Etichete

, , , ,

Vladimir Lossky (1903-1958), unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai diasporei ortodoxe ruse din prima jumătate a secolului XX, a jucat un rol-cheie în difuzarea principalelor teme ale spiritualităţii răsăritene în mediile cultivate occidentale. După ce Teologia mistică a Bisericii de Răsărit (1944) i-a asigurat o notorietate binemeritată (nedezminţită până astăzi), Vladimir Lossky s-a dedicat pentru tot restul vieţii unei intense activităţi pedagogice. Despre această activitate stă mărturie volumul de faţă. Alcătuit din notiţele cursului de teologie dogmatică (1954-1955, 1957-1958), revizuite de autor, volumul constituie, cred, cea mai importantă apariţie editorială marca „Anastasia”, după incisiva şi controversata lucrare a lui Christos Yannaras, „Contra religiei” (Anastasia, Bucureşti, 2011). Versiunea în limba română (datorată pr. dr. Cristian Galeriu) se remarcă prin claritate şi rigoare, ca şi prin redarea fidelă a subtilităţilor de limbaj. Ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre un eveniment, mai ales dacă adăugăm faptul că acest volum ne dezvăluie, după cum remarca Michel Stavrou (îngrijitorul ediţiei franceze), nivelul ultim al gândirii teologului rus[1].

Vladimir Lossky: „Teologia dogmatică” (Anastasia, Bucureşti, 2014)

Vladimir Lossky: „Teologia dogmatică” (Anastasia, Bucureşti, 2014)

Din prelegerile lui Lossky lipsesc, ce-i drept, elementele care dau savoare oralităţii stilului: digresiunea, imprecizia, subiectivitatea, neclaritatea, tatonările… Însă limpezimea expresiei emană mai puţin din „obiectivitatea” unor formulări consacrate, pe care autorul le-ar fi asimilat în prealabil, cât dintr-un lung travaliu interior, un veritabil efort ascetic de „adaptare a propriei gândiri la Revelaţie”[2]. Iată o succintă definiţie a teologiei, care pentru Lossky, „trebuie să fie de expresie universală”[3]sau să nu fie deloc, am adăuga noi, invocându-l pe André Malraux…

Nu ne-am propus aici să intrăm în structura de profunzime a fiecărui capitol, ci doar să evidenţiem anumite (re)formulări losskiene ale unor teme de teologie dogmatică. Un prim exemplu: Apofatismul („totala negare a ceea ce Dumnezeu nu este”)[4] constituie, pentru Lossky, condiţia prealabilă a oricărei vorbiri despre Dumnezeu: „Memoria permanentă a apofatismului … trebuie să purifice conceptele noastre … şi să le împiedice să se închidă în înţelesul lor limitat”[5]. Dar, pe de altă parte, însăşi această limitare – cenzură transcendentă şi transcendentală – face posibilă Revelaţia: „natura [lui Dumnezeu] rămâne necunoscută în ea însăşi, şi tocmai de aceea El se revelează”[6]. Aşadar, Dumnezeu se descoperă pe Sine, dincolo de Sine. Numai aşa poate fi înţeles conceptul de epektasis (Sf. Grigorie de Nyssa): „nu putem ajunge la El decât în această relaţie, care, pentru a exista, necesită ca Dumnezeu să rămână pururi de neatins în fiinţa Sa”[7]. Apofatismul e doar un nume pentru transcendenţa absolută a fiinţei lui Dumnezeu. În opinia lui Lossky, apofatismul teologic e mai radical chiar decât cel filosofic („Dumnezeul creştinilor este mai transcendent decât cel al filosofilor”)[8], nu doar fiindcă apofatismul fiinţei este dublat de „apofatismul persoanei” (Ch. Yannaras)[9], ci pentru că însăşi revelaţia – manifestarea lui Dumnezeu în istorie, în categoriile spaţio-temporale ale lumii create – transcende orice „reprezentare”: „Dumnezeu rămâne transcendent, prin natura lui, în imanenţa însăşi a manifestării Sale”[10]. Şi încă mai explicit: „Dumnezeu transcende nu numai creaţia, dar şi relaţia însăşi cu creaţia, relaţia în care El se face cunoscut”[11]. Desigur, acest apofatism radical trebuie completat în mod necesar cu afirmarea prezenţei reale a lui Dumnezeu în lume: „Dumnezeu ni se dăruieşte total, şi în acelaşi timp, rămâne închis [inaccesibil, n.m.] în fiinţa Lui. El este în acelaşi timp cu totul «deschis» şi «închis», cu totul prezent şi cu totul transcendent [absent, n.m.]”[12]. Ne aflăm, aşadar, în faţa unei antinomii.

