Printre intelectualii creştin-ortodocşi preocupaţi de aprofundarea Tradiţiei dar şi de aplicarea unor soluţii creştine la provocările modernităţii, monahul Daniel Cornea (Schitul Tarcău, judeţul Neamţ), e un nume aproape necunoscut. Deşi nu se află la prima apariţie editorială (‘Sexualitatea – o privire din tinda Bisericii’, iata titlul perfect incomod al debutului său de la Editura Christiana), putem spune că abia acum, Daniel Cornea are şansa de a intra în atenţia publicului larg. Pentru conştiinţa contemporană, mirajulimaginii în mişcare continuă să trezească, la mai bine de un secol de la apariţia celei de a şaptea arte, reacţii foarte diferite. Între fascinaţia oarbă (dependenţă) şi refuzul încăpăţânat (abstinenţă), există – din fericire – un teren fecund, care nu a fost explorat/exploatat pe măsură. E vorba despre abordarea teologică a Cinematografiei, care reclamă, pe lângă veleităţi cultural-artistice, cunoştinţe teologice dintre cele mai solide. Un asemenea demers ne propune monahul Daniel Cornea, în cartea „Cinema-ul. O lectură îmbisericită”.
Bobina de film
Avem de-a face cu o contrapondere fericită şi (de ce nu?) necesară, la cărţile lui Virgiliu Gheorghe (care prezintă riscurile psihologice ale vizionării de filme în contextul dezvoltării tehnologice), dar şi la abordarea cu miză teologică a Elenei Dulgheru (Tarkovski. Filmul ca rugăciune, Editura Arca Învierii, 2001), pe care o extinde, cu un plus de vigoare şi îndrăzneală, în „zone” neexplorate teologic până în momentul de faţă.
Sala de cinematograf
Premisele de la care porneşte Daniel Cornea ţin de domeniul evidenţei: prin complexitatea redării celor mai variate aspecte ale vieţii, cinematografia şi-a dobândit un statut de necontestat. (Nu mai putem face abstracţie de filme!) Altminteri, agresaţi sau îmbiaţi din toate părţile de o avalanşă de imagini şi sunete, ne vedem nevoiţi să dezvoltăm nişte strategii de întâmpinare. (Sau, dacă e cazul, de apărare.) Pentru un creştin, soluţia constă în dobândirea unei priviri care nu se sminteşte. Dar asta reclamă o instruire, un exerciţiu (asceză) prealabile. De acest lucru ar trebui să se ocupe Biserica, prin instituţia (acum căzută în desuetudine) a Catehezei. „E timpul ca obiceiul domestic al «statului la televizor» să fie înlocuit de vizionarea [într-un context eclesial – n. m.] a unui film bun, urmată de comentarii şi dezbateri lămuritoare”, sună recomandarea monahului Daniel. Oricât de neobişnuit ar părea, filmele pot sluji la edificarea noastră, cu condiţia să ştim cum să ne apropiem de ele! Această modalitate de apropiere, e succint ilustrată în finalul cărţii (CapitolulIII), prin analiza unor producţii cinematografice nu dintre cele mai „cuminţi”!..
Bobina de film
Pentru Daniel Cornea, filmul „nu este o icoană, ci o oglindă a realităţii”. Şi totuşi: criteriul ultim (cel care conferă valoare artistică faptului cinematografic) nu constă atât în fidelitatea reflectării „realităţii” ci mai cu seamă în autenticitatea redării omenescului din om. „Nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin”, ar putea fi justificarea morală a Cinematografiei. Acest lucru face însă ca nu orice „producţie cinematografică” să treacă de proba autenticităţii. O privire care nu se sminteşte în faţa adevărurilor reflectate de cinematografie trebuie să se supună aceloraşi exigenţe, adică să nu treacă, nepăsătoare, peste înfricoşătoarea problematică a naturii omeneşti. Cu mult înainte de apariţia cinematografiei, celelalte arte au trebuit să dea seama în faţa acestei dileme („proba Sfinxului”). Soluţiile au variat în funcţie de context şi de mentalităţi, însă cert e faptul că problematica umană nu poate fi eludată, decât cu preţul abdicării de la menirea universală a Artei – redarea omenesculuidin om. Noutatea pe care o aduce o lectură teologică a cinematografiei (pentru Daniel Cornea, orice capodoperă reclamă, în virtutea autenticităţii, o lectură teologică), constă în revelarea dimensiunii divine (adică… universale) a omenescului, ca Chip al lui Dumnezeu. Astfel, „drumul” de la imagine la icoană poate fi parcurs de o privire suficient de atentă la acele aspecte ale omenescului care, cu cât sunt mai onest reflectate, cu atât lasă mai pregnant să se străvadă acest Chip. În acest sens, cinematografia poate fi considerată o icoană a omenescului…
Film mut: final
„Cinema-ul. O lectură îmbisericită”, ne dezvăluie un scriitor pe deplin format în buna tradiţie a părintelui Nicolae Delarohia. Bine ancorat în Traditie, dar şi receptiv la provocările Modernităţii, Daniel Cornea posedă acea sensibilitate edificată pe inteligenţă, care îi permite flexibilitatea ludică a unei abordări altminteri extrem de serioase. E drept, „Cinema-ul…” e mai degrabă o colecţie de eseuri decât o lucrare academică (deşi nu lipsesc referinţele bibliografice şi sistematicitatea tratării subiectelor). Textul musteşte de intuiţii sclipitoare, de mult umor şi de formulări memorabile. Tonalitatea afectivă a scriiturii se desfăşoară undeva între ironia frustă a lui Creangă şi sfătoşenia hâtră a Părintelui Cleopa. Miza generală a cărţii (dincolo de cea strict teologică) este de a ne revela faptul că menirea Artei este aceea de a ne reîmprospăta uimirea în faţa lumii…
„Bucureşteanul, oricât ar fi de vesel, în sinea lui este un om foarte trist. Fiindcă are ambiţia să fie la fel de bogat precum magnaţii din Londra, dar constată că nu se poate! Are ambiţia ca oraşul lui să arate ca Viena sau ca Parisul şi vede că nu se poate! Vrea ca şi Bucureştii să fie o capitală a modei aşa cum e Milano, dar nu se poate! Şi aşa mai departe”. (Emanuel Bădescu)
Către Biblioteca Academiei din Bucureşti, mi-am îndreptat prima oară paşii acum opt ani. Voiam să aflu ecoul pe care Expoziţia Jubiliară din 1906 (organizată în Parcul Carol, pe atunci Dealul Filaretului), l-a trezit în presa vremii. Atât şi nimic mai mult. Din fericire, odată ajuns acolo, o doamnă binevoitoare (şefa de sală) m-a scutit de efortul unei căutări – cel mai probabil fără rezultat. Cu un gest devenit aproape reflex, a sunat la Cabinetul de Stampe, apoi mi-a recomandat o persoană care peste cinci minute, avea să coboare în hol. Cel puţin aşa mi s-a spus! Aşteptarea a durat, ce-i drept, mai mult decât fusesem anunţat. Dar avea să merite din plin: de pe coridoarele impersonale ale Bibliotecii, şi-a făcut apariţia un domn care, din spatele unei modestii afişate ironic-nonşalant, m-a fulgerat cu o privire iscoditoare. Apoi s-a prezentat: Emanuel Bădescu.
Emanuel Bădescu
De la acea primă întâlnire au trecut opt ani, însă n-am uitat nici acum voluptatea maliţioasă cu care mi-au fost „demontate”, rând pe rând, certitudinile (?) pe care le aveam în legătură cu istoria Bucureştilor. E drept că şi răsplata a fost pe măsură: după „rechizitoriul” de rigoare, a urmat satisfacţia de a fi descoperit mai mult decât eram pregătit să aflu: o hartă a expoziţiei, câteva texte inedite, şi chiar volume cu fotografii de arhivă!..
