Alexandru Valentin CRĂCIUN: Aș dori să lămurim, pentru început, o nepotrivire legată de data nașterii lui Paciurea. La unii biografi apare data de 2 noiembrie 1873, la alții data de 2 noiembrie 1875. Nu știu de ce. Chiar la nume mari: Oscar Han, George Oprescu…
Ioana VLASIU: Sunt niște detalii care trebuie întotdeauna verificate. Totuși, monografia lui Ion Frunzetti, care, pentru partea documentară, a beneficiat de colaborarea lui Petre Oprea, este cea mai avizată în acest sens. Petre Oprea a făcut partea de cronologie, de catalog adnotat pentru lucrările reproduse, iar Frunzetti a făcut textul monografic propriu-zis. Frunzetti era mai curând un om de formație filozofică, un om al ideilor, care nu avea răbdarea să meargă în arhive să caute certificatul de naștere etc. Dar Oprea era modelul acesta de istoric…
Rep.: Cu mai multă acribie.
I. Vlasiu: Pe de altă parte, fără posibilitatea și capacitatea pe care o avea Frunzetti, de a oferi o interpretare de istoric de artă, cu un anumit orizont cultural și filozofic. Frunzetti era un om format la catedra lui Tudor Vianu. Sigur, a făcut și seminarul de Istoria Artei al lui George Oprescu, făcea parte din categoria de istorici de artă formați la sfârșitul anilor ʼ30 și începutul anilor ʼ40, când specializarea în istoria artei ținea de Facultatea de litere și filozofie. Frunzetti a făcut parte din grupul de oameni din jurul profesorului Oprescu și al Seminarului de istoria artei. La începutul anilor ʼ40, George Oprescu a scos revista Analecta, singura revistă de istoria artei din acea perioadă. A apărut o scurtă perioadă, cam între anii ʼ40-ʼ44. În cadrul Seminarului a apărut o serie de monografii, de pildă Ion Frunzetti a scris despre pictorul bănățean din secolul al XIX-lea, Nicolae Popescu. Niște subiecte foarte precis circumscrise, care aveau ca scop tocmai scoaterea din uitare a unor artiști importanți. Și Frunzetti a început cu un tip de cercetare de arhivă foarte serios. Povestea asta cu ʼ73 / ʼ75 nu pot să v-o lămuresc. Trebuie mers la surse.
Rep.: Doamna Adriana Șotropa avansează anul 1873.
I. Vlasiu: Înseamnă că Oprea dă 1873. Sigur că da. E sursa cea mai credibilă.
Rep.: Acum, în legătură cu personalitatea lui Paciurea, cu profilul lui psihologic… Puținele mărturii ale contemporanilor care au ajuns până la noi îl caracterizează ca pe un om enigmatic, un taciturn. Mi-a plăcut foarte mult cum l-a definit Oscar Han. Zicea că Paciurea era „un sclav al contemplației”. Frumoasă formulă!
I. Vlasiu: Da. Mai ales din partea unui malițios și rău de gură cum era Han… /râsete/ Dar Han i-a fost student. Și continuator la catedră. După ce a murit Paciurea, Oscar Han a preluat catedra și a fost, într-adevăr, autorul acelei…
Rep.: Mini-monografii.
I. Vlasiu: Pentru vremea aceea să știți că era foarte mult. Monografii, albume, erau foarte puține. Cea a lui Han a apărut într-o colecție de mici broșuri monografice, inițiată de Alexandru Busuioceanu. Apollo se numea.
Rep.: E bine că ați spus lucrul acesta. Nu știam.
I. Vlasiu: Alexandru Busuioceanu era – asta e foarte important de știut – singurul sau unul dintre foarte puținii istorici de artă cu studii de specialitate la Roma, cu Adolfo Venturi. Spre deosebire de Oprescu, care are mari merite în conturarea disciplinei, dar care era de formație literară. Făcuse Facultatea de Litere, a debutat ca profesor de franceză și ulterior și-a descoperit vocația pentru istoria artei. Probabil în urma prieteniei cu Henri Focillon, s-a dedicat cu totul istoriei artei și a publicat lucrări de referință. Dar Busuioceanu era omul cu pregătirea cea mai serioasă. Lui i se datorează prima carte cu adevărat științifică despre Andreescu. Urmată, la scurt timp, de cea a lui Oprescu, de altfel. Și, foarte important, să nu uităm de catalogul colecției regale, scos de Busuioceanu, operă de istoria artei de cea mai mare importanță. Iar ce spuneați despre…
Rep.: Caracterul lui Paciurea.
I. Vlasiu: Toți cei care s-au apropiat de Paciurea au încercat să-l înțeleagă. Mie mi se pare că cel mai frumos text, și poetic în același timp, dar care, cu o intuiție extraordinară, i-a prins cel mai bine formula psihologică, este cel al lui Minulescu. Am citat în articolul meu, „Paciurea și limitele criticii”, la final, ce a scris Minulescu la moartea lui Paciurea. E un text minunat.
Rep.: Totuși, dincolo de mărturiile contemporanilor, au rămas de pe urma lui Paciurea și alte documente, cum ar fi jurnale, scrisori..?
I. Vlasiu: Tocmai, că n-au prea rămas… Pentru că Paciurea, cum aminteați că spunea Han, era dedicat contemplației. Era un tip introvertit. Există câteva notițe, un text foarte mic, pe care Adriana Șotropa l-a inserat în cartea ei. Nu numai că era taciturn, dar nici nu scria. /râsete/ Nu se livra, nu era un tip vorbăreț, căruia să-i placă să se pună în valoare… Apropo, la un moment dat a împărțit atelierul cu Medrea. Și despre Medrea se spune că era un mare tăcut. /râsete/ Și m-am întrebat, când m-am ocupat de Medrea, cum era viața acestor doi sculptori care împărțeau atelierul, doi mari taciturni… Probabil că era o comunicare dincolo de vorbe între ei. O bună înțelegere și armonie în care cuvintele nu interveneau.
Rep.: E vorba despre atelierul din strada C.A. Rosetti, actualmente muzeul Theodor Aman?
I. Vlasiu: Nu știu exact. Nu mai țin minte când au împărțit atelierul. Cred că, în orice caz, pe la începutul anilor ʼ20. Da. Pe urmă au avut și o expoziție împreună. Probabil că, între ardeleanul acesta molcom și de altfel, foarte senin, pentru că Medrea nu a fost un torturat…
Rep.: A fost un apolinic.
I. Vlasiu: Da, era un fel de întâlnire a contrariilor. S-au armonizat foarte bine. Interesant e și faptul că Han, care era malițios, cinic, cu siguranță ați citit memoriile lui… Sunt foarte crude și foarte dure, când descrie atmosfera de la Școala de Arte. Faptul că Han scrie atât de frumos despre Paciurea, înseamnă că Paciurea, dincolo de această retragere, exercita o fascinație asupra celor din jur, tocmai prin tăcerile lui… Și, desigur, prin boema lui, prin înclinarea spre viața boemă, în care se regăsea și se simțea bine. Într-adevăr, viața lui rămâne destul de misterioasă. Nu avem ce face. Există acel roman al lui Mircea Deac, „Himera”…
Rep.: Exact aici voiam să vă aduc.
I. Vlasiu: În care el folosește niște scrisori pe care nu le-a mai văzut nimeni. Ori sunt o invenție a lui Mircea Deac – asta ar trebui cercetat… Ori au existat și numai el știe.