Ajunşi aici, se cuvine să remarcăm, împreună cu Lossky, faptul că antinomiile reprezintă „un criteriu de corectitudine al gândirii noastre”[13]. Antinomiile nu sunt, deci, simple opoziţii logice, ci distincţii absolute în Dumnezeu. Sarcina teologiei este exact aceea de a le identifica şi formula ca atare. Orice tendinţă de suprimare a lor (prin reducerea unui termen la celălalt) e echivalentă cu o eludare a tainei, respectiv cu o cădere în erezie: „distincţiile noastre, dacă evită erezia, nu pot face mai mult decât să înconjoare taina”[14]. După cum insistă Lossky, taina e în esenţa ei antinomică: arătare/ascundere, prezenţă/absenţă: „taina creştină este totdeauna şi pe deplin împărtăşită şi deplin taină … cu cât se dăruieşte mai mult, cu atât transcende posibilităţile noastre de înţelegere”[15].

Ca să înţelegem mai bine deosebirea dintre antinomii (teologice) şi opoziţii (logice), ne vom folosi de câteva exemple menţionate de Lossky. Raportul fiinţă-nefiinţă constituie un caz tipic de opoziţie. Fiinţa şi nefiinţa nu pot fi gândite decât împreună (sunt concepte corelative), însă Dumnezeu le transcende: „Fiinţă şi neant, constituind două concepte-limită, rămân legate. Dumnezeu este dincolo de acest cuplu conceptual”[16]. Şi încă mai explicit: „Neantul însuşi nu există decât în raport cu fiinţa creată. Doar prin opoziţie cu fiinţa creată putem concepe neantul, fără a-l concepe propriu-zis [în sine, n.m.]. Putem vorbi în acelaşi timp despre fiinţa creată şi despre nefiinţa creaturilor”[17]. Opoziţia este deci, una relativă, de vreme ce „nimic nu i se poate opune [lui Dumnezeu, n.m.]. El nu cunoaşte neant ce i s-ar opune”[18].

Un exemplu „clasic” de antinomie îl constituie raportul „real în Dumnezeu”, dintre fiinţă/energii. Fiinţa lui Dumnezeu – interioritate absolută – îşi revarsă din veşnicie energiile („strălucirea slavei”), dincolo de Sine. Lossky insistă asupra faptului că manifestarea divină nu e condiţionată de crearea lumii (adică a unui mediu „extern” prin excelenţă): „Creaturile ar putea să nu existe, Dumnezeu s-ar arăta totuşi în afara fiinţei Sale, aşa cum soarele străluceşte în razele sale în afara discului solar, fie că există sau nu fiinţele capabile să primească lumina sa”[19]. Desigur, ne-am putea întreba „unde” se manifestau energiile divine până la facerea lumii..? „Împrejurul fiinţei”, ar răspunde sfinţii Grigorie de Nyssa, Ioan Damaschinul şi Grigorie Palama[20]!

De altfel, antinomia exterioritate/interioritate („corelativă” celei dintre fiinţă şi energii) fusese deja indicată succint de Lossky încă din 1944: „Pentru gândirea ortodoxă, energiile fac cunoscută arătarea exterioară a Treimii, care nu poate fi interiorizată, sau altfel spus, introdusă înlăuntrul fiinţei dumnezeieşti, ca determinare a sa naturală”[21]. Aici însă Lossky face o distincţie între actul propriu-zis al manifestării („plasată în realitatea energiei”)[22] şi mediul în care această manifestare poate fi contemplată (creaţia): „ceea ce este în afară nu începe să existe decât odată cu creaţia, şi «arătarea» nu poate fi concepută decât într-un mediu străin de Cel ce Se arată”[23]. Cu alte cuvinte, dacă „mediul” în care se manifestă energiile există abia odată cu creaţia, actul însuşi al manifestării purcede din veşnicie…