Ajuns în Bucureşti la sfârşitul anilor ‘50 ai secolului trecut, Emanuel Bădescu (n. 25 august 1952, Corabia), urmează cursurile liceului Gheorghe Şincai, pentru ca apoi să opteze pentru Facultatea de Istorie. Datorită „dosarului” (provenea dintr-o familie de deţinuţi politic) care îi incrimina originea nesănătoasă („şi Ana Pauker avea «origine nesănătoasă», dar asta nu a împiedicat-o să ajungă ministru de externe”, îmi spune ritos), i s-a interzis să intre în examen. Astfel, se angajează ca merceolog pe un şantier de construcţii, până când şeful de cadre („un evreu, fireşte”), îi depistează dosarul şi îl dă afară. Pentru un scurt răstimp lucrează ca ajutor de pictor scenograf la Teatrul Naţional. Apoi, la recomandarea lui Mircea Puşcaşu (prieten de familie, socrul sculptorului Constantin Baraschi), va ajunge la Şerban Cioculescu (fostul director al Bibliotecii Academiei), şi astfel toate tribulaţiile sale iau sfârşit. Din 1978 este angajat la Cabinetul de Stampe, unde lucrează până în prezent.
Emanuel Bădescu
Pasiunea „organică” pentru istorie nu l-a părăsit însă niciodată. Abia după căderea comunismului va reuşi să-şi finalizeze studiile de specialitate (licenţa în istorie modernă şi contemporană). „Am fost un student bătrân, dar am absolvit cu brio”, mi-a mărturisit, nu fără o umbră de regret pentru anii în care i s-a interzis să-şi urmeze vocaţia. Pentru a compensa ingratitudinea vremurilor, avea să cerceteze „pe cont propriu”, timp de decenii, cele mai controversate perioade din trecutul umanităţii. Având acces la cărţi, reviste şi imagini interzise sau pur şi simplu necunoscute „profanilor”, Emanuel Bădescu deprinde gustul pentru istoria doctrinelor politice. De la Platon („«Republica» e cartea cea mai fascinantă a omenirii”) la Marx („personalitate uriaşă, greu de clasat, părintele nazismului şi comunismului, şi pe deasupra, antisemit”), e fascinat, ca şi odinioară E.M. Cioran, de raportul dintre Istorie şi Utopie. Altminteri, e un om cât se poate de raţional. Membru fondator al Partidului Naţional Liberal (după revoluţie), se consideră „un conservator prin gândire, prin mentalitate, prin formaţie”, şi un adept necondiţionat al Monarhiei: „toţi indivizii care se bat cu pumnii în piept că sunt republicani, sunt fie iresponsabili, fie trădători. Nu există cale de mijloc. Soarta unui stat transformat în republică este dispariţia”. Aşa se explică admiraţia pe care Emanuel Bădescu o nutreşte pentru popoarele nordice, adică pentru „cei care, fără să aibă nevoie de o mişcare legionară, ştiu să-şi conserve identitatea”.
Ceea ce i-a creat renumele printre specialişti, a fost pasiunea constantă pentru istoria Bucureştilor – de care s-a apropiat, cum e şi firesc, prin colecţia de stampe a Bibliotecii Academiei, dar şi prin lectura asiduă a marilor istoriografi (G.D. Florescu, Frédéric Damé, Ionescu Gion, Constantin Giurăscu şi alţii). De altfel, nici nu era greu să te îndrăgosteşti de un Bucureşti „colorat” (aşa cum îl prezentau cromolitografiile din anii 1900-1910), dat fiind că „nuanţa” dominantă a epocii comuniste era… cenuşiul. E drept că simpla cercetare a istoriei oraşului implica o notă subversivă, deoarece „istoria Bucureştilor se confundă cel mai adesea cu istoria bisericilor”. Numai că documentele arată fără echivoc faptul că, începând cu secolul al XIX-lea, s-au demolat zeci de biserici în Bucureşti! Pretextul cel mai frecvent invocat era „sistematizarea oraşului”. Astfel, pradă elanului („maniei”) constructivist(e) aveau să cadă biserici, clădiri vechi, localuri, spitale, monumente etc. Cele mai funeste perioade din acest punct de vedere au fost „domnia” lui Carol al II-lea, respectiv dictatura lui Ceauşescu („Bucureştii au avut doi mari distrugători: Carol al II-lea şi Ceauşescu”).
Emanuel Bădescu
Şi asta nu e tot: dacă ne uităm cu atenţie în jur, constatăm că istoria se repetă (fie şi la scară redusă), cu singura diferenţă că acum clădirile vechi sunt lăsate să se degradeze singure, şi abia apoi demolate! Explicaţia profund-amară pentru acest fenomen este: „lipsa de respect faţă de propriul trecut; nu avem cultul istoriei: fiecare generaţie o ia de la zero. (…) Cred că suntem singura naţiune din Europa şi probabil din lume, care îşi regândeşte de fiecare dată istoria”. Aşa se explică de ce acest oraş (deşi atestat de mai bine de cincisute de ani), nu abundă în monumente şi vestigii reprezentative pentru fiecare epocă istorică.
„Încă nu avem o istorie nepătimaşă a Bucureştilor”, consideră Emanuel Bădescu. O istorie în care să se consemneze, de pildă, rolul pe care l-au avut, de-a lungul vremii, „populaţiile care au trecut prin oraşul acesta, şi care şi-au pus amprenta asupra lui, din toate punctele de vedere”. Bunăoară, comunitatea evreiască a contribuit semnificativ la dezvoltarea economică a oraşului, dar, prin legăturile comerciale deosebite cu Apusul, a impus „mimetismul faţă de Occident”. (Cine crede că mimetismul a fost adus de tinerii reveniţi în ţară de la studii, va suferi o dezamăgire!) Sau, altminteri: „vorbim mereu de «Micul Paris» dar uităm de arhitecţii francezi care au făcut «Micul Paris»!”
Printre personalităţile de care Emanuel Bădescu se simte legat profesional şi afectiv se numără George Potra (căruia i-a fost „un fel de discipol”), Nicolae Vătămanu, Paul Cernovodeanu dar şi Cornelia Bodea (căreia îi datorează pasiunea pentru studiul istoriei), sau singularul Nicolae Steinhardt, pe care l-a cunoscut „în perioada lui antisemită”. Pe Părintele Nicolae („nu-i plăcea să i se spună pe numele evreiesc”) şi-l aminteşte „umblând cu o cruce pe piept, care-i dădea aerul unui Inchizitor”. Prin rafinamentul cu care îşi susţinea ideile, trezea în adversarii săi un amestec de perplexitate şi admiraţie: „nimeni însă nu îndrăznea să-l acuze de antisemitism, fiindcă omul era evreu”…
Emanuel Bădescu
Autor al unui număr semnificativ de articole pe teme istorice (peste cincisute), apărute în publicaţii precum Cotidianul (între 1991-1997), Formula As (din 1990 până în prezent), Magazin Istoric (din 1982 până în prezent), Ziarul de Duminică (din 1998 până în prezent), Emanuel Bădescu a contribuit şi la redactarea unor volume, cum ar fi monografia dedicată marelui om politic liberal Ion Inculeţ (împreună cu doamna Antonina Inculeţ), sau „Scurtă istorie a regalităţii în România”, respectiv „Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată” (împreună cu Iulian Voicu). A mai scris comentarii pentru primele două volume din deja faimoasa „Bucureştii în vremea lui Carol I” (distinsă cu Premiul de Onoare al Uniunii Scriitorilor pe anul 2006), iar ca „solist la masa de scris”, a conceput textele la volumul de fotografii „1 Decembrie 1918. Alba Iulia-Bucureşti”, şi a imaginat o „Istorie a Imnurilor Naţionale la Români” (Editura Cadmos, Bucureşti, 2008), în care, după propria-i mărturisire, s-a folosit de subiect „ca de un pretext pentru a putea emite nişte judecăţi de valoare [nu dintre cele mai comode, nota mea] cu privire la Istoria Românilor”. Din agenda de autor nu lipsesc nici proiectele: un volum de portrete-evocări ale unor personalităţi care l-au fascinat de-a lungul vremii (Vodă Mavrogheny, Vodă Caragea, Tudor Vladimirescu, C.A. Rosetti, C. Pop de Szatmari etc.), dar şi o carte intitulată „Bucureştii subt Guvernul Vremelnicesc”, care e deja în curs de apariţie la o editură bucureşteană.