Rep.: Voiam să fac legătura cu această corespondență la capitolul vieții sentimentale a lui Paciurea. E vorba despre un schimb de scrisori între Paciurea și o anumită Măriuca, decedată în 1916. O fostă studentă de la Belle Arte. Adriana Șotropa susține că aceste scrisori au fost dactilografiate de către Mircea Deac și apoi distruse. Originalele au fost distruse. Deci e foarte discutabilă autenticitatea lor.
I. Vlasiu: Sigur că da.
Rep.: Totuși, citindu-le, ele sunt plauzibile. Apropo, din partea lui Paciurea nu s-a păstrat, se pare, nicio scrisoare, doar un bilet. Pe mine m-a impresionat foarte mult tonul afectiv din aceste câteva scrisori. Paciurea făcea, în imaginația mea, figura unui om mai rece…
I. Vlasiu: Nu știu dacă era rece.
Rep.: Asta voiam să vă întreb. Cum era Paciurea, ca structură sufletească?
I. Vlasiu: Poate că dimpotrivă, era un om foarte interiorizat, cu o sensibilitate delicată pe care nu și-o exterioriza niciodată. Han chiar speculează – și sigur, există un sâmbure de adevăr – că himerele, care sunt partea care intrigă în cea mai mare măsură din opera lui Paciurea, ar fi exclusiv proiecția acestui sine torturat și în același timp introvertit. Forma lui de eliberare de spaime, de neliniști, de drame pe care nu le știm… Pe de altă parte, Adriana Șotropa a făcut exact ceea ce lipsea: integrarea lui Paciurea în curentul simbolist. Nu e corect să atribuim apariția himerelor exclusiv unor rațiuni de psihologie și de biografie, pentru că Paciurea este, de fapt, un simbolist întârziat. Nu e foarte clară nici orientarea lui politică. El era, de pildă, prieten cu doctorul Paulescu. Se cunoșteau. Paciurea i-a făcut un portret și, dacă nu mă înșel, acel Crist cu cununa de spini, care este pe mormântul lui Paulescu.
Rep.: Din Cimitirul Bellu.
I. Vlasiu: Paulescu, sigur, este foarte contestat astăzi chiar din pricina pozițiilor lui politice. În ce măsură le împărtășea Paciurea, iarăși n-avem de unde să știm…
Rep.: Încă o enigmă.
I. Vlasiu: Da. Dacă Paciurea era „mut ca o lebădă”, nu avem de unde să știm… /râsete/ Dar e sigur că avea un tip de paseism, i-aș zice eu, poate un refuz al actualității, al prezentului și un fel de repliere pe valori care țineau oarecum de trecut. De fapt, după 1920, simbolismul nu mai e un curent actual. Am vorbit destul de mult despre asta cu Adriana Șotropa. Și cu alți tineri cercetători. Există o carte foarte bună despre simbolism, a lui Angelo Mitchievici, care reevaluează simbolismul de sfârșit de secol XIX, ca și a Adrianei Șotropa. Simbolismul apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, atinge un fel de culme în jur de 1900, dar după 1920 el ține de domeniul trecutului. E foarte interesant că, la Paciurea, simptome de simbolism apar după ce acest curent și-a trăit veacul. Iar asta vorbește despre structura lui psihologică. Un fel de întoarcere spre trecut, o inadecvare la prezent…
Rep.: La realitățile trepidante ale prezentului.
I. Vlasiu: Într-adevăr, după Primul Război Mondial s-au petrecut foarte multe schimbări.
Rep.: În societatea românească și în lume…
I. Vlasiu: Da. Și – inevitabil – și în artă.
Rep.: Voiam să vă mai întreb ceva: Paciurea, revenit în țară de la studii, a avut parte de un succes fulminant cu acel Gigant din Parcul Carol. Nu înțeleg de ce cariera lui nu a avut o continuitate în acest sens. Unii biografi susțin că îl obseda acest „eșec” profesional, materializat în lipsa de comenzi oficiale… Nu știu cât e de adevărat acest lucru. Dar de ce nu a fost mai prezent…
I. Vlasiu: În comenzile oficiale?
Rep.: Oare din cauza unor simpatii sau antipatii politice? Ar putea fi aceasta o explicație?
I. Vlasiu: Nu știu, nu am niciun fel de dovezi în sensul acesta. Dar totuși, nu se poate spune că a fost ocolit cu totul de comenzile oficiale. Însăși această comandă din 1906, el era foarte tânăr atunci. Primește această comandă foarte importantă, pe care, sigur, o împarte cu Fritz Storck și Filip Marin… Deși, într-un interviu, destul de interesant din punctul acesta de vedere, Paciurea își cam asumă totul. Nu-i pomenește și pe ceilalți. Ceea ce nu e chiar o trăsătură de caracter foarte frumoasă. Dar e posibil ca în realitate concepția să-i fi aparținut, iar atunci să-și fi asumat din acest motiv paternitatea întregului ansamblu. Care știți că de fapt, ilustrează un basm al Reginei Elisabeta. Multă vreme acest lucru a lipsit din ce s-a scris mai ales în perioada comunistă, dar și înainte… Era discutată sculptura independent de sursa literară. Or, faptul că acest ansamblu ilustrează o scriere literară, spune ceva și despre cum era gândită sculptura la vremea aceea.
Rep.: Sigur că da. A fost reeditat recent un volum, se numește „Poveștile Peleșului”, scris de Carmen Sylva, în care apare și această legendă.
I. Vlasiu: Da, legenda Jepilor.
Rep.: Acum, nu știu dacă legenda chiar circula în zonă, sau e o povestire inventată de Carmen Sylva.
I. Vlasiu: Ei, probabil că era un sâmbure, o fi găsit ea pe undeva… Să revenim. Povestea asta cu lipsa de succes a lui Paciurea…
Rep.: E un mit?
I. Vlasiu: După părerea mea, se exagerează când se spune asta. O dată, a primit o comandă foarte importantă. Pe urmă, a câștigat concursul de profesor la Belle Arte. Și mai e ceva. Proiectele lui de monumente, gândite la scară supradimensionată, cred că ar fi fost niște eșecuri. Faptul că el n-a reușit cu proiectele lui, este și fiindcă ele aveau un caracter utopic.
Rep.: Da, e posibil. Inclusiv proiectul pentru monumentul lui Eminescu mi se pare monstruos prin dimensiunile lui și nu numai…
I. Vlasiu: Da. Monumentul lui Eminescu, slavă Domnului că nu a fost amplasat. /râsete/
Rep.: A fost foarte afectat Paciurea de distrugerea lui. Sau e și asta un mit..?
I. Vlasiu: Presupun că a fost afectat. Dar asta nu știu de unde se știe. Presupun că da. Orice om care participă la un concurs și nu are succes, sigur că… Dar, lucrarea aceea nu este una realizată din punct de vedere artistic. Nu e o lucrare reușită. Așa că, într-un fel, aceste, să le zicem eșecuri la concursuri, poate că au contribuit și la legenda lui Paciurea.
Rep.: La acest mit al artistului neînțeles, neacceptat…
I. Vlasiu: De pildă, a fost și povestea cu Monumentul Unirii.
Rep.: Alt proiect utopic.
I. Vlasiu: Într-adevăr, monumentul acela dacă îl iei ca schiță, te uiți la modelaj, este splendid, dar ce i s-a reproșat atunci a fost faptul că nu i se înțelegea sensul: simbolurile erau vulturul și bourul, care se străduiau să dărâme o figură umană care reprezenta discordia, adică piedica în calea Unirii.
