Despre frica de Dumnezeu – începutul şi sfârşitul înţelepciunii. Dialog cu Academicianul Alexandru Surdu

În epoca relativismelor axiologice, a crizelor de tot soiul, a „morţii lui Dumnezeu”, dar şi a „morţii filosofiei”, avem privilegiul nesperat de a asista la o realizare de excepţie în ordinea spiritului: articularea unui sistem filosofic! Volumele semnate de domnul Academician Alexandru Surdu (n. 1938) şi apărute în seria „Filosofia pentadică” („Problema Transcendenţei”, „Teoria Subsistenţei”, „Existenţa nemijlocită”), reprezintă, desigur, roadele unei îndelungate „gestaţii” filosofice. Dar abia acum, edificiul supercategorial pare să-şi dezvăluie anvergura impresionantă (prefigurată, de altfel, de studiile anterioare), sfidând puţinătatea vremurilor în care trăim. Suntem, deci, martorii unui eveniment care, în istoria filosofiei, are loc cam o dată la o sută de ani. Ce ne împiedică, deci, să simţim, vorba lui Michel Tournier, „fericirea nemaiauzită de a vedea născându-se o filosofie sub ochii noştri”? Să fie doar vacarmul politico-economic – „pâinea şi circul” agendei media de fiecare zi? Sau, mai degrabă, dificultatea inevitabilă de a sesiza, dincolo de efemer, consistenţa unei gândiri dusă până la capăt? Oricum ar fi, mai devreme sau mai târziu, un asemenea monument de cugetare filosofică nu are cum să treacă neobservat! În răspăr cu tendinţele centrifuge ale prezentului, demersul Acad. Alexandru Surdu se prezintă ca un remarcabil efort de sinteză, de încununare a întregii istorii a filosofiei.

Domnul Academician Alexandru Surdu
Domnul Academician Alexandru Surdu

În perioada primei mele studenţii, căutam cu înfrigurare un profesor-model în care să văd, mai mult decât un specialist într-ale filosofiei, un autentic iubitor de inţelepciune. Deşi Facultatea de Filosofie nu ducea defel lipsă de dascăli remarcabili, singurul care depăşea, cu asupra de măsură, aşteptările mele, era domnul profesor Alexandru Surdu. Cu toate acestea, după cum se întâmplă adeseori în viaţă, n-am îndrăznit – decât foarte recent – să-l abordez direct. Din păcate, dintre cele paisprezece întrebări (unele poate cam delicate..!) de ordin filosofic, spiritual şi biografic, Domnia Sa a ales să-mi răspundă (doar) la cinci. Într-un fel, ajunsesem prea târziu… Cu toate acestea, interviul e destul de închegat şi de „rotund” în sine. Ceea ce mă face să-l împărtăşesc, cu convingerea că aşteptarea mea nu a fost (totuşi!) în zadar…

Alexandru Valentin Crăciun: Stimate domnule Academician, anul trecut a apărut volumul al III-lea din seria „Filosofia pentadică”; e vorba despre „Existenţa nemijlocită”. Ni-l puteţi descrie pe scurt, încadrându-l în arhitectura sistemului?

Academician Alexandru SURDU: Existenţa Nemijlocită reprezintă partea a II-a din sistemul filosofiei pentadice, cu toate că, întâmplător, constituie volumul al III-lea din ediţia Academiei Române. Aceasta, datorită faptului că primul volum conţine doar introducerea la sistem, în care este vorba în special despre problema Transcendenţei. Mai precis, despre caracteristicile dialectico-speculative ale filosofiei pentadice şi despre tendinţele actuale din filosofia contemporană de abordare a unor probleme referitoare la ceea ce transcende, trece dincolo de limitele obişnuite ale cunoaşterii: în metafizică, cosmologie şi cosmogonie, dar şi în anumite ştiinţe: astrofizica, microfizica, psihologia, parapsihologia şi teologia, bazată pe religiile tradiţionale prin care se încearcă legătura (religio, de la religo, religare) cu Transcendenţa sau Transcendentalitatea. General-filosofic vorbind, cu Subsistenţa care este: Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul.