În aşteptarea unui interlocutor...
Faustic prin pasiunea „fără saţiu” a cunoaşterii, dar şi mefistofelic prin maliţiozitatea rafinată a subminării falselor „evidenţe”, Emanuel Bădescu e o personalitate paradoxală. La Bibliotecă e iubit, invidiat şi tolerat în acelaşi timp. În cele din urmă, colegii s-au obişnuit/resemnat cu stilul original de lucru, discuţiile interminabile şi fumul de ţigară care îl înconjoară mereu ca o aură. E considerat exemplarul insolit al unei specii rare, sau pe cale de dispariţie: un om al cărţii, care a biruit birocraţia „de neînvins” a Sistemului. În ce mă priveşte, rareori am întâlnit un om cu care să pot discuta mai lejer despre aproape orice: muzică, filosofie, literatură, poezie, istorie, arte plastice, dar şi subiecte spinoase cum ar fi istoria masoneriei, asasinate politice, lovituri de stat, revoluţii etc. Misiunea lui la Cabinetul de Stampe (cu care s-a identificat şi care va ajunge, probabil, să-i poarte numele) este de a asigura accesul la memorie celor încă dornici de a cunoaşte o istorie nefalsificată de ideologii sau de alte comandamente „politic corecte” ale momentului.
E. M. Cioran scria, într-un acces de misoginism, că toate femeile cântă prost. Dacă ar fi avut şansa de a o fi ascultat pe Marie Keyrouz în timpul vieţii, ar fi realizat gratuitatea maliţioasă a afirmaţiei lui. Marie Keyrouz e leacul ideal (divin) pentru orice formă de misoginism. Pur şi simplu te simţi incapabil să vezi în femeie altceva decât o dumnezee (Eminescu). În Ortodoxie, femeia este însăşi Biserica, adică trupul de taină al lui Hristos. Dacă Hristos a luat (la propriu!!) trup din trupul Fecioarei, ce putem spune despre femeia „obişnuită”? Femeia ortodoxă e învăluită în smerenie apofatică, ea le învăluie pe toate în smerenia ei! S-a reproşat Ortodoxiei că „marginalizează” femeia, că nu o pune suficient în valoare. Nimic mai fals! În Biserică, femeia e plină de harismele Duhului: Bucură-te Marie, cea plină de Har, Domnul este cu tine! (Luca 1,28). Deci: câtă smerenie, atâta Har…
Marie Keyrouz
Pe Marie Keyrouz am primit-o în dar de la bunul Dumnezeu. Aveam nevoie de această muzică, pentru a mă împăca definitiv cu lumea arabă (de fapt, cu întregul Orient Mijlociu…). E o muzică gravă, nu fără motiv. În Orient, creştinii suferă un martiriu „tacit”, atât din partea evreilor, cât şi a arabilor musulmani. Marie Keyrouz cântă în arabă şi în greacă veche (limbile liturgice ale Orientului), şi e acompaniată de un cor bărbătesc. E uimitor să redescoperi creştinismul la el acasă. Pentru că, înainte să ajungă la Roma (Sf. Petru) sau la Athena (Sf. Pavel), creştinismul s-a născut… la Ierusalim. Ei bine, Ierusalimul e la fel de sfâşiat acum ca şi atunci. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului, sună un verset din Psalmi. Ierusalimul nu şi-a aflat încă pacea. Iar Marie Keyrouz plânge parcă pe ruinele Ierusalimului. Sunt lacrimi de mamă evreică, de mamă arabă, de mamă creştină. Iubesc în această muzică, sinteza superioară a tradiţiilor iudaică, arabă şi creştină. Pentru că totuşi, să nu uităm: sinteza are loc în creştinism. Nici nu se putea altfel!! Ce altceva e creştinismul, decât sinteza superioară a unor contrarii? Mă refer la Hristos (Dumnezeu şi Om) sau la cruce (adâncimea şi înălţimea). Muzica Mariei Keyrouz e o muzică mărturisitoare/martirică. Nici nu poate fi înţeleasă altfel. Marie stă la picioarele Crucii şi Îl plânge pe Hristos, Mirele Răstignit. Sunt profund mişcat ori de câte ori se întâmplă să asist la acest cutremurător Stabat Mater contemporan, în limbă arabă şi în duh ortodox.
«Eu sunt tata-doctorul, tata-părintele, tata-profesorul şi tatăl tău spiritual» (Părintele Arsenie, în amintirile „Zianei” Eugenia).
«Am fost un apostol şi un ucenic al Părintelui [Arsenie], purtând sângele lui» (Eugenia „Ziana”, despre sine).
Eugenia „Ziana” (născută Savu) locuieşte în comuna Dridu, judeţul Ialomiţa şi se consideră o ucenică (?) de-a Părintelui Arsenie Boca. Un fel de soră de cruce dacă ar fi să o credem pe cuvânt, ceea ce (din fericire) e cu neputinţă… Împrejurările în care am cunoscut-o, contează mai puţin. Avea, ce-i drept, „referinţe înalte”: la Mănăstirea Prislop făcuse – în noiembrie 2007 – o figură de pomină cu mărturisirile ei senzaţionale. Astfel, ne-a fost recomandată (unui prieten şi mie), spre „investigare” şi confruntare la faţa locului. Interviul a durat mai bine de trei ceasuri, iar la sfârşit, ne venea greu să credem că tot ceea ce ascultaserăm cu sufletul la gură, era o improvizaţie ad-hoc, un fel de variaţiuni infinite pe tema biografiei (încă atât de puţin cunoscute!) a Părintelui Arsenie Boca. Ceva-ceva trebuia să fie adevărat, îmi spuneam mereu. Dar încrengătura de întâmplări era atât complicată, încât orice tentativă de elucidare părea, din start, sortită eşecului…
Gara din Dridu
Biografia „Zianei” e pe cât de misterioasă, pe atât de spectaculoasă. Potrivit propriei mărturii, s-a născut în comuna Silvaşul de Sus, de lângă Prislop, în anul 1933, dintr-o „aventură” a tatălui Florea, comerciant, cu o profesoară. La puţin timp după naştere, este abandonată de propria mamă („cu buricul încă netăiat”) în curtea casei bunicilor din Silvaşul, de faţă fiind şi mătuşa din partea tatălui, maica Flaviana de la Ierusalim. Maica Flaviana se cunoştea bine cu tânărul Boca Zian, care nu de puţine ori, îşi făcea vacanţele aici. Astfel, acesta e „anunţat” din timp de venirea pe lume a unui copil şi se prezintă la familia Savu, unde constată că fetiţa era „plină de păr [pe corp], cu ochii încrucişaţi şi cu picioarele strâmbe”. Într-un cuvânt: „o arătare”. Zian poartă la sine „puţin ulei într-o sticluţă” şi oferă indicaţii precise: „Puneţi-i, când trage clopotul de Vecernie, [uleiul] în apă şi scăldaţi-o! S-o scăldaţi la uşă, la tocul uşii. Trei ceasuri s-o lăsaţi în scutecele în care aţi scos-o din scăldătoare. După trei ceasuri, o scoateţi, o îmbrăcaţi, iar scutecele le strângeţi şi mi le daţi mie”. Zis şi făcut. După trei ceasuri, în pragul uşii apare acelaşi Zian îmbrăcat în alb, iar lumea constată minunea: „Tot părul de pe mine era căzut în scutec. Şi eu eram curată ca o coală”… Pentru îndreptarea picioarelor şi a vederii, a fost de-ajuns o rugăciune. Din acel moment, între fetiţa miraculos salvată şi tânărul Zian s-a creat o legătură spirituală, care va fi pecetluită cu sânge (!).