Rep.: O simbolistică puțin cam elevată, pentru un monument public…
I. Vlasiu: Era greu de înțeles. Nimeni nu înțelegea ce se petrece acolo, nu? /râsete/ Așa că, într-un fel, gândirea lui Paciurea nu era foarte bine adaptată pentru transpunerea în spațiul public. Aici, dacă vrei, poți să faci o legătură cu Rodin. Și Rodin, cu monumentele lui, a avut foarte multe eșecuri. Vezi celebrul monument al Burghezilor din Calais. E o întreagă discuție care se regăsește în numeroase texte despre sculptură – Rodin a avut atunci, într-adevăr, o idee extraordinară care a fost preluată de toată sculptura de după el: renunțarea la soclu, care stabilea distanța între privitor și opera de artă. Propunerea lui a fost ca figurile celebre ale burghezilor din Calais să fie așezate la nivelul trecătorilor. Chiar spune în dialogurile lui că a făcut asta tocmai pentru ca trecătorul să se confunde, să se apropie de drama pe care au trăit-o acei oameni cu șase-șapte secole în urmă. Rodin studiase foarte îndeaproape, din cronici medievale, toată povestea cu asediul Calais-ului, cu eroismul acestor șase personaje. Iar lucrarea nu a fost instalată. Vezi și dificultățile pe care le-a avut ulterior cu statuia lui Balzac, comandată înainte de 1900 de către Societatea Oamenilor de Litere din Franța și amplasată abia în 1939, la douăzeci-treizeci de ani după moartea lui Rodin. Nu mai spun, cu celebra Poartă a Infernului, niciodată realizată definitiv, pentru că fusese de fapt comandată pentru un Muzeu al Artelor Decorative care nu s-a mai construit. Așa că soarta monumentelor nu înseamnă neapărat că un artist a fost persecutat. Bine, sunt convinsă că nici Paciurea nu era un tip versatil, care să știe să se înțeleagă cu comanditarii..
Rep.: Nu era un bun diplomat.
I. Vlasiu: Exact. Să se înțeleagă cu comisiile… Dar nici nu făcea lucrări de tipul acelor monumente comemorative interbelice stereotipe..
Rep.: Nu făcea compromisuri.
I. Vlasiu: Nu. Nu era din categoria lui Burcă și toată suita aceea de sculptori care au umplut țara cu soldați cu pușca în mână etc. Paciurea n-ar fi făcut așa ceva. Are și el ceva soldați, mi se pare, dar monumentele lui erau de altă factură. Cred că nici nu avea energia asta, pe care trebuie s-o ai, ca să reușești să faci un monument… Eu știu și din istoria mea personală, ca fiică de sculptor. Tatăl meu Ion Vlasiu a făcut monumentul Horea, Cloșca și Crișan din Cluj, a câștigat acest concurs în ʼ57, iar monumentul a putut fi ridicat abia în ʼ74. Dacă el n-ar fi avut răbdare, tenacitate…
Rep.: Deci te poate afecta, ca artist…
I. Vlasiu: Da, categoric! Sigur că sunt sculptori mediocri care au făcut nenumărate monumente în viața lor, și alții care… Într-un fel, Paciurea rămâne o virtualitate. Ca sculptor monumental. Și asta cred că joacă în favoarea lui. Pentru că, dacă acel monument dedicat lui Eminescu ar fi fost ridicat, ar fi fost pândit de eșec. Așa că, uneori, soarta te ajută când rămâi doar la nivel de aspirație, de proiect.
Rep.: Voiam să vă rog să faceți o paralelă, pornind de la biografie, între Paciurea și Brâncuși. Mi-a plăcut o afirmație de-a dumneavoastră dintr-un interviu realizat de Adriana Oprea, vă citez: „Admirația față de Brâncuși a intrat într-o zonă a excesului”. Sunt întru totul de acord. Au fost contemporani, era o diferență de trei ani între ei. Destinele lor au anumite similarități, au și expus împreună la „Tinerimea Artistică”, până la un punct au fost, să zicem, pe același val.
I. Vlasiu: Da, e adevărat.
Rep.: Într-o carte, nu știu cât de serioasă, e vorba despre „Tinerețea lui Brâncuși” de V.G. Paleolog, am găsit chiar referiri la o întâlnire între cei doi artiști. Citez: „Această scurtă vreme a popasului bucureștean, Brâncuși a petrecut-o în intimitatea mai vârstnicului său coleg Paciurea, ajuns profesor al Școlii de Arte Frumoase, intimitate rămasă, din fericire, fără vreo influență asupra sobrietății lui Brâncuși”. E vorba, din câte îmi amintesc, de perioada în care Brâncuși lucra la Cumințenia Pământului. Paleolog insistă: „Cumințenia Pământului a fost desăvârșită de Brâncuși în 1909, în timpul șederii – prelungită de el în București vreme de câteva luni, aceasta fiind necesitată de chestiuni bănești vitale iscate de o falacioasă comandă”.
I. Vlasiu: Aici le cam încurcă Paleolog, pentru că Brâncuși a lucrat Cumințenia Pământului la Paris. N-a lucrat-o în România. Acesta este un lucru atestat de tot felul de documente. Barbu Brezianu s-a ocupat de asta. Brâncuși spune undeva că piatra din care a fost făcută Cumințenia Pământului a găsit-o într-un șantier al Parisului, a lucrat-o acolo dar n-a expus-o niciodată la Paris, a trimis-o în România și a fost expusă la „Tinerimea Artistică”.
Rep.: Dar e posibil să se fi întâlnit?
I. Vlasiu: Eu cred că s-au întâlnit. Totuși, mediul acesta artistic românesc era o găoace, hai să fim serioși. Era destul de restrâns. Iar eu cred că toată lumea se cunoștea cu absolut toată lumea. De ce nu au comunicat în nici un fel? Știu eu? Poate și pentru că Brâncuși era foarte tânăr când plecase spre Paris. În 1902 era încă foarte tânăr… Probabil că n-au apucat să aibă o relație mai apropiată, să se cunoască mai bine.. Și apoi, Brâncuși, ajungând la Paris, s-a înscris pe o cu totul altă orbită. Paciurea a rămas aici, fără să împărtășească, totuși, avangardismul lui Brâncuși. Deși în opera lui există lucrări care au fost puse în legătură cu Brâncuși. De pildă, tot Barbu Brezianu a scris despre lucrarea aceea a lui Paciurea, „Cugetarea”, care este un cap mai neindividualizat, mai abstract, mai primitiv, iar Brezianu îl pune în legătură cu unele lucrări contemporane ale lui Brâncuși. O altă legătură care se face este aceea că amândoi au câte o lucrare pe tema rugăciunii. Are și Paciurea o Rugăciune care, adevărat, e mai puțin reușită decât a lui Brâncuși. E mai moale, cumva mai nestructurată…
Rep.: Nu are tensiune.
I. Vlasiu: Da, în timp ce Brâncuși deja cu lucrarea aceea, cu Rugăciunea, a mers cumva pe filonul bizantin…
Rep.: Paciurea, abia prin Adormirea Maicii Domnului reușește să ofere o sculptură bizantină desăvârșită, inclusiv ca viziune.