Dialectico-speculativ, dar şi teologic, Transcendenţa spre care se tinde este tocmai Subsistenţa de la care trebuie să se pornească. Ea este şi Începutul şi Sfârşitul (Alpha şi Omega), cu toate că în ediţia Academiei Române apare în partea a II-a a Filosofiei Pentadice.

Prin intermediul omului, cu cele cinci simţuri ale sale, se petrece Existenţializarea, adică Eonul sau obiectul în sine însuşi devine Esteton (obiect al senzaţiei); Percepton (obiect al percepţiei); Anteton, Gegenstand în germană, care „ne stă în faţă” (este supus observaţiei), şi care facilitează apariţia Reprezentării.

Existenţa Nemijlocită este o categorie a filosofiei sistematice care se referă numai la corporalitatea Existenţei, la obiectele numite uneori „naturale”, nu la lucrurile făcute de om, la însuşirile corpurilor, la fenomenele corporale, la evenimentele naturale şi la procesele fenomenale, aşa cum se petrec ele fără vreo intervenţie a omului care nu face decât să le observe şi să-şi formeze reprezentări despre ele.

Volumul mai tratează şi despre operaţiunile psiho-gnoseologice mentale asupra reprezentărilor care facilitează intervenţia gândirii şi, respectiv, trecerea de la senzorial la noetic şi de la Existenţa Nemijlocită la Fiinţă, aşa cum se petrece şi în mintea copiilor, dotaţi cu facultăţile gândirii, şi numai în mintea acestora.

Dificultatea tratării despre Existenţa Nemijlocită rezidă în grija permanentă de a nu introduce datele ontologice obişnuite asupra existenţei în sensul ştiinţific actual, care ţin de domeniul Realităţii, adică al concepţiilor noastre despre existenţă, bazate pe Fiinţa acesteia, pe înţelegerea, pe raţionarea şi speculativarea ei. Or, despre acestea urmează să tratăm în volumul următor, cu referinţă directă la Existenţa Nemijlocită, căci în jurul acesteia „se învârte”, am putea să spunem, întreaga filosofie, cel puţin până în zilele noastre, în care expansiunea cosmică a omului, cu „pasul ei mic sau uriaş” a rămas o simplă poveste. Mai ales după ce s-a dovedit că filmarea aselenizării s-a făcut într-un studio cinematografic din Londra.

Alexandru Valentin Crăciun: Într-un studiu mai vechi („Sistemul logico-filosofic al lui Platon”) vă exprimaţi dorinţa de a rescrie Logica lui Hegel „din perspectiva speculativă a pentadei platonice, adică a unei dialectici maximale care, corect interpretată, stă la baza dreptei filosofări”. Acest deziderat exista încă de la începutul activităţii dumneavoastră filosofice? Şi dacă da, având în vedere apropierea Domniei Voastre de Constantin Noica, ce părere avea filosoful de la Păltiniş despre „dialectica maximală” (pentadică)?

Academician Alexandru SURDU: Rescrierea Logicii lui Hegel a fost o temă frecventă a hegelienilor, atât materialişti, cât şi idealişti. Materialiştii optând pentru diferite inversări ale acesteia, considerată că stă cu capul în jos, adică porneşte de la gândire (de la Fiinţă) către materie (Existenţă). Idealiştii, mai ales după succesele lui Schelling de aplicare a schemelor dialectico-triadice speculative la domenii existenţiale, fiind urmat de numeroşi fizicieni de prestigiu, încercau perfecţionarea aparaturii formale a logicii lui Hegel, existând şi încercări de interpretare cu mijloacele logicii matematice. Şi Noica însuşi vorbea despre o astfel de „rescriere”. În toate cazurile însă s-a ajuns la altceva, adesea chiar la contrariul Logicii lui Hegel, adică la diferite logici nesistematice şi de mică anvergură. Devenirea întru Fiinţă a lui Noica, dacă ar fi considerată, tot ca la Hegel, un fel de „logică obiectivă” ar fi un fel de „rescriere” a primei părţi din Logica lui Hegel, partea a II-a ar avea, la Noica, un corespondent în aşa-numita Logică a lui Hermes; metodologic, în prima se optează pentru o dialectică tetradică, iar în a II-a se revine la triadă.