Naş de botez i-a fost, desigur, tot Zian, care între timp fusese hirotonit diacon (ne asigură Eugenia). Episodul botezului e foarte sugestiv. La Biserica Bărbătescu-Vechi din Bucureşti, pe o vreme geroasă de februarie, în prezenţa preotului Nicolae Constantin, paroh, a mamei Părintelui, Creştina Boca („Mama Părintelui m-a iubit foarte mult”…) şi a maicii Flaviana, are loc o minune: diaconul Boca Zian, înveşmântat în alb, precum arhanghelul Gavriil, îşi ridică mâinile deasupra cristelniţei cu apă rece, iar după o scurtă rugăciune, din apă încep să iasă aburi… Numele de „Ziana” a fost ales de Părintele, ca şi cel de Eugenia (pentru că „îi plăcea lui mult”).
Minunile se ţin lanţ. La vârsta de opt ani, Euziana (cum îi plăcea Părintelui s-o alinte) ajunge în Ţara Sfântă (Ierusalim), împreună cu Părintele Arsenie şi cu maica Flaviana. Aici îi cunoaşte pe monahul Vaţuharzi (care, de dragul Părintelui, îşi va spune… Vaţuharzian), şi pe monahul Flavian (care, tot de dragul Părintelui, îşi va spune… Flazian!). Aceştia îl vor însoţi pe Părintele Arsenie la întoarcerea în România, ajutându-l la traducerea Filocaliei (!). În prezenţa celor trei călugări, „Ziana” va asista la „lucruri mari”: „L-am văzut pe Vaţuharzi, pe Flavian şi pe Părintele [Arsenie] la distanţe egale unul de altul. Şi se concentrau ei, acolo. Eu m-am ţinut după ei, în pădure (…) şi i-am văzut că se ridică de la pământ şi nu se mişcă… Am poftit şi eu, ca [un] copil [ce eram], să mă ridic de la pământ. Şi atunci m-am dus (…) de-a buşilea (…) în faţa lor. Şim-am ridicat şi eu de la pământ, probabil că din dorinţa aia!” La vârsta de opt ani, „Ziana” are viziunea lui Iisus Hristos „prezent” în Părintele Arsenie. „Eu m-am dedublat atunci, îi va mărturisi Părintele mai târziu. Nu mai eram eu, ci Iisus în mine, şi eu în El”. Totuşi, ca măsură de precauţie, adaugă Eugenia, „mi-a «legat» gura timp de trei săptămâni”. Dar poate cel mai spectaculos eveniment din biografia „Zianei”, are loc la vârsta de şase ani, când suferă un grav accident: „(…) am avut picioarele tăiate [ne arată „urmele”]. Mă îngălbenisem la faţă, se scursese sânge mult… M-a luat Părintele în straiţa lui, m-a învelit acolo, şi m-a dus la spital. Şi la spital, a trecut sânge din el direct în mine. La 330grame (!) s-au oprit aparatele singure. N-a mai primit trupul meu”. Astfel, prin pecetea sângelui, „Ziana” se consideră, mai mult decât o ucenică spirituală, osoră de cruce a Părintelui Arsenie Boca.
Eugenia "Ziana" cu mulajul după chipul Părintelui Arsenie
Despre Părintele, Eugenia ştie multe lucruri, aproape toate neverosimile. Bunăoară, faptul că îi plăcea să coacă pâine („era şi brutar”). Sau că, odată ajuns la Drăgănescu, îşi confecţiona pensulele din părul ei (!). Nemaivorbind de unele capacităţi paranormale, cum ar fi „diofizia: putea să fie în acelaşi timp, în două locuri”. Dar poate cea mai insolită întâmplare rămâne concertul de la Operetă, când Boca Zian a jucat (!) în piesa „Lăsaţi-mă să cânt!”, de Ghelasie Dendrino. Episodul, povestit cu pathos, are acea savoare spontană care te face să-l „înghiţi”, pe nerăsuflate: „(…) Ce-a făcut la Operetă, copii, într-o seară… Pfui… aoleu! S-a întâlnit cu unul mai tânăr, [care] l-a luat «la mişto» (…): «Ce, măi, eşti artist?» Părintele era blonduţ şi avea o carnaţie, măi copii, parcă era porţelan. Porţelan ziceai că e! (…) «Nu sunt chiar artist», zice. «Dar ce eşti?» [întreabă] ăla şmecher. «Eu sunt actor. Dacă vrei, hai diseară la Operetă». (…) Eu mă gândeam: Doamne, ia uite-l pe Părintele… Tată-părinte, dar ce [se] joacă diseară?! Zice: «Ce-o juca». Şi, la Operetă, când ne ducem, zice: «Hai să vedem spectacolul». Domnule, Ghelasie Dendrino se cunoştea cu Părintele! Că, la un moment dat, toate farurile alea se îndreptau spre încoace, unde eram noi. [Zic]: Tată-părinte, dar de ce face aşa cu farurile? «Lasă c-ai să vezi tu!». (…) La un moment dat, Ghelasie Dendrino se duce şi el. «Maestre!», l-au strigat, din ce mai îmi aduc eu aminte: «Maestre!» (…) [Apoi] se aude linişte, paşi prin sală, pe întuneric, şi apare [pe scenă] Ghelasie Dendrino. Eu, când l-am văzut, n-am mai vorbit, pentru că Părintele avea puterea să-mi dea comenzile în tăcere. Şi îmi spune, în gând: «Miră-te, dar nu mai vorbi!». (…) Şi, la un moment dat [Ghelasie Dendrino] zice: «Am un suflet drag care trebuie să vă cânte ceva [în seara asta]». A părut că vine aşa, cortina, dintr-o parte şi dintr-alta, şi el vine între astea două, aici, şi… Când mă uit lângă mine, domnule, nu ştiu când a plecat Părintele, ştiţi? Eu nu mai ştiam ce să fac. Rămăsesem aşa [uimită]. (…) Atâta e [tot] ce mai îmi aduc eu aminte, că a venit acolo şi a zis: «Vai, săracul tatăl meu/Era tânăr, cum sunt eu/Şi-a plecat la Dumnezeu/Şi-am rămas doar singur eu/Să vă cânt aşa, mereu». Şi noi aşteptam să cânte cu vorbele, dar dânsul a scos fluieraşul ăla… Acesta este fluierul cu care a cântat [atunci]. (…) E nemţesc”.
Reversul scris al mulajului
„Zianei” i-a plăcut întotdeauna să adune cele mai neobişnuite obiecte de pe urma Părintelui: „Tu întotdeauna să strângi în urma mea toate alea. Să nu laşi [ca] lucrurile mele să le ia alţii!” Cu acest nobil îndemn în gând, a reuşit să închege ditamai colecţia, demnă de un muzeu, dacă nu mai mult!.. Un inventar întocmit ad-hoc ar arăta astfel: fluieraşul Părintelui din copilărie, inscripţionat cu cuvintele: „Zian. Veniţi după mine! 1923”; o muzicuţă (cu care „cânta la păsărele, în pădure”); dulapul Părintelui din vremea studenţiei, semnat la interior cu numele „Boca”;un mulaj din gips după chipul Părintelui la douăzeci şi trei de ani (!); o farfurie pictată cu un cărăbuş; o Cazanie cu dedicaţie din anii ´70; o tăbliţă pictată cu două mâini la rugăciune (după o gravură de Dürer); un Zodiac(!) cu dedicaţia-avertisment: „Ai grijă de carte. N-o dai oricui! Ars. Boca”;o prosforă sculptată în lemn; un fluier nemţesc în ambalajul original; mai multe căni,iconiţe, şi un model de dveră în creion; în sfârşit, diverse piese de mobilier (scaune, un recamier etc.) pe care Părintele însuşi (!) i le-a cumpărat sau dăruit… Şi asta nu e tot, ne asigură „Ziana”: multe obiecte, au fost pur şi simplu „împărţite”, întru pomenirea Părintelui, la diferite „femei din popor”. Deci lista ar fi putut fi cu mult, mult mai lungă!!