I. Vlasiu: Da. Deși Paciurea, chiar în acea lucrare, este puțin descriptiv, puțin ilustrativ. Face doar o transpunere în 3D a picturii bizantine. În timp ce Brâncuși e mai personal în interpretare. Și dacă judeci tot ansamblul, inclusiv portretul lui Stănescu, pentru care a făcut monumentul funerar, și le vezi împreună, ansamblul de la Buzău e foarte original pentru momentul acela în România. Ca monument funerar, e un lucru cu totul ieșit din comun. Deja la vremea aceea Brâncuși făcuse și Sărutul din Cimitirul Montparnasse… avea în urma lui niște lucrări care se îndepărtau de formulele plasticii funerare acceptate în epocă.
Rep.: Și care erau destul de convenționale, până la un punct.
I. Vlasiu: Da, se repetau, mai mult sau mai puțin, aceleași clișee: îngeri îngenuncheați și alte simboluri funerare: urne, coloane rupte… Or, Brâncuși, într-adevăr, în zona asta a fost foarte curajos. A îndrăznit soluții pe care alții nu le concepeau în acel moment.
Rep.: Dincolo de influența lui Rodin, care transpare atât în opera de început a lui Brâncuși, cât și în cea a lui Paciurea, cred că deosebirile stilistice dintre ei sunt cel mai vizibile dacă punem față în față celebra Oiseau dans lʼespace („Pasăre în văzduh”) a lui Brâncuși și Himera văzduhului de Paciurea. Chiar dacă tema este aceeași – a ascensiunii, a zborului – tratarea ei este foarte diferită, originală. Mă întrebam dacă ați putea face o scurtă analiză de stil pornind de la acest două sculpturi exponențiale pentru opera celor doi artiști. Între ele este o diferență de cinci ani: opera lui Brâncuși a fost realizată în 1923, în timp ce Himera văzduhului în 1927.
I. Vlasiu: Acum ne întoarcem la ce am discutat: Brâncuși, trăind la Paris, a mers foarte clar cu tendințele novatoare, cu avangarda, în timp ce Paciurea s-a repliat pe o modalitate care într-un fel, a ignorat avangarda. El nu s-a înscris în curentul acesta…
Rep.: Modernist extrem.
I. Vlasiu: Da, poate dacă trăia la Paris, destinul lui ar fi fost altul. Deși, el a petrecut mulți ani la Paris. Până la urmă, aici cred că a fost o treabă de destin individual. Stilistic, într-adevăr ele sunt foarte deosebite. Deși s-a spus mereu că Brâncuși nu este un sculptor abstract, totuși, în același timp el a simplificat, a abstractizat: chiar dacă e o pasăre în zbor, ea poate fi văzută și ca o metaforă a zborului. Nu mai percepi toată evoluția, de la „Pasărea măiastră”, prin succesive esențializări… În schimb, Paciurea rămâne…
Rep.: Între limitele artei figurative.
I. Vlasiu: Și într-un anumit ilustrativism, fiindcă în fond, Himerele, iar lucrul acesta a devenit destul de limpede, își au originea în poezia eminesciană. În epocă, Himera văzduhului chiar a fost receptată ca o metaforă a Luceafărului eminescian. Când a fost expusă, figura Himerei era albă, din câte îmi aduc aminte și avea o stea. Paciurea era dependent într-un anume sens de sursa literară, dar sigur și imaginând. Pentru că figura are o stranietate și se leagă cu tot restul himerelor lui. Și cu simbolismul. Dacă privești în arta franceză toate figurările himerelor, reușești să îl înțelegi mai bine pe Paciurea. Dar e foarte interesant. El a absorbit, probabil, în perioada petrecută în Franța – dacă îmi aduc bine aminte, a stat vreo cinci ani – deși nu prea se știe ce medii a frecventat…
Rep.: Adriana Șotropa a făcut niște cercetări. Dar nu se știe cu exactitate, într-adevăr, ce medii artistice a frecventat.
I. Vlasiu: De curând, Ioana Beldiman a publicat o fotografie inedită, ea a făcut niște cercetări la Academia de Arte Frumoase din Paris, unde Paciurea a fost coleg cu Gabriel Popescu, gravorul, cu care era prieten. E un document important fotografia asta, pe care Ioana Beldiman a proiectat-o la o sesiune de comunicări. Dar nu se știe ce medii frecventa. Sunt artiști despre care se știe foarte bine ce expoziții au văzut, ce le-a plăcut, au scris scrisori acasă, în care povesteau…
Rep.: Au rămas mărturii.
I. Vlasiu: Or, în cazul lui Paciurea, fie s-a distrus totul din „n” motive, fie nu a dorit el să lase nicio mărturie… Există, cred, la Biblioteca Academiei, o carte despre Antoine Injalbert (care a fost unul dintre profesorii lui), pe care sunt niște mici însemnări și o serie de desene, care au fost, toate, sau în cea mai mare parte, donate chiar de Gabriel Popescu…
Rep.: O să ajungem și la acest capitol: desenele lui Paciurea.
I. Vlasiu: Într-un fel, o comparație stilistică între Oiseau dans lʼespace și Himera văzduhului n-aș zice că e revelatorie, pentru că ei, deși strict contemporani, au avut destine divergente. Traiectoriile lor, în mod curios, putem să spunem, nu s-au intersectat.
Rep.: O să rămânem tot în domeniul analizei stilistice. Dacă la Brâncuși există această obsesie a esențializării formei, după cum observă toți comentatorii, din această perspectivă – perfecționistă sau esențialistă, s-o numim așa – Himerele lui Paciurea par niște creaturi nedesăvârșite, niște avortoni, cum ar fi spus George Oprescu. Acesta din urmă a avut o percepție destul de negativă asupra Himerelor. Dar dintr-o altă perspectivă, cum ar fi desigur cea simbolistă, propusă de doamna Șotropa, acest cult pentru opera neterminată, pentru nedesăvârșirea formală, pentru fluiditatea formelor, capătă cu totul alte conotații. Se poate vorbi în cazul lui Paciurea – și mă refer la ultima parte a creației lui – despre o anumită tentație a nedesăvârșirii? Spre deosebire de Brâncuși, care avea tendința aproape maniacală de a-și desăvârși lucrările, Himerele lui Paciurea sunt niște creaturi care cumva încearcă să răzbată spre lumină, dar nu reușesc…
I. Vlasiu: Da, înțeleg ce vrei să spui, dar…
Rep.: Nu reușesc să capete o formă definitivă. Despre asta e vorba, în fond.
I. Vlasiu: Aș zice că tentația nedesăvârșirii există la amândoi. Sigur, eu am simplificat mult, dar Brâncuși a pornit și el din simbolism. Theodor Enescu are un studiu important pe tema asta – Simbolismul lui Brâncuși. Doar că a sublimat altfel esența și direcțiile simboliste. După părerea mea, amândoi pluteau în nedeterminare, în neîncheiere și nefinisare. Dacă te uiți cu atenție și proiectele lui Brâncuși sunt utopice…
Rep.: Încremenirea în proiect! /râsete/
I. Vlasiu: Da, pentru că, sigur, a concepe proiecte utopice, ce înseamnă de fapt? A accepta, din start, nerealizarea visurilor tale. Brâncuși visa coloane înalte de 400 de metri… Blocuri în formă de coloane… Se știe foarte clar asta. Înseamnă că aici se aseamănă. Dincolo de diferențele stilistice categorice dintre operele lor, au în comun acest sentiment al nedesăvârșirii, chiar dacă Brâncuși lucra la câte o sculptură și o șlefuia cu mâna lui, era absolut maniacal în privința soclului, a expunerii…
Rep.: A tuturor detaliilor. Și a luminii!