Ceea ce e important de spus despre aceste distincţii e faptul că ele sunt, într-un anumit sens, legate între ele. Nu putem vorbi despre energii, nici despre fiinţa divină, făcând abstracţie de Persoanele dumnezeieşti, după cum nu putem vorbi despre Persoane în absenţa fiinţei şi energiilor[24]. Triada Persoane-Fiinţă-Energii se dovedeşte deci ireductibilă… Totodată, antinomiile respective nu pot fi reduse la un simplu raport de opoziţie: „nu opunem energia Celui care se manifestă, ci o distingem de El”[25]. Distingând realitatea fiinţei de realitatea energiilor, teologia le consideră împreună: „Este vorba despre aceeaşi realitate dumnezeiască, considerată fie sub manifestarea ei [energiile, n.m.], fie în transcendenţa ei inaccesibilă [fiinţa, n.m.]”[26]. Cu alte cuvinte, teologia operează „iconic”, şi poate nu întâmplător maestrul Sorin Dumitrescu vorbea adesea despre „osebirea care ţine [antinomiile] laolaltă”, ca despre una dintre procedurile iconice fundamentale. Acum înţelegem de ce, după cum avertizează Lossky, pentru demersul teologic suprimarea antinomiilor constituie întotdeauna o sărăcire[27].

Cum se rezolvă, totuşi, problema opoziţiilor..? Sunt acestea reale (au statut ontologic) sau dimpotrivă, reprezintă doar un modus operandi al gândirii? Vladimir Lossky sugerează că, în timp ce antinomiile sunt distincţii absolute, ireductibile, în Dumnezeu, opoziţiile sunt mai degrabă o consecinţă a păcatului. Sau, în orice caz, o posibilitate de gândire – şi de acţiune – specifică libertăţii fiinţelor create. Aici Lossky introduce încă o distincţie: între diviziune şi scindare. E un fapt că, începând cu momentul creaţiei, natura e supusă diviziunilor succesive (în genuri, specii etc.). Numai că acestea exprimă pe de o parte bogăţia, diversitatea lumii, iar pe de alta, creativitatea debordantă a lui Dumnezeu. Abia după Cădere (adică în urma actualizării unei posibilităţi contrare voii lui Dumnezeu), diferenţierile devin, prin forţa împrejurărilor, opoziţii[28]. Am putea presupune că, la originea acestora din urmă se află diavolul (gr. diabolon – „cel ce desparte”). Diavolul opune realităţile, în încercarea disperată de a le dezbina. Dacă nu poate „reduce la neant” creaţia, diavolul încearcă să o desfigureze[29], deturnând-o de la scopul ei firesc: Asemănarea cu Dumnezeu (îndumnezeirea): „toate diferenţierile creatului au dobândit, ca urmare a păcatului, un caracter de separaţie şi de moarte”[30]. În această lumină, înţelegem de ce vocaţia originară a omului (eşuată în Adam şi restaurată în Hristos) este aceea de „unificator întru sine al întregii creaţii”[31]; de altfel, capitolul de antropologie creştină (cu precădere secţiunea „Vocaţia Întâiului Adam”)[32] constituie o strălucită mostră în acest sens…

Concluzionând, prelegerile dogmatice ale lui Lossky conţin numeroase deschideri de acest fel, care pot da naştere unor (re)evaluări teologice surprinzătoare. Concizia stilului, flexibilitatea (dar şi rigoarea) abordării, fac din „Teologia dogmatică” un compendiu deosebit de util pentru orice om cultivat. De altfel, pentru teologul rus, „formulele teologice nu au sens decât exprimate pentru oamenii de astăzi. Trebuie [deci] re-exprimate dogmele vechi – mereu vii în conştiinţa Bisericii – pentru a-i face pe oamenii de astăzi să simtă că sunt vii. Trebuie să răspundem preocupărilor oamenilor de astăzi”[33]. Deziderat împlinit, cu asupra de măsură, în acest volum cu valoare testamentară.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

[1] Cf. Vladimir Lossky, Teologia Dogmatică, trad. pr. dr. Cristian Galeriu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2014, p. 9.

[2] Vladimir Lossky, Teologia… p. 20.

[3] Vladimir Lossky, Teologia… p. 26.

[4] Vladimir Lossky, Teologia… p. 28.

[5] Vladimir Lossky, Teologia… p. 29.

[6] Vladimir Lossky, Teologia… p. 29.

[7] Vladimir Lossky, Teologia… pp. 30-31.