Eugenia "Ziana" cu mulajul după chipul Părintelui Arsenie
Cu toate acestea, Eugenia nu doreşte să păstreze nimic pentru sine. Părintele Arsenie, se pare, i-ar fi poruncit, în duh: „Să dai totul, şi să te duci la mănăstire!” Dat fiind că Mănăstirea Prislop e locul unde se află mormântul Părintelui, „Ziana” s-a gândit să doneze acolo colecţia ei fabuloasă şi să se retragă printre maici. Dar lucrurile s-au dovedit a fi mai greu de realizat… A reuşit să-i contrarieze pe toţi cu povestirile ei nemaiauzite, şi în cele din urmă, inevitabilul s-a produs: a fost izgonită! Dar „Ziana” nu se pierde cu firea, deoarece, spune ea, Părintele a avertizat-o: „Pentru mine, ai să fii azvârlită ca un câine peste poarta mănăstirii!” Aşadar, o „bătălie” a fost pierdută, dar războiul merge mai departe… Fiindcă tot Părintele Arsenie îi proorocise: „După moartea lui Hristodoulos [fostul Patriarh al Greciei], ai să te duci la Frumuşelu´ [P. S. Daniil Partoşanul]. Şi începe războiul. De aici ai să vezi răscoala. Dacă ştii ce-ai să faci tu, Eugenia, are să ia foc! Foc iese în urma ta! Pe unde ai să calci [iese foc]… Dar tu să înduri. Moarte dacă îţi dă, dacă aruncă ceva după tine, tu să te dai puţin mai încolo, şi să mă strigi, că eu te apăr!”…
Din fericire însă, toate poveştile, chiar şi cele extraordinare, au un sfârşit. Atmosfera cu iz de tămâie din camera „Zianei” devenise irespirabilă. Căutam deci să ieşim cât mai repede la aer, astfel încât am preferat să renunţăm la păhărelul de ţuică („făcută de Părintele Arsenie, în ´85”) cu care exista riscul de a fi îmbiaţi… Şi totuşi! Cu ce învăţăminte ar trebui să rămânem, peste timp, din povestirile Eugeniei „Ziana”? Un dram de smerenie ne obligă să recunoaştem că biografia Părintelui Arsenie Bocaare multe aspecteneelucidatesaucontroversate. Apoi, acesta e şi motivul pentru care nu trebuie să luăm în serios orice ce se spune despre Părintele…. Un cucernic preot îmi mărturisea acest paradox: deşi în a doua parte a vieţii, Părintele Arsenie a trăit mai mult retras, după moartea sa, au început să apară „ucenicii”, ca ciupercile după ploaie!.. O astfel de „ucenică”, mai mult sau mai puţin improvizată, este şi Eugenia „Ziana”. Chiar dacă n-ar fi cu totul exclus să-l fi cunoscut pe Părintele, sau să fi „moştenit” unele obiecte de la apropiaţi ai sfinţiei sale! Însă, un lucru e cert: pe mărturisirile ei ar trebui scris, cu litere de-o şchioapă: „Orice asemănare cu întâmplări sau persoane reale, e absolut întâmplătoare!..”
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Iata şi trei fragmente semnificative din interviul pe care i l-am luat Eugeniei “Ziana” în toamna anului trecut. No comment…
Am avut un vis – cred – minunat. În legătură cu fresca de la Sf. Elefterie-Nou. Mă dusesem la biserică (unde se desfăşura o slujbă) cu intenţia de a le împărtăşi părinţilor „descoperirea” mea referitor la Pruncul Iisus îmbrăcat în zeghe de deţinut. Am stat la slujbă, am aşteptat să se termine, apoi l-am abordat pe un părinte şi am început să-i explic, mai întâi că Pr. Arsenie lucrase acolo ca pictor. Voiam să-l iau treptat… Preotul cu care discutam (în vis) era cel cu care am discutat prima oară (în realitate) când m-am dus la Sf. Elefterie, doar că acum mi se spusese că era paroh. Curios lucru! În vis păstram o oarecare reminiscenţă fiindcă m-am arătat surprins de acest lucru… Dar să trecem. Discutam în contradictoriu, la un moment dat ieşim din biserică şi ne aşezăm la o masă, afară. Era soare şi cald… (…) I-am înmânat articolul, pe care părintele l-a împăturit şi l-a băgat în buzunar, alături de alte hârtii.
După un lung schimb de argumente pro şi contra, i-am cerut să scoată articolul din buzunar şi să-l citească. Mai ales că tocmai scosese nişte hârtii pe care le rupsese în faţa mea, din acelaşi buzunar în care avea articolul… Părintele s-a conformat. A scos articolul şi a început să-l citească. În acest timp, deşi eram afară, mă uitam la fresca din altar! Arăta schimbată (spre îngrijorarea mea crescândă). Părea strălucitoare (ca şi cum ar fi fost curăţată), iar gratiile de pe zeghe erau estompate. M-a trecut un fior de gheaţă: dacă mă fac de râs? Dacă până la urmă totul nu e decât o închipuire de-a mea? Încercam să găsesc o scuză pentru cazul în care aş fi întâmpinat un refuz, când părintele ajunge la pasajul cu pricina (cel care se referea la zeghea de deţinut). Începusem deja să-i zic: vedeţi, poate e o greşeală, poate m-am înşelat etc. Părintele însă scoate din buzunar o iconiţă de lemn (o copie după fresca din altar, reprezentându-l chiar pe Pruncul Iisus). S-a uitat apoi cu multă atenţie. Între timp am mai aruncat o scurtă privire la fresca din altar, care arăta într-adevăr complet schimbată: strălucea toată. Mai exact, strălucea Pruncul, care părea viu, în zeghea în care era îmbrăcat. De fapt nici nu prea mai semăna a zeghe. Căpătase o configuraţie pe care nu o recunoşteam şi pe care n-o înţelegeam.
Biserica Elefterie: Pruncul Iisus în Zeghe
Când am privit icoana însă am înţeles. Părintele mi-a arătat-o uimit: în adâncimea gratiilor de pe „zeghea” strălucitoare a Pruncului se configurase o cruce, care încadra în întregime Pruncul… Era o cruce în adâncime sau în perspectivă, nu ştiu să exprim prea bine ce am văzut, dar în orice caz maniera de realizare a gratiilor de pe zeghea Pruncului alcătuia o cruce… În clipa în care părintele a recunoscut minunea, din iconiţă a început să picure un lichid asemănător cu mirul sau mierea… A început să picure pe asfaltul din faţa bisericii. Părintele s-a grăbit spre unul din preoţi şi i-a spus: „Vedeţi, părinte, care era semnificaţia veşmântului lui Iisus…” Eu eram în genunchi şi am izbucnit în plâns. Apoi m-am aplecat spre picăturile care curseseră şi mi-am „uns” cu ele pleoapele, pentru ca nici o picătură să nu rămână pe asfalt. Şi m-am trezit.
Astăzi am ajuns la biserica de unde a început totul, Sf. Antonie cel Mare „Curtea Veche”, pentru a-i mulţumi Sfintei Cuvioase Parascheva şi Părintelui Arsenie Boca, pentru „bucuria de a fi fost martorul privilegiat al unui miracol”. (Dar ce vorbesc, al mai multor miracole…) Totul a început cu acea icoană a Sfintei Parascheva, prin urmare eram mai mult decât dator să-i mulţumesc… Abia acum pot spune că „odiseea” legată de articolul meu [Lumea Credinţei, septembrie 2007] a încetat, şi nu oricum, ci într-un mod simbolic. Nici nu se putea altfel! Am ajuns la biserică în speranţa că îl voi găsi pe Părintele Zaharia pentru a-i dărui revista în care apare articolul. Nu m-am oprit decât la locul unde ştiam că se afla icoana sfintei.