I. Vlasiu: Dar dacă te uiți la ceea ce credea el despre sculptură și cum vedea sculptura în spațiul public, îți dai seama că Brâncuși era în aceeași nedesăvârșire și în aceeași utopie ca Paciurea! Chestia asta s-a scris. Brâncuși a avut tot felul de propuneri pentru lucrări în spațiul public, pe care le-a refuzat, începând cu propunerea pentru un monument dedicat lui Spiru Haret în București. Brâncuși a propus o fântână: „Am rămas cu fântâna mea pe brațe. Am vrut să ofer oamenilor, așa cum era la mine la țară, un spațiu unde oamenii să se adape”. Era o metaforă brâncușiană. A pățit același lucru ca Paciurea ma târziu și a refuzat. Comanditarii probabil doreau un bust, pe un soclu…
Rep.: Într-un bazin. /râsete/
I. Vlasiu: Da. Așa că povestea asta cu neîncheierea și nedesăvârșirea proiectelor… Aici ei se apropie foarte tare! Nu mai spun despre proiectul lui Brâncuși pentru India.
Rep.: Templul acela…
I. Vlasiu: Da, care nu s-a realizat, deși Brâncuși s-a dus acolo. Nu știm exact de ce nu s-a realizat, dar probabil că ideile lui Brâncuși nu intrau neapărat în rezonanță cu ce dorea comanditarul. Și atunci Brâncuși se retrăgea, ca și Paciurea. Ei nu acceptau să facă altceva decât credeau că ar fi potrivit. Chiar mi-ați dat o idee de apropiere între cei doi. Pe linia nedesăvârșirii și utopiei proiectelor lor. Sigur, în cazul lui Brâncuși a existat totuși o conjuncție fericită între dorința comanditarului și ideile sculptorului. În cazul ansamblului de la Buzău, de exemplu, Brâncuși a avut mână liberă, deși pentru un orășel de provincie, a sculpta o femeie nud, fie și unul nerealist și spiritualizat, ieșea din convențiile epocii. Apoi, șansa lui cu Milița Petrașcu și Aretia Tattarescu, care i-au facilitat realizarea ansamblului de la Târgu Jiu, care n-a fost o comandă oficială, ci una oficioasă. Și care s-a realizat prin admirația pe care i-a purtat-o Milița Petrașcu, care a convins-o pe Aretia Tattarescu să accepte, la rândul ei, să-i dea mână liberă lui Brâncuși. Dacă ar fi fost o comisie de la Ministerul Învățământului sau de la alte instituții…
Rep.: În mod sigur nu s-ar mai fi realizat nimic. S-ar fi împotmolit totul. Cum se întâmplă atât de des la noi.
I. Vlasiu: Da, probabil că nu se făcea niciodată. Cam așa se întâmplă cu monumentele. /râsete/
Rep.: Își au și monumentele soarta lor…
I. Vlasiu: Categoric.
Rep.: Voiam să comentați o afirmație de-a lui George Oprescu. Surprinzător, acesta consideră că Paciurea ar fi avut, citez, „o cultură extrem de fragmentară”, în comparație cu Brâncuși. Asta mi se pare, iarăși, un mit care trebuie risipit. Există, de altfel și reacții total opuse ale contemporanilor, de pildă un articol scris de Marc Antoine Jeanjaquet, cronicarul revistei bucureștene La Roumanie, citat și de doamna Șotropa, care spune: „În opera lui Paciurea e mai multă literatură – decât în opera lui Brâncuși, înțelegem – și mi se pare că Paciurea a studiat mai mult decât el [Brâncuși]”. Sigur, nu putem cuantifica lucrul acesta…
I. Vlasiu: Exact.
Rep.: Dar de unde impresia lui Oprescu despre cultura lui Paciurea, că ar fi „extrem de fragmentară”?
I. Vlasiu: Deși nu am o lectură recentă a acestui studiu, Oprescu l-a scris prin anii ʼ40, pentru că îl considera pe Paciurea un sculptor foarte important. Acum, dacă introduce niște nuanțe, într-adevăr nu știu pe ce se întemeia și care erau sursele lui. Dar la momentul acela nimeni nu se mai interesa de Paciurea. Deaceea Oprescu face un lucru important, pentru că îl readuce în discuție și îi acordă o atenție pe care, la momentul acela, nu o prea avea. Deși existase un precedent, e vorba despre studiul lui Tudor Vianu, „Sculptura românească”, apărut în ʼ38 în „Artă și Tehnică Grafică”, unde Paciurea are un loc de excepție, dar acolo nu e o istorie a sculpturii românești. E totuși un studiu dezvoltat, care în bibliografia de specialitate este de referință. Dar nu aș putea spune de unde a dedus Oprescu despre Paciurea, că avea o cultură fragmentară.
Rep.: „Extrem de fragmentară”. Mi se pare o afirmație hazardată!
I. Vlasiu: Așa, scoasă din context…
Rep.: Chiar îl compara cu Brâncuși. Acesta e contextul. Și mi-a sărit în ochi.
I. Vlasiu: Da. În primul rând, nu știu dacă Oprescu l-a cunoscut personal pe Paciurea. E posibil, dar nu cred. Pe Brâncuși l-a cunoscut, dar nici pe el nu foarte bine. Oprescu era un om de formație clasică, la fel și Călinescu. Se consideră astăzi, în mod abuziv, că e foarte grav faptul că Oprescu și Călinescu au avut rezerve față de Brâncuși. Dar asta înseamnă să nu înțelegi ce formație aveau acei oameni. Și să nu înțelegi că nu aveau cum să fie pe aceeași lungime de undă cu Brâncuși, care mersese cu avangarda, care era de extremă stângă, în timp ce Oprescu era un democrat și nu a aderat la ideologia de stânga. Refuzul sau rezervele lui erau de natura asta. Sigur, m-ar interesa să recitesc articolul lui Oprescu…
Rep.: Pe mine m-a frapat afirmația. Mai ales că nu o justifică.
I. Vlasiu: N-aș putea să mă pronunț… La urma urmei, mi se pare destul de curios, pentru că Brâncuși nu avea o cultură din familie. Cultura și-a făcut-o întâi ca elev al Școlii de Arte și Meserii, pe urmă ca elev al Școlii de Belle Arte… Nu știu câtă cultură avea Brâncuși! Mai ales, dacă te uiți la însemnările lui, cu ortografia stătea foarte prost. Sunt publicate micile lui bilețele… n-avea treabă cu ortografia! Cultura lui era cea a unui om pasionat de meseria lui, adică una mai ales artistică. Bine, există biblioteca lui… S-a scris pe tema asta destul de mult. Paciurea, dacă nu mă înșel, era totuși orășean. Nu era țăran. Nu știu exact ce erau părinții lui.
Rep.: Era născut în București, pe lângă Biserica Ceauș Radu…
I. Vlasiu: Tocmai. Mie îmi vine să cred că Paciurea era mai cultivat decât Brâncuși. Fratele lui…
Rep.: Vasile Paciurea.
