Părintele Ion Buga, între erudiţie şi profunzime: „Testament Gutenberg”

„Erudiţia nu face casă bună cu profunzimea”, considera Emil Cioran. Această dilemă (erudiţie ori profunzime?) porneşte de la presupunerea că între cei doi termeni nu poate exista nicio „convieţuire”. În volumul de faţă, părintele Ion Buga se încumetă să ne arate contrarul. De altfel, termenii de mai sus pot fi uşor înlocuiţi cu alţii, de pildă cu „exactitate şi adevăr” (Constantin Noica), sau, de ce nu, cu faimosul ultimatum paulin dintre „literă şi Duh” (cf. II Cor. 3, 6). Şi totuşi, opoziţia nu este decât aparent ireductibilă! Cioran însuşi admitea că există fiinţe în care erudiţia şi profunzimea nu se exclud, ci dimpotrivă, se potenţează reciproc (exempli gratia: Jorge Luis Borges). Un astfel de om este şi părintele Ion Buga. O asemenea carte este „Testament Gutenberg”.

Pr. Ion Buga: Testament Gutenberg
Pr. Ion Buga: Testament Gutenberg

E de admirat consecvenţa (aş spune chiar „îndârjirea”) cu care părintele Buga îşi construieşte cartea. Sunt puse în joc nenumărate referinţe, din autori care nu au (aparent) nimic în comun. Acest uriaş efort de sinteză, de asimilare, are toate datele unui pariu pro domo: o luptă cu îngerul/demonul culturii universale, o adevărată probă de foc pentru propria reflecţie teologică. Părintele Buga nu are nimic de demonstrat. A face paradă de erudiţie prin cantitatea de autori şi de citate inserată în text (definiţia imposturii intelectuale) e departe de intenţiile sale. Aici fiecare referinţă e însoţită şi filtrată (legitimată) de o reflecţie personală, adeseori incomodă, dacă nu chiar contraintuitivă. Adică în răspăr cu ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă lectură.

Dacă ar fi să identificăm tema cărţii de faţă, ne găsim (din nou) în faţa unei dileme: în prima parte (tipărită încă din 2008 ca volum de sine stătător), părintele Buga urmăreşte în detaliu destinul culturii scrise de-a lungul istoriei umanităţii, selectând însă cu grijă momentele care i se par semnificative (avem de-a face, deci, cu o lectură subiectivă a istoriei culturii); în partea a doua (de dată mai recentă), întâlnim reflecţii care ţin mai degrabă de filosofia culturii. Asumând o responsabilitate aproape profetică faţă de generaţiile viitoare, părintele Ion Buga ne lasă acest „Testament”, cu speranţa că actul scrierii (care îl presupune întotdeauna pe cel al lecturii, al receptării), va continua să rămână una dintre nevoile esenţiale ale umanităţii. De altfel, pentru părintele Buga, cultura (scrisă sau orală), în dubla sa funcţionalitate (conservare şi transmitere), îşi are temeiul transcendent în rostirea principială a Creatorului: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Gen. 1, 26); cu alte cuvinte, omul reflectă, în calitatea sa de „fiinţă cuvântătoare”, dialogul iubirii (dialog fiinţial, perihoretic) dintre Persoanele Treimii. Cuvântul este, aşadar, un mod de împărtăşire a fiinţei[1]. Încă mai mult: cultura umană, chiar în ipostaza (de)căzută de surogat al unei prezenţe (divine) mereu amânate (J. Derrida), continuă să se manifeste euharistic, împărtăşind („diseminând”) sensuri, raţiuni ale fiinţei „căzute în timp”…

„Testament Gutenberg” trimite, voit sau nu, la faimosul volum al lui Marshall McLuhan „Galaxia Gutenberg” (1962), care avertiza (cu treizeci de ani înainte de apariţia Internetului!) asupra efectelor de retribalizare a structurii conştiinţei psihice şi sociale, produse de ofensiva mijloacelor electronice de comunicare în masă. Desigur, mutaţia produsă de apariţia tiparului a avut la rândul ei urmări spectaculoase (pozitive şi negative), analizate pe larg de McLuhan, însă perfecţionarea noilor tehnologii media tinde să meargă şi mai departe… Plecând de la aceste premise, putem înţelege de ce demersul părintelui Buga constituie, implicit, o pledoarie pentru Carte, ca instrument („mediu”, ar spune McLuhan) privilegiat al culturii.