Icoana Sfintei Parascheva (Arsenie Boca)
Am avut un mic „şoc” să constat că… icoana nu mai era acolo! Mai exact, fusese mutată pe partea dreaptă, de unde se putea „contempla” mai bine. Totuşi, efectul „optic” creat acum e unul bizar, în sensul că foiţa de aur de pe fundal (lucrată în filigran) pare estompată, la fel ca şi chipul sfintei. E curios cum a lucrat Părintele Arsenie această icoană, de parcă ar fi pictat-o cu… lumină. Din unghiul în care e acum aşezată, iradiază o lumină bizară, ireală. Nu e tocmai lumina ei „naturală”, dar e interesant de privit… Cum mă uitam eu rugându-mă şi mulţumind în sinea mea pentru toate lucrurile la care am asistat în acest timp, din spatele meu s-a apropiat un bărbat cu copilul lui (de vreo şapte-opt anişori). M-am retras un pic lăsându-i să se închine. Iar tatăl îi spune copilului: Uite, tăticule, icoana Sfintei Parascheva pictată de sfântul… de Părintele Arsenie Boca. Şi s-au închinat până la pământ amândoi. Eu am rămas mut de uimire şi mi-am înghiţit întrebarea „De unde aţi aflat acest lucru?”, fiind convins că “misiunea” mea a fost îndeplinită. În fond, ceea ce m-a motivat să merg până la capăt a fost dorinţa sinceră de a împărtăşi tuturor bucuria de a fi asistat la această descoperire… Iar cuvintele acelui om, pe care le-am reprodus întocmai, reprezintă cea mai curată satisfacţie sufletească de care am avut parte, mai frumoasă decât toate felicitările sau încurajările pe care le-am primit.
„Sunt o fiinţă poate mult prea sensibilă pentru epoca în care trăiesc. Totdeauna m-am gândit că ar fi trebuit să mă nasc într-un alt secol, în care sensibilitatea mea ar avea preţ. (…) Noroc însă că mi-am dat seama la timp şi mi-am transformat sensibilitatea în armă. Am devenit puternică, luptând în fiecare zi cu mine însămi, cu limitele şi cu ignoranţa mea şi a celor din jur”. Maria Gheorghiu
Cele mai frumoase versuri sunt cele pe care le poţi cânta. Versul popular, de pildă, e însoţit mereu de melodie, cu care formează un tot organic. Abia o dată cu apariţia poeziei culte,muzicalitatea a fost „redusă” la virtuţile interne ale limbajului. După acest „divorţ”, Muzica şi Poezia par să-şi urmeze fiecare, destinul prorpiu. Din fericire, nu e obligatoriu să fie aşa! În parte, datorită curentului Folk, a cărui „menire” este aceea de a regăsi unitatea pierdută dintre muzică şi poezie. Fiind vorba despre poezia cultă (cu precădere), miza culturală va fi pe măsură. Considerat de unii un gen minor, folk-ul nu poate fi – totuşi! – cântat de oricine, şi mai ales, nu oricum. Cel puţin, asta ne demonstrează Maria Gheorghiu (n. 28 august 1963, Reşiţa), compozitoare şi interpretă cu care avem bucuria de a fi contemporani.
Maria Gheorghiu
Cele două mari iubiri ale Mariei Gheorghiu au fost muzica şi poezia. Educaţia muzicală (vioară şi oboi) a primit-o încă de timpuriu, pentru ca apoi să se dedice interpretării vocale. Astfel, după absolvirea liceului de profil, au urmat zece ani de activitate în cadrul Corului de Cameră „Mioriţa”, condus de Doru Morariu. Alături de acesta, va aprofunda şi compoziţia. Pentru Maria Gheorghiu, muzica e o modalitate privilegiată de a aduce în prim-plan, Poezia. Cu această intenţie în suflet, s-a apropiat de folk. A debutat în 1983 la Cenaclul Flacăra, care – orice s-ar spune – are meritul de a fi „canalizat” nişte energii care altminteri ar fi rămas latente. Consacrarea definitivă a venit în 1993, când a câştigat Premiul I la Festivalul Naţional de Muzică Folk „Om bun”. De atunci, au urmat turnee în ţară şi în străinătate, şi cinci compact-discuri, care au aşezat-o pe Maria Gheorghiu în galeria marilor voci ale muzicii uşoare româneşti.
Maria Gheorghiu în concert
Sensibilitatea muzicală a epocii noastre a suferit o mutaţie semnificativă: ne aflăm sub tirania ritmului. Cine ar fi crezut că simpaticul şi (aparent) inofensivul beat va ajunge să „sugrume” melodia?! Şi totuşi, acest lucru s-a întâmplat: în majoritatea genurilor muzicale, predomină astăzi ritmurile iraţionale, haotice. Acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri: în meloterapie, ritmul e asociat cu instinctualul (răbufnirea subconştientului), în timp ce melodia presupune afectivitatea, iar timbrul sau „culoarea” muzicală – inteligenţa abstractă şi spiritualitatea. Perfecţiunea, în muzică, ar consta deci în îmbinarea ideală dintre ritm, melodie şi timbru. Ori, astăzi ritmul e cel care determină melodicitatea şi culoarea, subordonându-le până la anihilare. Parcă „în răspăr” cu această evidenţă, muzica Mariei Gheorghiu se apropie de ceea ce, pe vremuri, se numea Armonie. Ce poate fi mai frumos, mai profund şi mai dificil totodată, decât să armonizezi sensibilitatea cu inteligenţa, poezia cu muzica, mintea cu inima?.. E destul de uşor să fii sentimental fără să fii şi inteligent (sau invers), dar în acest caz rişti să devii patetic. Maria Gheorghiu e sensibilă într-un mod inteligent, ceea ce o singularizează printre celelalte interprete de gen. Pe toate le „întrece” prin vocea ei de o nobilă frumuseţe („Maria de Mangop”…), prin rafinamentul interpretării şi prin complexitatea aranjamentului muzical. Peste tot transpare aceeaşi sensibilitate fără afectare, dublată de o puternică inteligenţă artistică. Poţi fi profund fără a fi şi patetic, pare a fi „morala” acestei minunate muzici…
Maria Gheorghiu în concert
Albumul „Floare de Vârtej” (Intercont Music, 1999), constituie, mai mult decât o încununare artistică personală, o capodoperă a muzicii uşoare româneşti. Aici „simbioza” dintre Melodie şi Cuvânt atinge sublimul. E greu să-ţi dai seama unde începe Muzica şi se termină Poezia, şi invers. „«În Floare de Vârtej» există foarte multe cântece care au fost scrise cu sânge”, mărturiseşte Maria Gheorghiu. Nu că ar mai fi fost nevoie: fiecare acord mai profund are darul de a-ţi vindeca – şi totodată de a-ţi adânci – „rănile” sufleteşti. Amestec inefabil de otravă şi balsam, amărăciune şi consolare, muzica Mariei Gheorghiu surprinde Iubirea în toate „ipostazele” ei: fericirea întâlnirii, tandreţea apropierii, melancolia despărţirii, tristeţea singurătăţii, seninătatea resemnării şi, în sfârşit, bucuria regăsirii. Mă întreb, oare dincolo de acestea se mai poate gândi ceva esenţial despre dragoste?..
Maria Gheorghiu în concert
E drept că, pentru muzica românească, lucrurile nu stau prea bine. Dacă, la mijlocul secolului trecut, mai exista încă o anumită pudoare care făcea ca jocul dragostei să pară fascinant, astăzi această aură de mister a dispărut (şi nu doar din muzică!). Acum totul e „la vedere”. Vremea când femeia era asemănată cu o pasăre, o floare sau un fluture – simboluri ale gingăşiei iubirii – pare apusă pentru totdeauna. Cine îi mai ascultă astăzi pe Doina Badea, Anda Călugăreanu, Aurelian Andreescu sau Florin Bogardo?! Probabil doar… nostalgicii. Muzica românească actuală „pendulează” între mimetism şi platitudine, atunci când nu frizează pur şi simplu kitch-ul. Şi totuşi, Maria Gheorghiu ne arată că se mai poate cânta sensibil, fără teama de a deveni ridicol: „Cântecele mele sunt viaţa mea, sunt scrise cu sângele meu, cu bucuriile şi tristeţile mele. În ele se regăsesc aceia care mai au chef să stea de vorbă cu ei înşişi, fără teama de a deveni ridicoli în faţa semenilor”. E şi motivul pentru care muzica ei nu va fi niciodată „la modă”: „Folk-ul nu ţine de modă, ci doar de faptul că ai sau nu curajul să recunoşti că sensibilitatea e o parte importantă din tine”.