I. Vlasiu: Da, actorul. Ar fi interesant de săpat pe linia aceasta, de văzut dacă nu există documente legate de Vasile Paciurea pe undeva. Ca să se știe mai multe despre biografia lui Paciurea. Eu nu cred că Paciurea nu era cultivat. Chiar nu cred. Pe urmă, el era prieten cu Mișu Teișanu, cu pictorul Iosif Steurer și cu nevasta lui, Maria Ciurdea Steurer, o artistă interesantă, iar aceștia erau niște oameni cultivați, de un anume rafinament… Tot Petre Oprea a pus în lumină faptul că, fiind prieteni, Paciurea l-a îndemnat pe Steurer să facă și sculptură. Iar Steurer a făcut niște mici sculpturi, obiecte utilitare cu fragmente sculptate în spiritul Art Nouveau-ului, ușor grotești, care sunt foarte interesante. Petre Oprea spune că ele sunt făcute la sugestia lui Paciurea. A existat și un portret pe care i l-a făcut Paciurea lui Steurer, dar care s-a distrus. Apare undeva, într-o fotografie. Cred că v-am împuiat capul…
Rep.: Dimpotrivă, m-am bucurat să aflu toate aceste lucruri, despre care nu știam. Să revenim la mișcarea simbolistă în România… Știu că într-una dintre scrisorile publicate – fragmentar, de altfel – de Mircea Deac, apare o invitație a Măriucăi către Paciurea la Ateneu, la un concert din muzica lui Wagner. Ei mergeau, se pare, în mod constant la Ateneu, la concertele simfonice dirijate chiar de Enescu. Apare menționat acest lucru. Acolo se cânta mult Wagner și Beethoven. Am omis să vă spun că și eu sunt un pasionat wagnerian. Ascult muzică de operă, dar în special muzică germană: Wagner, Richard Strauss, compozitorii germani. M-a frapat când am descoperit faptul că, între sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX, Bucureștiul devenise, citez din volumul „Muzica și literatura”, autori Iosif Sava și Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „un centru internațional de cultură wagneriană”. De pildă, în stagiunile 1893-1909, la Ateneu, în fiecare concert s-a cântat Wagner, sub conducerea lui Eduard Wachmann, care pe atunci era dirijorul Filarmonicii. Or, se știe că promotorii simbolismului în România erau wagnerieni: Ovid Densușianu, Macedonski… Sigur, dincolo de vizitele lui Paciurea la Ateneu, rămâne faptul că Wagner este una dintre figurile tutelare ale simbolismului. Operele wagneriene sunt puternic îmbibate de mitologie… Același lucru se poate spune și despre opera lui Paciurea. Asta e o notă comună a esteticii simboliste…
I. Vlasiu: Provine din romantism.
Rep.: Sigur. De altfel, simbolismul e doar o emanație a romantismului. Voiam să vă atrag atenția asupra acestui aspect, anume că Paciurea era interesat de muzică. O atestă și acel bust – splendid, după părerea mea – dedicat lui Beethoven. Se pare că nu a fost o comandă oficială, a apărut din dorința lui Paciurea de a aduce un omagiu acestei personalități uriașe a muzicii universale. Deci e clar că Paciurea era pasionat de muzică, poate de muzica lui Beethoven în special.
I. Vlasiu: Da, cred că da.
Rep.: A rămas vreo mărturie, dincolo de scrisorile de care vorbeam mai devreme, despre pasiunea muzicală a lui Paciurea?
I. Vlasiu: Din păcate nu știu despre vreo mărturie legată de asta, dar sunt convinsă că Paciurea, probabil și prin fratele lui care era actor, trăia foarte mult viața culturală… În legătură cu Wagner, chiar pot să vă dau o informație pe care poate o știți, dar e interesantă. În București exista o Wagner Verein, o asociație a wagnerienilor, din care făcea parte Caragiale! Care era pasionat…
Rep.: Nu știam!
I. Vlasiu: Da, făcea parte din această mișcare. Indirect, putem să-l introducem și pe Paciurea în discuția asta. Există o mărturie a lui Oprescu, dintr-o cărticică despre Fritz Storck, care era prieten, împreună cu Cecilia Cuțescu, soția lui, cu Brâncuși. Chiar de curând am făcut aceste conexiuni, care mi s-au părut, într-un fel, și amuzante. Pornind de la Wagner. Fritz Storck…
Rep.: Despre care știu că era un wagnerian convins.
I. Vlasiu: Exista acest ritual al călătoriilor pe jos. Vezi faimoasa călătorie pe jos a lui Brâncuși, de la București la Paris. Fritz Storck, la rândul lui, traversează Alpii…
Rep.: E o reminiscență romantică, pe undeva.
I. Vlasiu: Sigur. Și în singurătatea muntelui, Storck începe să cânte din Wagner… Aria lui Wotan.
Rep.: Din opera Walkiria.
I. Vlasiu: Da. Oprescu ne dă această informație. Brâncuși, la rândul lui, povestea – iar asta mi se pare amuzant – că și el cânta în timp ce mergea spre Paris. Dar nu știm ce cânta Brâncuși… /râsete/
Rep.: Apropo de Brâncuși, voiam să vă citez un alt fragment din cartea lui V.G. Paleolog, de la care aflăm că Brâncuși ar fi asistat, în tinerețe, la Opera din Viena, la finalul Tetralogiei wagneriene. Citez: „…Amurgul Zeilor l-a plictisit, tocindu-i răbdarea până la oase, ca o ploaie de toamnă, așezată pe săptămâni”. /râsete/
I. Vlasiu: E foarte posibil…
Rep.: Deci era destul de refractar, Brâncuși, la muzica wagneriană…
I. Vlasiu: Probabil era în faza de inițiere, fiindcă și Cecilia Storck spune, în jurnalul ei de la München, cum se străduia să-i placă Wagner și se tot întreba: „Oare de ce Wagner place atât de tare, căci mie mi-e greu”… /râsete/ Dar până la urmă a reușit să-i placă. /râsete/ Pentru că tot în jurnalul ei, o altă mărturie, de data aceasta ajunge în Bretania, unde are trăiri romantice în legătură cu natura, povestește cum se cățăra pe stânci, vântul și valurile o biciuiau, iar când ajunge în vârful stâncii, simte nevoia să cânte. Și ce cântă..? Wagner!!! /râsete/ Am colecționat aceste lucruri într-un studiu…
Rep.: Mă bucur. Aș vrea să citesc acest studiu!
I. Vlasiu: Dar nu l-am publicat încă. Asta e doar o sinteză de informații, încă inedită.
Rep.: Așteptăm publicarea.
I. Vlasiu: Dar m-a amuzat să văd… Am mai găsit o informație, dar i-am pierdut sursa. E vorba despre un episod din biografia Reginei Elisabeta, care primește la Castelul Peleș vizita unui mare cântăreț de operă, german. Și povestește cum au făcut o ascensiune pe acolo, prin Bucegi, iar când au ajuns în vârf, acest cântăreț ce a făcut? Ce credeți că a făcut..? /râsete/ A început să cânte Wagner. Îmi pare rău că nu am sursa directă, ca să știu ce arie a cântat. Am zis: uite, câtă lipsă de imaginație… Toți se cățărau pe stânci și pe toți îi apuca dorința de a cânta Wagner… /râsete/
Rep.: Același scenariu. Da, e foarte amuzant… În orice caz, ceea ce știu sigur, tot din monografia lui Mircea Deac, e faptul că Paciurea îl aprecia enorm pe Baudelaire.
I. Vlasiu: Asta cred.
Rep.: Era un fervent cititor din Baudelaire, iar Baudelaire a fost – și el – un mare wagnerian. Unul dintre cei care i-au luat apărarea lui Wagner după eșecul operei Tannhäuser la Paris. A scris niște texte „apologetice”.