În cadrul unui fel de „seminar”, pe care Noica îl făcuse, împreună cu Virgil Bogdan şi Constantin Floru, în amintirea lui Nae Ionescu, la care participam şi eu, în legătură cu traducerile care se făceau în anii aceia (1965-1970) din opera lui Hegel, mai ales de către V. Bogdan şi C. Floru, discipoli ai lui Nae Ionescu, am discutat şi despre Logica Mare (Wissenschaft der Logik) a lui Hegel. Atunci am susţinut pentru prima dată teza că, din triada lui Hegel, cu referinţă la Fiinţă, Nimic, Devenire, lipsesc două momente esenţiale: trecerea Fiinţei în Nimic şi trecerea Nimicului în Fiinţă, fără de care nu se ajunge la Devenire. Am susţinut că dialectica ar trebui să aibă cinci nu trei componente. Teza mea a fost apreciată pozitiv de către „seminariştii lui Nae Ionescu”, exact pe linia de rescriere a Logicii lui Hegel, ceea ce m-a stimulat să încep cercetările în această direcţie. În 1977 am publicat, în Probleme de logică, vol. VII, studiul amplu despre Noţiunea clasică şi conceptul hegelian.

Fiind în principiu de acord cu schema pentadică a dialecticii, cu toate că el opta pe atunci pentru dialectica tetradică, m-a îndemnat să găsesc aplicaţii ilustrative ale schemei pentadice eventual în domeniul artelor. Ceea ce am şi reuşit să fac. Dar lucrarea Pentamorfoza artei a fost publicată abia în 1993.

Alexandru Valentin Crăciun: „La logică se ajunge, nu se pleacă de la logică”, afirmaţi undeva. V-aş ruga să explicitaţi această idee, considerând rolul pe care logica (speculativă) îl joacă în gândirea dumneavoastră.

Academician Alexandru SURDU: Hegel tot repeta o butadă cu gasconul care vrea să înveţe să înoate înainte de a intra în apă. Sistemele disciplinar-filosofice, de la Cristian Wolff citire, începeau toate cu logica. Aceasta era considerată propedeutica filosofiei şi, prin partea a II-a, metodologia, se impunea, în accepţia aristotelică de organon, ca un fel de „călăuză” obligatorie pentru orice întreprindere filosofică sau ştiinţifică. Recomandarea lui Hegel era de a parcurge domeniile filosofice şi abia pe baza acestora să vezi ce logică le este potrivită. El însuşi n-a procedat însă aşa, ci avea o logică preconcepută care a devenit în sistemul său filosofia ca atare. Adică logica obiectivă după care urma cea subiectivă. S-a dovedit însă că până şi „logicile” acestea aveau la bază o logică dialectico-speculativă triadică, pe care n-a mai expus-o însă nici la începutul şi nici la sfârşitul sistemului.

Problema era însă alta, tot sistematic vorbind, dar chiar şi disciplinar-filosofic, respectiv aristotelic, sensibilitatea este înainte de gândire şi nu poţi să porneşti de la ultima către prima, de la logică la psihologie. Cu atât mai puţin de la ambele la ontologie, disciplinar-filosofic vorbind, iar sistematic, de la Fiinţă către Existenţă. Căci pentru a gândi, pentru a fi ceva, trebuie în prealabil să exişti. Şi chiar mai rău decât în butada cu gasconul, nu poţi să gândeşti înainte de a te fi născut şi nici n-ai avea la ce să te gândeşti, dacă n-ar exista încă nimic. Deoarece gândirea nu pluteşte ca Duhul Sfânt pe deasupra apelor.