[8] Vladimir Lossky, Teologia… p. 41.

[9] Iată cum înţelege Lossky „apofatismul persoanei”: „persoana se dăruieşte [pe sine] rămânând mereu alta, şi devenind chiar mai mult alta, pe măsură ce se dăruieşte”, Teologia… p. 217. Încă o dată, conceptul de epektază (depăşire de sine) joarcă aici un rol hotărâtor.

[10] Vladimir Lossky, Teologia… p. 39.

[11] Vladimir Lossky, Teologia… p. 84.

[12] Vladimir Lossky, Teologia… p. 84.

[13] Vladimir Lossky, Teologia… p. 73. Interesantă comparaţia între traducerea pr. dr. Cristian Galeriu a formulei Sf. Grigorie Palama, citată de Lossky: „regulă a evlaviei” (p. 83), respectiv varianta pr. dr. Vasile Răducă pentru aceeaşi expresie („criteriu al slavei”), care apare în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 92. Ar merita cunoscută expresia în original (lb. greacă), apoi, desigur, opţiunea lui Lossky însuşi (lb. franceză)!

[14] Vladimir Lossky, Teologia… p. 148.

[15] Vladimir Lossky, Teologia… p. 216.

[16] Vladimir Lossky, Teologia… p. 39.

[17] Vladimir Lossky, Teologia… p. 91.

[18] Vladimir Lossky, Teologia… p. 39.

[19] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit… p. 96.

[20] Formulările sunt: „tà perì tền phýsin” (Ioan Damaschinul, Dogmatica, PG 96, 800 BC), respectiv „tà perì tền ousían” şi „tà perì toû theoû” (Grigorie de Nyssa, Omilii la Facere, VI, PG 44, 1269A, respectiv Grigorie Palama, Al doilea tratat din Triada a III-a, Codex Coislinianus 100, f. 212-v-213r). Interesante sunt, în acest sens, opţiunile traducătorilor români: Pr. prof. Dumitru Fecioru (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 21) şi Pr. prof. Dumitru Stăniloae (Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 105, n. 193), traduc expresiile prin „cele în legătură cu natura lui Dumnezeu”, „cele în legătură cu fiinţa”, sau „în legătură cu Dumnezeu”. Traducători mai recenţi – Cristian Chivu [coord.], Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Caliopie Papacioc, Cristina-Costena Rogobete, în vol. Sf. Grigorie Palama, Opere complete (II). Antiepigrafii, epistolele către Achindin şi Varlaam, coll. Părinţii Bisericii, Ed. Gândul Aprins, Bucureşti, 2013, p. 83, n. 86 şi pr. Sandu Gheorghe Stoian, în vol. Opt omilii la Fericiri, Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 87, preferă variantele (mai plastice şi mai puţin vagi) de „cele din jurul fiinţei”, „cele dimprejurul lui Dumnezeu”, respectiv „ceea ce Îl înconjoară”. Imaginile trimit, mai mult sau mai puţin explicit, la discul solar, „înveşmântat” în strălucirea razelor sale. În ce ne priveşte, considerăm aceste opţiuni mai inspirate.

[21] Vladimir Lossky, Teologia mistică… p. 102.

[22] Vladimir Lossky, Teologia dogmatică… p. 79.

[23] Vladimir Lossky, Teologia mistică… pp. 96-97.

[24] „Energia naturală este a Treimii”; şi încă: „Noi nu putem considera fiinţa divină în afara ipostasurilor” insistă Lossky (Teologia dogmatică… p. 79).

[25] Vladimir Lossky, Teologia dogmatică… p. 83.

[26] Vladimir Lossky, Teologia… p. 82.

[27] Cf. Vladimir Lossky, Teologia… p. 83.

[28] Pentru o abordare filozofică a temei opoziţiilor, vezi discuţia dintre Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu pe marginea capitolului VII („La résolution des oppositions”) din lucrarea Le symbolisme de la Croix de René Guénon, în volumul Sensuri metafizice ale crucii (I), Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 156-183 ş. u.

[29] Cf. Vladimir Lossky, Teologia… p. 133.

[30] Vladimir Lossky, Teologia… p. 126.

[31] Vladimir Lossky, Teologia… p. 7 (Michel Stavrou).

[32] Cf. Vladimir Lossky, Teologia… p. 122-129.

[33] Vladimir Lossky, Teologia… p. 73.