Meditație pascală: „Dimineața de Paști” de Caspar David Friedrich (ca. 1828-35)

Poate nicăieri nu e mai bătător la ochi contrastul dintre icoana răsăriteană și tabloul religios occidental, decât în reprezentarea Învierii. În Apus, Hristos este redat triumfal, deasupra unui mormânt cu lespezile sfărâmate, la baza căruia zac – cuprinși de uimire și neputință – ostașii tocmiți de autorități să-l păzească. Hristos are în mână un steag (simbol al biruinței) și afișează o mină eroică. În Răsărit, actul propriu-zis al Învierii nu este redat „de jos în sus”, ci „de sus în jos” („Căci, oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălţa” – Luca 14, 11). De aceea, icoana Învierii este icoana pogorârii lui Hristos la iad. Învierea nu este, așadar, un act solitar, o biruință titanică asupra morții, ci un act de comuniune, de iubire: de altfel, în icoană Hristos nu apare singur, ci împreună („de mână”) cu Adam și Eva, pe care îi ridică din genunea morții. Pentru omul răsăritean, orice performanță individualistă e pândită din start de ispita demonismului.

Și totuși! În Răsărit mai există o icoană dedicată Învierii, chiar dacă nu într-o manieră explicită. E vorba despre icoana „mironosițelor la mormânt”. Aici Învierea e sugerată indirect, apofatic, prin indicarea absenței trupului mort: „De ce căutați pe cel Viu printre cei morți?” (Luca 24, 5). Consider că această icoană redă mai adecvat misterul Învierii decât orice altă reprezentare figurativă… Ce surpriză să descopăr, la sugestia unui prieten (Eugen C.), că și în pictura apuseană există ceva asemănător! Mai exact, în opera marelui artist german (precursor al romantismului): Caspar David Friedrich (1774-1840).

Dimineața Învierii
Dimineața Învierii

Confesiunea luterană a autorului explică, cel puțin în parte, libertatea în tratarea temei. Ca în icoana ortodoxă, aici apar mironosițele, răsfirate pe un drum. (Învierea are loc întotdeauna la capătul unui drum, al unei inițieri.) Luna se află încă sus pe cer. Însă lumina care inundă totul pare să vină din altă lume. Este lumina blândă („lină”) a Învierii. De altfel, nici în icoana ortodoxă a mironosițelor la mormânt nu întâlnim o prezență strivitoare a lui Hristos, o evidență. Ci o absență. Sau, după cum afirmă definiția apofatică a lui Dumnezeu, o prezență în absență. E singurul mod în care poți simți divinul.

Tulburător mi se pare faptul că, în viziunea lui Friedrich, mironosițele privesc spre „ceva” care nu apare figurat în tablou. Suntem invitați să privim în aceeași direcție, dar nu ni se livrează („bagă pe gât”) niciun răspuns. Taina rămâne deplină. De altfel, o Înviere de domeniul evidenței e o simplă anecdotă, nu poate fi o sursă de inspirație („Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”, îi răspunde Iisus lui Toma, cel însetat de evidențe – Ioan 20, 29). Totuși, ca și în filmele lui Tarkovski, intuim că acolo se întâmplă (sau s-a întâmplat!) ceva. Pentru că toate personajele s-au oprit din mers și contemplă. Această „oprire” este una plină de semnificație… Să reflectăm deci la asta! Că tot se apropie perioada pascală.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: http://www.museothyssen.org/en/thyssen/zoom_obra/101

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s