Ca orice autor care se respectă, părintele Buga îşi reevaluează în permanenţă biografia, învestind anumite momente cu valenţe simbolice, fondatoare. Un astfel de episod este evocat chiar la începutul cărţii. O privire „obiectivă”, din exterior, nu sesizează aici nimic neobişnuit: e vorba despre călătoria cu trenul a unui adolescent, pentru a-şi întâlni iubita, departe în munţi. Numai că, aşa cum se întâmplă uneori în viaţă, destinul îi joacă o farsă: odată ajuns în gara de la Copşa Mică, trenul străbate un nor gros de fum, care îi maculează tânărului chipul şi cămaşa… Dezamăgit şi umilit, coboară în prima gară, pune fotografia cu fiinţa de care se îndrăgostise „înainte de a o cunoaşte” într-o cutie poştală şi face cale întoarsă. Explicaţia nefericitului incident e banală: Copşa Mică e locul unde se fabrică cerneala, iar tânărul (autorul evocării), din neglijenţă, fusese prins de valul de fum chiar pe coridorul trenului… Cum spuneam, nimic foarte ieşit din comun. Şi totuşi. Toate elementele povestirii sunt articulate („întreţesute”) cu atâta măiestrie, încât putem spune că avem de-a face cu un eveniment iniţiatic. O scurtă trecere în revistă a momentelor-cheie mi se pare extrem de sugestivă: chemarea (scrisoarea) fetei, aşteptarea înfrigurată a întâlnirii, cămaşa albă (simbol al iubirii pure), călătoria pe tren, spre munte, apoi ruptura simbolică de plan: norul întunecat, macularea chipului şi a cămăşii, umilinţa, renunţarea şi finalmente întoarcerea, care reprezintă un fel de metanoia împotriva inimii („o monstruoasă convertire”). Evident, din acest scenariu nu putea lipsi totuşi revelaţia, fiindcă orice încercare de acest tip – iniţiatică – e una a morţii şi a învierii; astfel, din cenuşa iubirii ucise înainte de vreme, renaşte „măiastra Pasăre de Foc [cunoaşterea, n.m.], în cuptorul babilonian al minţii”. Abia acum, incidentul de la Copşa Mică încetează să mai fie un rod al hazardului, devenind o alegere liberă, asumată: drumul spinos al cunoaşterii e deschis… „Blestemul” cernelii poate fi însă convertit, la rândul său, în binecuvântare. Cunoaşterea poate redeveni iubire. Acesta este pariul de o viaţă al părintelui Buga. Şi adevărata justificare a operei sale…

„Testament Gutenberg” constituie o nouă etapă din acest parcurs nesfârşit, iniţiatic, prin labirintul cunoaşterii, punându-i mereu în lumină valenţele pozitive, benefice. În ce priveşte stilul, părintele Buga scrie lejer, fără complexe, evitând o rigoare prea „academică” şi un ton prea pedant, care i-ar putea îngrădi libertatea de mişcare, de expresie. Formulările voit sentenţioase, grave, alternează fericit (dar şi deconcertant) cu exprimări şăgalnice, sprinţare. Scriitura e uneori prolixă, iar alteori de o precizie diamantină, precum sentinţele din Pateric. Supraabundenţa de referinţe, sugestii, asocieri, orizonturi semantice, e la rândul ei derutantă… „O bibliotecă deranjată”, se pare că ar fi spus Alexandru Mironescu despre Sandu Tudor[2]; această caracterizare e cum nu se poate mai nimerită şi pentru părintele Buga.

Adevărul e că, din multe puncte de vedere, opera părintelui Buga constituie un antidot (şi o alternativă) atât la literatura bisericească „de pangar” (pios-dulceagă şi adesea inconsistentă teologic), cât şi la ariditatea de limbaj a unei anumite teologii academice. Pe de altă parte, continuând să rămână un om al Bisericii, părintele Buga vorbeşte pe înţelesul celor „din afară”, fiindcă, aşa cum îi place să spună, „cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat” (II Tim. 2, 9). Aflându-se acum, ca şi odinioară (în gara de la Copşa Mică), într-un moment crucial al biografiei sale, recursul la marea cultură se dovedeşte a fi terapeutic, salvator. Nevoia mistuitoare de interlocutor, nevoia de Celălalt, face ca actul lecturii (şi al scrierii), să devină o formă de rugăciune, de euharistie. Cred că în această cheie trebuie citit (şi) acest eseu de arheologie culturală, intitulat „Testament Gutenberg”.

 Alexandru Valentin CRĂCIUN

[1] Evanghelia redă, în termeni specifici, relaţia dintre fiinţă şi cuvânt: „Cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Mt. 12,34). De altfel, pentru tot Orientul (creştin sau nu), inima este centrul fiinţei…

[2] Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al lui Alexandru Teodorescu (1896-1962), iniţiator al mişcării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim şi autor al unei complexe opere literar-teologice, care îşi aşteaptă, încă, (re)editarea integrală.

Anunțuri

6 comentarii

  1. Draga Alexandru,

    Daca vei scrie cumva despre Serile de film creștin de la biserica Vergului (pentru ziarul parohial, de pildă, că mi-a spus pr. Iulian că le ești colaborator), te rog să îmi dai de veste.
    De dragul memoriei, nu de altceva, că lucrurile se uită exact în ritmul în care trăim. Multumesc,

  2. este cumva o editie noua a volumului „Holocaust Gutenberg” aparuta in 2008 la editura Paralela 45? are acelasi continut?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s