Alexandru Valentin Crăciun: Sunteţi un filosof care acordă o atenţie privilegiată speculaţiunii, atât în registru divin (acea „gândire care se gândeşte pe sine”, de care vorbea Aristotel), cât şi antropologic (parafrazându-l pe Baudelaire, am putea numi speculaţiunea „regina facultăţilor” spiritului uman). V-aş ruga să insistaţi pe raportul dintre cele două accepţiuni ale speculaţiunii (divină şi umană), pornind de la afirmaţia că „ceea ce este dincoace de noi, oglindeşte ceea ce este dincolo. Transcendentalitatea reproduce transcendenţa”, respectiv de la faptul că, în sistemul supercategorial pe care l-aţi elaborat, Transcendentalitatea e una dintre ipostazele Subsistenţei.

Academician Alexandru SURDU: Speculaţiunea este una dintre cele cinci facultăţi ale gândirii: Intelectul, Raţiunea, Speculaţiunea, Intelectul Raţional şi Raţiunea Speculativă. Ultimele două sunt facultăţi hibride. Oricum, ele sunt facultăţi ale gândirii omului. Ce-i drept, s-a vorbit uneori şi despre un cuget (nous) în sine, mens divina, ca la Anaxagoras, care s-a transformat, prin traducere greşită, în Intelectul Divin, dar şi despre o raţiune (logos) divină, ca în Evanghelia după Ioan, şi despre speculaţiune (theoria), pe care Aristotel o consideră to hediston kai ariston (cea mai plăcută şi cea mai elevată), adică pe măsura Divinităţii. Dar noi, cum zice şi Aristotel, nu prea avem parte de aşa ceva şi trebuie să ne mulţumim cu facultăţile gândirii noastre omeneşti. Cu ajutorul acestora, într-o mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de dotarea fiecărei persoane, dar şi de străduinţa acesteia, obţinem cunoştinţe şi despre ceea ce este dincolo de Existenţa noastră Nemijlocită, adică „aruncăm, cum zicea Lucian Blaga, săgeţi aprinse în bezna Transcendenţei”, dar şi despre ceea ce este dincoace de noi, în profunzimile cugetului nostru. Şi o facem cu ajutorul facultăţilor gândirii, în mare măsură cu meditaţia şi revelaţia specifice speculaţiunii, prin care reproducem (de la speculum=oglindă) câte ceva din trecutul îndepărtat, spre Începutul lumii (în Protosistenţă) sau spre sfârşitul acesteia (în Episistenţă). Având însă, cel puţin noi creştinii, prin Iisus Hristos, şi revelaţia Divinităţii, singura care ştie de unde vine şi unde se duce. Faptul că ceea ce este dincoace de noi oglindeşte (speculativează) ceea ce este dincolo, rezidă în aceea că  ambele (Transcendenţa şi Transcendentalitatea) sunt şi ele ipostaze ale Subsistenţei, care este Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, adică Supersistenţa sau Ipostaza Supremă (a cincea).

Nimănui însă nu i-a fost dat să se apropie prin propriile sale puteri de Harul Divin, ci numai celor „aleşi” după criterii necunoscute nouă. Şi dintre aceştia puţini sunt cei care au încercat să ne vorbească despre ceea ce nu se poate spune, despre revelaţia Divinităţii. Cert este că toţi cei despre care am auzit că şi-au dăruit viaţa Bunului Dumnezeu, meritând şi numele de sfinţi, au mers pe Calea lui Dumnezeu (he hodos tou theou). „Calea” aceasta a fost la început şi denumirea creştinismului, Calea Mântuitorului, care este şi Viaţa şi Adevărul (he hodos, he zoe, he aletheia), căci El este Fiul lui Dumnezeu, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Alexandru Valentin Crăciun: Stimate domnule Academician, sunteţi considerat „ultimul mare autor de sistem filosofic” (Dragoş Popescu). Aţi publicat peste 600 de lucrări: articole, eseuri, studii, tratate… Trăiţi sentimentul unei împliniri, sau dimpotrivă, melancolia Ecclesiastului, cum că „totul e deşertăciune”? Unul dintre marii creatori de sistem teologic, Toma de Aquino, după o viziune avută la messa din 6 decembrie 1273, a întrerupt lucrul la Summa Theologiae, pe motiv că din acel moment totul îi pare a fi „paie”. Consideraţi că orice mare creator de sistem trăieşte la un moment dat sentimentul fragilităţii construcţiilor sale teoretice? Cu ce ochi vă priviţi propria operă?