I. Vlasiu: Eu cred că s-ar putea face o legătură între misoginismul lui Paciurea, care e destul de…
Rep.: Aș vrea să vorbim și despre acest lucru. E tot un mit, sau..?
I. Vlasiu: Desenele lui vorbesc despre asta. Alte informații nu dețin. Are seria aceea de desene în care feminitatea este văzută prin asociere cu regnul șerpesc… /râsete/ E redusă la stratul acesta animalic și mă gândesc că asta poate să aibă o legătură cu lecturile lui din Baudelaire. Că nici Baudelaire nu avea față de femei cea mai bună părere..
Rep.: Pentru că ați amintit de desenele lui Paciurea… Oprescu spune că acestea „numără cu sutele”. Ce-i drept, Cabinetul de Stampe al Muzeului Național de Artă al României a publicat „Repertoriul Graficii Românești din Secolul XX, litera P, volumul IV”, unde desenele lui Paciurea ocupă un loc consistent. Dar tot Oprescu mai spune, interesant: „unele dintre aceste desene sunt superioare realizărilor în sculptură”. De asemenea, Adriana Șotropa afirmă că desenele cu himere sunt „mult mai îndrăznețe decât sculpturile”. E clar că sculptura își are rigorile ei, în timp ce desenul e mult mai liber, ca formă de expresie… Experimenta foarte mult Paciurea, ca desenator.
I. Vlasiu: Eu zic că tipul lui de imaginar se putea realiza mai bine în desen decât în sculptură.
Rep.: E importantă afirmația dumneavoastră.
I. Vlasiu: Dacă stai să te uiți, sculptură simbolistă nu prea există. Sculptura este o artă a materialității foarte concrete, puternice, greoaie, dacă vrei. Sigur că este inadecvată zborului imaginației…
Rep.: Și registrului oniric.
I. Vlasiu: Da. Asta e și explicația acestei nedesăvârșiri și la Brâncuși și la Paciurea… Pentru Paciurea, desenele acelea sunt extraordinare. Acuarelele sunt fantastice!
Rep.: Totuși nu mi se pare că s-au publicat în niște condiții deosebit de bune. Sunt și într-un format destul de mic…
I. Vlasiu: Acela e doar un repertoriu, nu e un album despre Paciurea.
Rep.: Nu aveți cunoștință despre un album doar cu grafica lui Paciurea? Cu desenele, cu acuarelele lui?
I. Vlasiu: Nu. Sunt foarte puțini oameni care s-au ocupat…
Rep.: Probabil câțiva specialiști. Dar ați putea să scoateți totuși un volum..?
I. Vlasiu: Cine să scoată? Știți ce înseamnă să scoți un volum de artă în România?
Rep.: Dar s-au scos cu alți sculptori.
I. Vlasiu: Cu cine?
Rep.: De exemplu, albumul dedicat lui Antoine Bourdelle și apărut la Editura Muzeului Naţional de Artă al României, prin 2006… Un album realizat în condiții grafice excelente! Apar acuarele, schițe…
I. Vlasiu: Stați puțin, acela este un catalog al unei expoziții care a fost făcută de francezi și totul a fost plătit de francezi! /râsete/
Rep.: Am înțeles. Dar e un album de foarte bună calitate și mă gândeam dacă s-ar putea face același lucru și în cazul lui Paciurea, care sigur că are unele afinități cu Bourdelle. Acest lucru e vizibil mai ales în acuarelele lor…
I. Vlasiu: Aceea a fost o expoziție româno-franceză, o colaborare. Sigur că ar trebui! Sunt nenumărați artiști care ar merita; dar la ora asta, în România… În comunism, așa cum a fost el, Editura Meridiane avea un program de editare de monografii ale artiștilor români importanți. Astăzi nu avem în România o editură de artă. Toate editurile fug de cartea de artă.
Rep.: Nu v-ați gândit să obțineți niște fonduri europene?
I. Vlasiu: De acest lucru trebuie să se ocupe oameni ca dumneavoastră. Eu nu mai fac parte din nicio instituție, sunt la pensie. Am diverse alte treburi…
Rep.: Și priorități. Am înțeles…
I. Vlasiu: Asta e. Dar ar trebui să faceți o discuție cu Angelo Mitchievici, chiar vă dau acest sfat. Pentru că el a făcut această carte despre simbolism dintr-o mare pasiune… Din păcate, n-a putut să scoată și un album. Dar dorința lui, când mai stăteam de vorbă pe tema asta, era să scoată un album cu care să ilustreze acest curent extraordinar.
Rep.: În plus, impactul unui album este mai mare, vizualul domină totul, poate în defavoarea textului scris…
I. Vlasiu: Dar dumneavoastră nu realizați ce înseamnă asta. În primul rând: să identifici lucrările. În muzee, nu sunt foarte multe. Foarte multe provin din colecții particulare. Apoi, să ai un fotograf la îndemână…
Rep.: Profesionist, adică specializat pe fotografie de artă.
I. Vlasiu: Să aibă aparatură și tot ce vrei. Asta costă enorm. Și pe urmă, trebuie să găsești o editură care să-și asume așa ceva. Iar pentru asta este o luptă și o muncă, extraordinare. Dar chiar vă sugerez să vorbiți cu dl Mitchievici, simbolismul e o pasiune pentru el.
Rep.: Și pentru mine! O să țin cont de sugestia dumneavoastră. Și pe mine m-a pasionat simbolismul, chiar mai mult decât romantismul. Deși e considerat un curent minor, în comparație cu acesta din urmă. Ca forță de expresie, e considerat o mișcare decadentă… Dar simboliștii au făcut un titlu de glorie din asta!
I. Vlasiu: Sigur, nu e așa de rău să fii decadent! /râsete/
Rep.: Voiam să vă mai întreb ceva. Există un album de artă foarte interesant, scos de un medic psihiatru român, profesorul Constantin Enăchescu, se numește Artă și nebunie. Universul plastic al iraționalului. Dânsul a fost doctor la Spitalul Obregia, timp de mulți ani și a avut de-a face cu bolnavi psihic de toate tipurile: schizofrenici, paranoici, alcoolici, depresivi… Iar una dintre modalitățile de tratament, dânsul având un doctorat legat de aplicațiile artei în psihoterapie…
I. Vlasiu: Da, terapia prin artă.
Rep.: Și de dimensiunea proiectivă a artei. Căci arta e o proiecție, până la urmă. Ei bine, de-a lungul anilor, le-a oferit bolnavilor mijloacele tehnice de a picta, de a desena. Apoi, după zeci de ani, a publicat acest album, care este impresionant.
I. Vlasiu: În ce an a apărut?
Rep.: Prin 2006. Unde voiam să ajung, de fapt? Pornind de la aceste imagini, Enăchescu schițează un profil psihologic al bolnavului, făcând o legătură între reprezentările grafice și tipul de boală psihică… De pildă, schizofrenii au un anumit tip de proiecție. Alcoolicii, depresivii, la fel. Și așa mai departe. Tipologia se aplică și la stadiile bolii. Dacă boala e mai avansată, desenul ilustrează acest regres psihic până aproape de infantilism. Sunt foarte schematice, abstracte chiar. Voiam să vă întreb dacă aveți cunoștință, în ce îl privește pe Paciurea, mă refer la ultima etapă a creației lui – desen și sculptură – de o interpretare din punct de vedere psihologic… Să zicem, din perspectiva psihologiei analitice jungiene. Fiindcă opera lui finală chiar se pretează la acest tip de analiză! Cred că ar fi o lectură interesantă…
I. Vlasiu: Da…
Rep.: E clar că, prin puterea lor de sugestie, prin simbolismul lor, cum ați spus și dumneavoastră, aceste himere sunt niște creaturi ale inconștientului… Chiar și mitologicul e un produs al inconștientului colectiv, până la urmă, nu? Ca să revenim la paradigma jungiană. Vă întreb dacă în calitate de istoric al artei aveți cunoștință de o abordare de acest gen?
