Urme ale dragostei: Carmen Elena Caragiu – „Jurnal de idei” (Editura Platytera, București, 2016)

Fără să punem semne, fără să lăsăm urme memorabile în conștiință, totul se îneacă în fum și în uitare peste noapte…

Carmen Elena Caragiu

„Biografia mea nu are conţinut, în bună parte din voinţă proprie; mi-am trăit fără rest viaţa în idee”, mărturisea filosoful român Constantin Noica, într-o faimoasă notiță testamentară. Nu știu în ce măsură viața unui om se poate epuiza într-o idee, însă, cu siguranță, ceea ce mă fascinează mai mult într-o (auto)biografie e tocmai ceea ce refuză să se lase circumscris unui gând, fie și filosofic… De altfel, orice biografie care se declară onestă nu va avea niciodată pretenția că poate „spune totul” despre viața cuiva: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Și totuși. Chiar dacă viața unui om nu încape în cuvinte (și nici măcar într-o idee – orice ar spune Noica), textele rămase în urma cuiva sunt ca niște semne, sau „urme memorabile” în conștiința noastră… Este și cazul Elenei Carmen Caragiu (1965-2015), despre al cărei parcurs biografic, întrerupt în plină efervescență creatoare, stau astăzi mărturie un număr semnificativ de texte, dintre cele mai diverse.

Carmen Elena Caragiu (1965-2015)
Carmen Elena Caragiu (1965-2015)

Carmen Elena Caragiu a fost un suflet însetat de absolut. Nu-mi pot explica altfel dragostea ei nețărmurită pentru muzică, în care urmărea, mai mult decât un deliciu estetic, o perspectivă unificatoare asupra întregii existențe. Înțelegerea fenomenului muzical era dublată de o trăire la cote înalte a interpretării artistice, ceea ce face ca toate considerațiile sale (filosofice, psihologice, teologice etc.) asupra muzicii să aibă un important suport afectiv: „…muzica este cea mai dezlănțuită formă de mișcare, avântându-se cu ochii închiși, ca într-o cădere liberă… ea lovește fără a sfărâma nimic… poate produce doar fiori de eliberare”. Carmen Caragiu vedea în muzică o formă privilegiată de eliberare de sub tirania antagonismelor, a polarizării vieții psihice („logica expresiei nu cunoaște separarea între pozitiv și negativ, nu cunoaște cenzura psihică”), având ca efect reconcilierea diferitelor pasiuni/pulsiuni sufletești. În opinia autoarei, experiența estetică implică, paradoxal, „o trăire neantagonistă a antagonismului”. Să nu uităm că, psihologic vorbind, ne aflăm sub semnul unui conflict permanent între suflet-minte-trup, între interioritate și exterioritate. Ori, prin proiecția de sine a subiectului, favorizată de artă, opoziția dintre subiect și obiect (interioritate și exterioritate), se sublimează: „Paradoxul estetic este următorul: expresia supremă a interiorului este exteriorul… Nu există operă de artă în afara unei întâlniri a subiectului cu obiectul”. Carmen Caragiu merge chiar mai departe: „Tot ce există în afara noastră este o existență care trebuie «asumată»… Profunzimea mea cea mai adâncă este Celălalt”. De aici, până la teologia mistică, nu mai e decât un pas: „Cred în Hristosul care Se află mai adânc în mine decât eu însumi”, afirma cândva Augustin…

De altfel, pentru Carmen Elena Caragiu, teologia constituie un foarte fecund „spațiu al întâlnirii” între psihanaliză, filozofie (cu precădere fenomenologie și hermeneutică), știință și – last but not least –, artă. Desigur, se poate ghici la tot pasul influența discretă a „mistagogiei” iconice ghelasiene, însă Carmen Caragiu nu face niciodată impresia unui epigon. Dimpotrivă, multe dintre intuițiile mistice ale părintelui Ghelasie sunt dezvoltate și integrate într-o viziune proprie, îmbogățită și fără ambiguități de limbaj!