Maria Gheorghiu în concert
Dacă, printr-un miracol, această muzică ar răsuna în „spaţiul” nostru familiar (public sau privat), am deveni cu toţii mai buni, mai luminoşi, mai frumoşi (măcar la suflet). Muzica Mariei Gheorghiu te face să înţelegi, să ierţi, să accepţi şi să mergi mai departe. Altfel spus: să trăieşti frumos. Tot ea ne arată că sensibilitatea e o „cruce” prin care te poţi mântui, şi prin care îi poţi mântui pe alţii. Pentru că, nu-i aşa, rostul muzicii ar trebui să fie acela de a îmblânzi „fiara” din noi…
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Foto: Sorin Teodoriu
Discografie:
„Lacrimi în flăcări” (Roton, 1995); Canon şi Maria Gheorghiu (Alpha Sound, 1997); Pe lacase luminate (Alpha Sound, 1998); Floare de Vârtej (Intercont Music, 1999); Pe la case luminate II (Intercont Music, 2001); Timp netrăit (Maria Gheorghiu, 2004).
„[Mântuitorul]: Vei rezista la toate încercările. (…) Îţi voi dărui Harul Meu. Îmi vei fi credincioasă până la moarte” (din Notele spirituale ale Anneliesei).
„Cazul Klingenberg a fost, pentru toţi cei implicaţi, un semn cu valoare de avertisment pentru vieţile lor şi pentru vremurile în care trăim. Relevanţa lui nu va trece niciodată” (Pater Ernst Alt, exorcist, îndrumătorul spiritual al Anneliesei între 1973-1975).
La mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, când generaţia Flower power îşi trăia „apoteoza” în America şi în Europa, propovăduind (şi practicând) iubirea fără frontiere, refuzul oricărei autorităţi şi consumul de substanţe halucinogene, o tânără şi ferventă credincioasă romano-catolică, se lupta pe viaţă şi pe moarte cu demonii care îi torturau sufletul. Drama se desfăşura în micul şi – până atunci – liniştitul orăşel bavarez Klingenberg. Tânăra se numea Anneliese Michel.
Anneliese Michel
Povestea soţilor Anna şi Josef Michel părea să se deruleze după normele obişnuite ale unei vieţi de provincie. Proprietari ai unei fabrici de cherestea, o mică (şi prosperă) afacere de familie, soţii Michel se puteau considera fericiţi. Catolici practicanţi, s-au îngrijit ca educaţia celor cinci copii ai lor (Martha, care a murit la vârsta de 8 ani, Anneliese, Gertraud Maria, Barbara şi Roswitha Christine), să fie una riguroasă. Deşi o fiinţă mai degrabă fragilă şi predispusă la îmbolnăvire, Anneliese se remarca prin cuminţenie, seriozitate, râvnă la învăţătură, şi nu în ultimul rând, prin cea mai autentică religiozitate. Într-o scrisoare către mama ei, mărturisea: „Pentru a dobândi raiul, nimic nu e prea mult pentru mine… Sunt dispusă să-mi ofer viaţa pentru ceilalţi, din dragoste pentru Dumnezeu, şi să aştept mai degrabă răsplata Lui decât pe a oamenilor”. Altminteri, Anneliese era un copil cât se poate de normal: îi plăcea să cânte (pian, acordeon, voce), să joace tenis sau să înoate. Avea un glas plăcut şi un zâmbet minunat. Mărturie stau cele câteva fotografii realizate înainte ca declanşarea „bolii” să-şi lase amprenta pe chipul ei frumos.
O familie fericită: Anneliese e prima din stânga
În septembrie 1968, cu puţin înainte de împlinirea vârstei de 16 ani, Anneliese suferă o pierdere subită a cunoştinţei, urmată (în timpul nopţii) de paralizie şi de incapacitatea de a striga după ajutor. Senzaţia de teroare o inundă. E ca şi cum o forţă necunoscută pune stăpânire pe trupul ei, presiunea resimţindu-se în stomac. Mai târziu, va descrie această experienţă în termenii unei „spaime care te face să simţi că ai nimerit în mijlocul iadului. O stare de complet abandon. Poţi să strigi cât vrei după ajutor, la Maica Domnului poate, dar sunt cu toţii surzi. Nu te aude nimeni”.
Anii care au urmat acestui prim „atac”, au fost marcaţi de conştientizarea treptată a posesiunii demonice. În 1969 are loc a doua criză, cu aceleaşi simptome (în timpul zilei: pierderea cunoştinţei, în timpul nopţii: paralizie). Rezultatele electroencefalogramei (EEG), n-au indicat afecţiuni neurologice, deşi manifestările exterioare ar fi putut trezi suspiciunea unei forme de epilepsie. În vara anului următor are loc a treia criză. În acelaşi an, Anneliese contactează o pleurezie şi o pneumonie, care necesită tratament într-un sanatoriu de specialitate. Analizele efectuate au scos la iveală probleme cardiace şi circulatorii. Tot atunci i se prescrie o medicaţie pentru crizele de convulsie. Problemele însă se agravează: se fac simţite miasmele infernale (materii fecale arse) şi îşi fac apariţia chipurile (Fratzen) terifiante ale demonilor, care îi spun că e blestemată şi că o să ardă în iad. Depresia o copleşeşte, iar gândurile de suicid sunt frecvente.
Abia în 1973, cu ocazia unui pelerinaj în nordul Italiei (San Damiano, localitate cunoscută pentru apariţiile Fecioarei), familia va lua în considerare posibilitatea ca fiica lor să fie molestată de diavol. Anneliese nu se putea apropia de altar, pe motiv că „pământul îi ardea sub picioare”. De asemenea, nu putea contempla obiectele sfinţite sau imaginile religioase. Glasul îi devenise gutural şi profund. Miasmele au fost percepute şi de ceilalţi participanţi la pelerinaj. Situaţia era disperată: medicamentele păreau să nu aibă efectul scontat.
Anneliese şi prietenul ei Peter
În octombrie acelaşi an, Anneliese se înscrie la Şcoala de Înalte Studii Pedagogice din Würtzburg. Materiile alese pentru specializare au fost pedagogia, teologia şi ulterior, muzica. Anneliesei i-ar fi plăcut să devină învăţătoare. Din nefericire, starea ei se înrăutăţea: ultimele analize (EEG), arătau o patologie a creierului (lobul temporal stâng). Dacă, începând din 1969, cele cinci electroencefalograme efectuate se menţineau în parametri normali, acum păreau să indice simptomele unei epilepsii. Astfel, medicamente mai puternice au fost prescrise (Tegretol), dar rezultatele n-au fost pe măsura aşteptărilor: în martie 1974, apariţiile demonice erau la fel de terifiante. Anneliese avea perioade lungi de epuizare şi depresie, când nu se mai putea ruga. Astfel, în acord cu familia, a apelat la ajutorul Bisericii.
Încă din 1973, Pater Ernst Alt devenise îndrumătorul spiritual al Anneliesei, pe care o va supraveghea îndeaproape până în 1975. Tot el întreprinde demersurile necesare pentru efectuarea unui exorcism. Pentru a certifica posesiunea demonică (Infestatio), anumite criterii era necesar să fie îndeplinite: aversiunea faţă de obiectele sacre, înţelegerea unor limbi necunoscute, puteri fizice extraordinare etc. Abia în august 1975, Episcopul de Würtzburg (Josef Stangl) va acorda permisiunea efectuării exorcismului, în forma prescurtată. Cu o lună înainte, Anneliese avusese o viziune cu Fecioara Maria, în care i se cerea să facă penitenţă pentru preoţi şi pentru tinerii din Germania. Altminteri, sufletele multora se vor pierde, avertiza Fecioara. Anneliesei i s-au dat trei zile de reflexie, în care ar fi putut să accepte sau să refuze. În cele din urmă a acceptat, cu convingerea că lucrurile se vor agrava în curând pentru ea.