I. Vlasiu: Există un articol în revista Arta, când a fost o comemorare a lui Paciurea, mi se pare chiar Centenarul din 1975. Chiar îmi face plăcere să o pomenesc, a fost o bună prietenă de-a mea care a murit, Cristina Anastasiu, care era critic de artă și scria foarte, foarte bine… Ea s-a ocupat de Paciurea din perspectivă psihanalitică, pentru că la momentul acela citea Charles Mauron, care e unul dintre criticii literari care se revendicau de la psihananaliză…
Rep.: Psihanaliză aplicată se numește disciplina.
I. Vlasiu: Da, exact. Acolo puteți găsi astfel de lucruri.
Rep.: Chiar aș fi interesat să-l citesc… Mă bucur că v-ați amintit.
I. Vlasiu: A fost un număr din revista Arta, din 1975. Chiar dacă nu a mers mai departe, știu că articolul acela mi-a plăcut. Scria foarte bine, la ora aceea era unul dintre cei mai buni critici și aveam multă admirație pentru ea. A plecat în Franța și nu a mai scris, dar… Oricum, se amesteca psihanaliza și în lecturile unui alt critic de artă din vremea aceea, Anca Arghir, dar ea nu cred că a scris despre Paciurea, nu-mi amintesc. Se ocupa mai mult de contemporani.
Rep.: Apropo de această fascinație a fluidizării formelor, m-a surprins pictura Margaretei Sterian, de pildă. Pe care eu o apreciez foarte mult.
I. Vlasiu: Da, e o artistă remarcabilă.
Rep.: Desăvârșită. Printre picturile dânsei se numără și două himere, „Himera apei” și „Himera focului”. Este aproape același proiect, transpus în alt registru de expresie, în pictură.
I. Vlasiu: Este o aluzie clară la Paciurea.
Rep.: În toată opera ei e vizibilă această preeminență a oniricului în raport cu realul, formele par să se destrame, ori să se închege… Mi se pare că Margareta Sterian, ca pictoriță, a reușit să exploreze mai mult în direcția aceasta decât Paciurea, pe care sculptura îl obliga la niște restricții…
I. Vlasiu: Apropo de proiectele utopice, mi-am amintit de arhitecții vizionari de la 1800, dacă nu mă înșel, chiar Ledoux, care vorbește despre „o sculptură a umbrelor”. O sculptură din umbre. Într-un fel, nevoia aceasta de a depăși limitările sculpturii…
Rep.: Și ale materiei.
I. Vlasiu: Asta a preocupat pe mulți de-a lungul vremii. Sigur că și Rodin avea ideea asta de fluidizare…
Rep.: Raportul dintre lumină și umbră, gol și plin…
I. Vlasiu: Da, sigur. Tocmai asta face ca tipul acesta de sculptură să fie dificil de transpus în spațiul public, care te obligă la o anumită dimensiune… Dar, după Rodin a venit Bourdelle, care într-un fel, a remonumentalizat sculptura, preluând ideea simbiozei cu arhitectura. Și luând ca model Evul Mediu, sculptura romanică… deci atașamentul sculpturii la perete, la arhitectură, răsturnând, într-un fel, poziția rodiniană, pe care Paciurea a absorbit-o din mediul francez, cât a petrecut el acolo, cinci ani… Mie asta mi se pare foarte straniu, totuși cinci ani nu sunt două luni. Poate că timpul va mai scoate la iveală ceva.
Rep.: Asta e frumusețea, când iese un document și aruncă lumină asupra unei întregi perioade.
I. Vlasiu: Probabil că Paciurea nici nu a dorit să lase urme.
Rep.: Pe mine mă doare faptul că nu a ținut un jurnal. Niște notații, măcar. Nu zic însemnări zilnice. Sunt autori care, la trei-patru zile scriu câte două-trei rânduri. Așa, foarte lacunare, dar… totuși e ceva! Și poți să reconstitui, cât de cât, pornind de la acel fragment, contextul…
I. Vlasiu: Poate că n-am mai fi vorbit azi despre el, dacă ne-ar fi lămurit totul…
Rep.: A fost o personalitate enigmatică. În încheiere, un fapt divers. Casa de licitații Artmark a scos la licitație un exemplar în bronz din „Himera pământului”, care s-a vândut, în pofida estimărilor inițiale (care oscilau în jur de 30.000 Euro), cu 70.000 Euro. Iată că lui Paciurea i-a crescut – și îi crește – spectaculos cota de piață, chiar dacă nu are parte de recunoașterea internațională a unui Brâncuși sau a altor sculptori români ca George Apostu, Paul Neagu etc.
I. Vlasiu: Dar la nivel național are parte de recunoaștere totală!
Rep.: Cum interpretați acest succes de casă?
I. Vlasiu: Mă bucură foarte tare că un mare artist e prețuit și pe piața de artă, fiindcă nu se întâmplă întotdeauna așa. Acum, o circulație pe piața de artă Paciurea nu prea poate să aibă, fiindcă numărul de lucrări e limitat. Pericolul, ca la orice sculptor mare, îl constituie replicile în bronz apocrife. Și chiar au circulat asemenea falsuri. A fost fata aceea cu ulcioarele… Nu se știe cum și pe ce căi, s-au tras replici postume. Deci, practic, Paciurea pe piața de artă e rara avis. Poate câte un desen… La un moment dat au apărut niște himere, o guașă splendidă.
Rep.: Am văzut-o pe internet. E superbă!
I. Vlasiu: Da. Încă o dată, un album cu acuarelele și desenele lui Paciurea ar fi ceva extraordinar.
Rep.: Ar fi un eveniment! Și nu cred că e chiar imposibil…
I. Vlasiu: Trebuie să aibă cineva timp și inițiativă să se ocupe de asta. Poate va mai apărea un pasionat de Paciurea, un istoric de artă care să se pasioneze și atunci merg lucrurile înainte, pentru că altfel… Altfel nu se poate. E nevoie și de o restudiere a operei lui. Dacă periodic nu apar cercetări noi, să scoți numai un album, e prea puțin. Sunt, desigur, cei doi: Adriana Șotropa și Angelo Mitchievici…
Rep.: Să sperăm că se va închega un proiect de genul acesta…
I. Vlasiu: Și dumneavoastră, de ce nu?
Rep.: Eu m-aș implica oricând în așa ceva!
I. Vlasiu: Sigur că da, trebuie să țineți legătura cu ei. Eu, într-un fel, mă îndepărtez de lucrurile astea…
Rep.: Vă mulțumesc enorm pentru interviu! V-ați rupt din timp pentru a vorbi despre Paciurea… A fost o discuție mai mult decât interesantă pentru mine!
I. Vlasiu: Și eu mă bucur…
1 decembrie 2016
București, Librăria Humanitas „Cișmigiu”
A consemnat:
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Alexandru Valentin Crăciun 