Carmen Caragiu - Jurnal de idei (Platytera, 2016)
Carmen Caragiu – Jurnal de idei (Platytera, 2016)

Spre exemplificare, una dintre temele majore ale teologiei creștine – este vorba despre eshatologie – apare constant în gândirea Elenei Carmen Caragiu. Tradiția patristică afirmă că eshatologia a fost doar inaugurată de Întruparea lui Hristos („Prima Venire”), urmând să fie desăvârșită abia odată cu Parusia Sa („A Doua Venire”). Se poate vorbi despre un triplu interval, în care „termenul median” este Întruparea. Avem, pe de o parte, condiția lumii de la Cădere până la Întrupare (1), cea cuprinsă între Întrupare și Parusie (2), respectiv condiția Împărăției (3), împlinirea propriu-zisă a Eshatonului. Aceste trei „trepte ale realului” sunt numite de Sf. Maxim Mărturisitorul (via Origen) umbrăicoanăadevăr (gr. skiaeikonaletheia). Așadar, condiția lumii noastre este una „iconică”; ne aflăm în orizontul deschis de Întrupare. Carmen Caragiu nu se sfiește să vorbească despre un eshaton „discret”, care „se petrece acum și aici, deși oarecum în nevăzut, dar el pregătește eshatonul final”. Mutatis mutandis, Împărăția („eshatonul final”), ne apare „ca o fotografie încă nedevelopată în oaza de emulsie sensibilă”. În mod surprinzător, nici Arta nu lipsește din ecuație: „Realitatea nu e încă reală. Realitatea se realizează prin expresivitate… Arta este concretizarea [întruparea] spiritului”. Arta stă deci (și ea) sub semnul iconicului, al Întrupării, înaintând, ca și mistica isihastă, „de la abstract spre tot mai concret”. Prin inserarea creativității artistice în procesul de desăvârșire a Realității, paradoxul eshatologiei creștine – exprimat între „deja” și „nu încă” – își găsește, la Carmen Caragiu, una dintre cele mai fericite reformulări.

Aș dori să adaug câteva lucruri și despre sensibilitatea Elenei Carmen Caragiu față de „copilul mistic al omului” – natura! Considerațiile sale pe această temă mi se par extrem de stringente, având în vedere impactul civilizației postindustriale asupra mediului, dar și responsabilitatea profetică a omului față de universul material. Căci „omul a fost creat cu destin de îndumnezeire, iar natura cu destin de umanizare”. Cu o sensibilitate feminină, maternă, Carmen Caragiu intuiește că drama firii „necuvântătoare” se datorește căderii omului, care nu mai poate să deslușească în orice ființă, intenția (logosul) lui Dumnezeu. Omul a „căzut” din limbajul originar, ființial, de aceea „restaurarea [tuturor] lucrurilor va putea fi ulterioară restaurării limbajului”. (Trebuie amintit că recuperarea limbajului originar – „limbajul de suflet” – se află în centrul preocupărilor misticii isihaste, așa cum a înțeles-o părintele Ghelasie.) Astfel, natura trebuie reînvățată să „vorbească”: „Natura nu este sălbatică, ci doar sălbăticită din pricină că părinții ei au părăsit-o în mod brutal, încetând orice comunicare cu ea. Omul nu mai dialoghează cu propriul lui copil. Acesta s-a închis într-o muțenie fatală, a uitat să vorbească; situația lui e foarte tragică. Copiii noștri așteaptă de la noi eliberarea din sclavia milenară. Natura suspină în așteptarea înfierii”.

Cred că Elena Carmen Caragiu s-ar fi regăsit în dialog cu un gânditor de talia lui Albert Schweitzer, medic, teolog, muzician și filozof, care considera că ceea ce îl umanizează cu adevărat pe om este comuniunea cu toate celelalte ființe vii, deoarece „etica nu este nimic altceva decât veneraţia vieţii”. Și tot Schweitzer spunea că „unicul lucru important, când vom părăsi această lume, vor fi urmele de dragoste pe care le vom lăsa”. Să pășim, așadar, pe aceste „urme ale dragostei” lăsate de Carmen Elena Caragiu în tot ceea ce a scris, cu speranța că Dincolo ne vom recunoaște și vom relua firul „conversației”, întrerupt cu mult prea devreme, aici…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Nota bene: Cartea poate fi descărcată de aici în format pdf: http://www.chipuliconic.ro/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s