Academician Alexandru SURDU: Din păcate nu puneţi problema corect. Şi nici citatele nu sunt exacte. Ecclesiastul nu spune că Totul (to pan) este deşertăciune, ci că toate (cele lumeşti) sunt deşertăciuni (to panta mataiotes), tocmai faţă de Totul acela care este Unul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, de care trebuie să ne temem şi să ne cutremurăm. Şi chiar aşa se termină cartea, cu frica de Dumnezeu despre care se ştie că este începutul înţelepciunii (arche sophias phobos theou). La fel şi în cazul lui Toma din Aquino, căruia i se părea „de paie” ceea ce a scris el faţă de ceea ce i s-a revelat, adică Absolutul Divinităţii.

Despre „fragilitatea construcţiilor”, teoretice sau nu, este vorba, fireşte, numai după ce ele au fost edificate. În cazul nostru, în ciuda mulţimii de lucrări publicate, sistemul filosofiei noastre pentadice este abia la început şi, ca atare, trăim şi cu frica de a nu reuşi să-l expunem nici măcar schematic. Şi cităm aici al doilea aliniat din Prefaţa la Filosofia pentadică I: „Sistemele categorial-filosofice sunt greu de construit şi sunt date adesea uitării chiar înainte de a fi desăvârşite. Ca marile ziduri, turnuri, temple sau construcţii ciclopice, de care ne mirăm astăzi şi, necunoscându-le finalitatea, le considerăm fără rost. Ele n-au fost ridicate însă, la vremea lor, numai pentru a fi acoperite cu timpul de nisipurile uitării”.

Şi am lângă mine mereu aproape, la îndemână, Summa Theologiae a Sf. Toma din Aquino, alături de operele monumentale ale lui Platon, Aristotel, Kant şi Hegel, marii filosofi de formula unu ai umanităţii, cu studiul cărora mi-am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă, şi, totuşi, cât de mult s-ar mai putea scrie! Şi tot Ecclesiastul o spune că scrisul de cărţi este fără de sfârşit. Numai viaţa noastră este atât de scurtă încât puţini sunt aceia care ar putea să spună că şi-au încheiat tot ce aveau de făcut. Acesta a fost şi cazul lui Constantin Noica. Ieşit din detenţie, el a început o activitate febrilă, trăind mereu cu teama că nu va reuşi să termine sistemul. L-a terminat totuşi în 1981, la 72 de ani. „Dacă aş fi trăit ca Blaga 66 de ani, zicea Noica, aş fi rămas fără sistem”. Dar Noica a mai trăit încă 6 ani şi, cu un an înaintea sfârşitului, a publicat Scrisori despre logica lui Hermes, adică s-a reîntors la logică, la artileria grea a filosofiei, pregătindu-se pentru noi atacuri, fără să-l preocupe „fragilitatea” construcţiei sale sistematice. Ce-i drept, în ultima perioadă, începuse să se gândească serios la „soluţia finală” şi negocia cu Mitropolitul Antonie Plămădeală un loc de veci la Schitul din Păltiniş, lăsându-ne să înţelegem că nu numai începutul înţelepciunii, ci şi sfârşitul acesteia este frica de Dumnezeu.

A consemnat:

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: © Alexandru Surdu

Anunțuri

2 comentarii

  1. Reblogged this on anomismia and commented:
    L-am audiat personal pe Academicianul Alexandru Surdu -vicepresedintele Academiei Romane (cu o pregelere cu titlul “Ardealul si Marea Unire”) la Simpozionului dedicat Zilei Marii Uniri – organizat la 29 noiembrie 2014, la Sala Thalia din Sibiu. A fost pentru mine o mare bucurie si revelatie, si desigur, o imensa si rara onoare (in raport cu vremurile pe care le traim…). Iata ca citesc acum un interviu luat de teologul si fostul student Alexandru Valentin Craciun virtuosului Profesor Surdu, si gasesc de cuviinta sa il repostez aici (cu multumiri!)…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s