are dreptate: „Suferinţele tânărului Werther” („biblia” adolescenţei mele) mi se pare, acum, o carte funestă. Şi totodată ridicolă. W. se lasă purtat de trăirile lui confuze, fiind incapabil să se domine pe sine – condiţia bărbăţiei şi a maturităţii. De aceea, nici mintea, nici inima, nu-i sunt limpezi. Maturizarea înseamnă să asumi totul; altfel te lamentezi la nesfârşit… sau te sinucizi. Eu însă prefer să mă maturizez: i-o datorez lui R. În fond, îi sunt recunoscător Irinei; dacă nu m-ar fi ţinut la distanţă, n-aş fi ajuns s-o iubesc pe R. Pe de altă parte, mi-a milă de I. Fiindcă mă simt responsabil de ura ei. Trebuia s-o fi lăsat demult în pace. Dar acum nu are rost să răscolesc totul. Sunt recunoscător că s-a terminat cu bine. Şi că n-am sfârşit stupid şi inutil, ca Werther. (vineri 24 ianuarie)

În sfârşit, prima zăpadă… mai bine zis, primii fulgi de nea. Sunt curios cât o să ţină. În Bucureşti, zăpezile nu mai sunt „ca altădată”. Dincolo de banalitatea acestei constatări, sunt melancolic… Cu R. lucrurile cresc în intensitate pe zi ce trece. Ceea ce mă deprimă e că mă aştept din clipă în clipă să îmi ceară să plec, s-o las în pace. Nu ştiu de ce, nu am nicio explicaţie. Dar asta simt, uneori. Deocamdată, am de gând să mă bucur din plin de fiecare clipă lângă ea… (sâmbătă 25 ianuarie)

În ultimele zile, a nins aproape necontenit. Mi-era atâta sete de alb… Uitasem cum arată Bucureştii iarna! Astăzi mi-am luat porţia de frumuseţe. N-am catadicsit să ajung la birou; am preferat să mă plimb cu R. prin oraş. Ne-am văzut la Eroilor, unde am avut parte de un „incident” simpatic. Chiar lângă noi era un stol de porumbei zgribuliţi şi înfometaţi. Unul din ei, mai impetuos, s-a aventurat pe braţul meu. L-am privit amândoi uimiţi, era frumos ca un bibelou… (Cred că voia de mâncare!!) După câteva minute (răstimpul unei îmbrăţişări) a revenit pe braţul meu! Doamne, ce drag mi-era… Apoi am pornit cu R. prin parcul Operei, unde ne-am oprit o vreme, uitând că suntem în plin oraş. Iubesc nespus această stare de „ieşire din timp”, în chiar iureşul oraşului… Singură iubirea mai poate transfigura ceva într-o lume mereu grăbită… Din fericire, după ce am plecat din parc, am avut inspiraţia să intrăm într-un mic bistrou din apropiere (îngheţaserăm deja amândoi), unde ne-am simţit tare bine… Iarăşi sentimentul că am ieşit din timp. Am comandat câte un ceai verde cu aromă de iasomie, apoi ne-am cufundat în visare… Atmosfera era intimă şi caldă; în fundal răsunau acordurile unui pian, iar noi stăteam îmbrăţişaţi, uitându-ne pe fereastră… Oamenii treceau grăbiţi printre nămeţi, în aer pluteau fulgi de nea… Totul era deopotrivă real şi neverosimil. O linişte adâncă ne cuprinsese, iar timpul părea să curgă dincolo de noi… Dacă am fi fost singuri, cred că aş fi dansat cu R. ore în şir. Într-un târziu, ne-am îndreptat spre casele noastre, dezmeticindu-ne şi promiţându-ne unul altuia că vom repeta experienţa! Şi poate că un porumbel bun se va odihni din nou peste sufletele noastre… (luni 27 ianuarie)

Din nenorocire, presentimentele mele sumbre încep să se adeverească. R. se înstrăinează tot mai mult de mine, deşi… Probabil că şi în ea se duce o luptă cruntă. Ieri ne-am despărţit atât de trist… După o îmbrăţişare de aproape o oră (cred), în pasajul de la Victoriei, am simţit că o pierd, că îmi scapă (fuge) printre degete. Acum nu ştiu ce să mai cred… Nu mă simt în stare de nimic. Doar muzica îmi umple golul din suflet. Şi nu e o muzică oarecare, sunt chiar „Patimile după Matei” (Bach). Sunt trist, dar e înălţător… (miercuri 29 ianuarie)

S-au întâmplat multe, multe… mi-e greu să le reţin aici. Şi nici nu e cazul. Ceea ce mă simt dator să scriu e că, după atâtea zile de zbucium, a venit şi pacea mult dorită. Sunt fericit. Ascult unul din cele patru CD-uri cu Enrique Granados – integrala muzicii pentru pian. Şi parcă în jur se face soare şi cald… Azi a fost încă o zi plină de lucruri minunate: Galeria de Artă Europeană, apoi o ceainărie de lângă Cişmigiu… pe strada Poiana Narciselor, cred. Bineînţeles, împreună cu R. După atâta chin, în sfârşit, câteva ore de visare. Din fericire, în încăpere eram doar noi. Simt că tot ce s-a întâmplat în ultimul timp ne-a apropiat şi mai mult. Şi ne-a întărit. S-a prăbuşit încă o barieră… Iar acum e din nou linişte. Cel mai mult îmi place să-i ating mâinile: sunt atât de fine, de calde… Şi totuşi, nu resimt nicio tulburare (altfel nici n-aş putea s-o ating, cred). Să nu uit: am comandat două ceaiuri cu nume de poveste: „Angel’s kiss” (eu), „Zori de primăvară” (ea). Din nou, am oprit timpul… Cred că o să devin „dependent” de ceainării frumoase. Sper din tot sufletul să revenim aici! La întoarcere, am luat-o prin Cişmigiul îngheţat. O zi de poveste… (miercuri 5 februarie)