Episcopul Josef Stangl
La data începerii exorcismului, Anneliese devenise de necontrolat. Dormea în jur de o oră pe noapte. Uneori, striga minute în şir: Iisuse, iertare şi milă, iertare şi milă… Îngenunchea şi se ridica la nesfârşit, provocându-şi ulceraţii severe. Alerga fără oprire prin cameră, apoi cădea într-o letargie care dura câteva zile. Nu se mai putea hrăni normal, iar lichide bea arareori. În schimb, a fost surprinsă mâncând muşte, păianjeni, sau bându-şi propria urină. Îşi lovea adesea surorile şi părinţii. Uneori, nu putea respira, din cauza contracţiei muşchilor gâtului. Aversiunea pentru obiectele sacre ajunsese şi ea la paroxism: picturi religioase, rozarii, crucifixe, erau smulse şi rupte.
Anneliese în timpul exorcismului
Abia în septembrie 1975, preoţilor Ernst Alt şi Arnold Renz li se va acorda permisiunea de a efectua exorcismul complet, după celebrul manual Rituale Romanum (1614). Pe lângă rugăciunile de invocare (către Iisus, Fecioara Maria, Arhanghelul Mihail şi alţi sfinţi), ritualul conţine un veritabil „interogatoriu” la adresa puterilor demonice: De ce au intrat în persoana respectivă? Cum au ajuns acolo (dacă i-a trimis cineva şi de ce)? Când intenţionează să iasă? Ce mesaje au de transmis? Şi evident, întrebarea-cheie: Demone, care este numele tău? Principiul care justifică acest „dialog” e acela că numai ceea ce e numit poate fi exorcizat. Odată ce demonul este deconspirat, i se poate porunci să iasă, în numele lui Iisus Hristos, al Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail. Astfel, cu cât exorcistul „obţine” mai mult de la demon, cu atât îl controlează mai bine.
Între 24 septembrie 1975 şi 30 iunie 1976, Pater Ernst Alt şi Pater Arnold Renz au oficiat în jur de 67 şedinţe de exorcism, la intervale egale de timp (de două ori pe săptămână). Cu acordul Anneliesei, majoritatea şedinţelor au fost înregistrate (51 de casete), ceea ce a făcut ca acest caz să fie considerat cel mai spectaculos din câte s-au păstrat pe bandă magnetică. Motivul pentru care Anneliese dorea ca înregistrările să fie făcute publice era ca lumea să ia cunoştinţă de existenţa diavolului şi să se angajeze în lupta pentru mântuire.
Manifestările care au însoţit desfăşurarea exorcismului au confirmat, dacă mai era necesar, ipoteza posesiunii (Infestatio): forţa fizică neobişnuită, înţelegerea unor limbi necunoscute (cum ar fi olandeza sau chineza), şi nu în ultimul rând, răspunsurile directe ale demonilor, care „intră în scenă” pe măsură ce îşi trădează/revelează „identitatea”: Lucifer, Cain, Iuda, Nero, Hitler şi Fleischmann, un cleric decăzut (afemeiat, beţiv şi bătăuş) din secolul al XVI-lea. „Vocile” demonilor se diferenţiază prin tonalitate, volum şi expresivitate, dar şi prin conţinutul mesajelor. Încă de la început, „Iuda” (ori demonul cu acest nume), mărturiseşte: „Când voi termina ceea ce am de spus, voi ieşi”. Altul (care se prezintă drept „Lucifer”) spune: „Sunt legat să vorbesc”.
Anneliese în timpul exorcismului
Câteva din aceste mesaje (publicate de Kaspar Bullinger în cartea Anneliese Michel und die Aussagen der Dämonen, A. Ruhland, Altötting, 1981, reed. 1983) merită a fi amintite, măcar pentru a ne satisface curiozitatea. Atunci când sunt întrebaţi de ce au intrat în Anneliese, demonii spun că au fost trimişi – prin blestem – de o femeie care, la data naşterii Anneliesei (21 septembrie 1952, Leiblfing, Bavaria), era refugiată de război în acelaşi oraş. Se pare că motivul a fost invidia pe situaţia materială a soţilor Michel. Aşa cum afirma Pater Gabriele Amorth, exorcistul şef al Vaticanului şi fondatorul Organizaţiei Internaţionale a Exorciştilor, care a tratat şi despre Anneliese în cartea An Exorcist tells his story (Ignatius Press, San Francisco, 1999), blestemul e cauza a 90% din cazurile de posedare. Revenind la „mesajele” demonilor, e curios faptul că, deşi nu le convine situaţia de a fi „găzduiţi” în trupul Anneliesei, se îngrozesc la gândul că, într-un final, vor trebui să iasă, pentru a se întoarce în iad: „Nu vreau să ies, chinul e prea mare în iad”, spune „Iuda”. Sau, cu toţii: „Vrem să ieşim din iad!”
În paralel cu manifestările demonice, Anneliese primeşte încurajări şi descoperiri („inner locutions”) de la îngeri, Fecioara Maria, şi uneori, de la Mântuitorul. Atunci când i s-a cerut să explice natura acestor mesaje, Anneliese a spus că nu „aude” sau „vede” ceva anume, ci este făcută doar să înţeleagă. În ce-i priveşte pe demoni, mărturisea că se simte ca un spectator, atunci când aceştia îi folosesc vocea, pentru a răspunde la întrebările preoţilor. Tot ea va asemăna experienţa exorcismului cu aceea a punerii mâinii „într-un cuib de viespi”.
Anneliese în timpul exorcismului
Spre sfârşitul anului 1975, Anneliese se bucură de scurte perioade de linişte, care îi permit să-şi pregătească examenele. Pentru teza de licenţă îşi alege ca subiect „Depăşirea anxietăţii – sarcină a educaţiei religioase”. Tot atunci primeşte „Missio Canonica”, binecuvântarea Bisericii de a preda religia. Ca o compensare, demonii dezvăluie data la care – spun ei – vor trebui să plece: 31 octombrie 1975. Emoţiile sunt mari. Şedinţa de exorcizare, înregistrată în întregime, e străbătută de cel mai viu dramatism: în urlete şi răgete înfiorătoare, neomeneşti, demonii se înghesuie să iasă, ultimul lor cuvânt atestând puterea în numele căreia sunt scoşi: Bucură-te Marie, cea plină de har! Orice ascultător onest se poate întreba, la sfârşit, dacă e posibil, omeneşte vorbind, să supravieţuieşti unei asemenea experienţe, fără să-ţi pierzi minţile. Vocile demonilor par să se prăbuşească, rând pe rând, în abisul din care au ieşit…
Din nefericire, la sfârşitul şedinţei, deznodământul va fi altul: „Iuda” se întoarce, la fel ca în parabola evanghelică, însoţit de alte duhuri „mai rele decât el”, spre disperarea întregii adunări, care trăise un scurt moment de euforie. De această dată, demonii sunt cu precădere tăcuţi, şi aşa vor rămâne până la sfârşit. Numai „Iuda” va mai răspunde uneori, la întrebările exorciştilor.
Anneliese e cuprinsă de cea mai neagră deznădejde. În singura convorbire cu Pr. Arnold Renz care ni s-a păstrat, mărturisea: „Niciodată nu m-am gândit că lucrurile vor deveni atât de atroce. Mă gândeam mereu că trebuie să sufăr pentru ceilalţi, şi aşa mai departe. Însă nu şi la faptul că va fi atât de rău, de crud, de teribil. Oamenii cred că a suferi e uşor, dar când lucrurile devin cu adevărat îngrozitoare, nu mai doreşti să continui, nu mai doreşti să faci un singur pas înainte” (1 februarie 1976). Fotografiile din această perioadă sunt tulburătoare. Ele dau mărturie despre grozăvia chinurilor prin care a trecut Anneliese: figura angelică a adolescentei de altădată, poartă acum peceţile infernale ale suferinţei…
Anneliese în timpul exorcismului
Totuşi, anumite semne nu întârzie să apară: pe mâini şi pe picioare se pot distinge nişte ulceraţii atipice, asemănătoare stigmatelor – apariţii frecvente la cei care s-au identificat cu Hristos în suferinţă. Spre deosebire de celelalte răni care îi acoperă trupul, acestea se dovedesc mai dureroase şi mai greu de vindecat. Anneliese realizează că destinul ei este să-şi ofere suferinţa ca o ispăşire pentru păcatele altora, aşa cum îi mărturisea odinioară mamei sale. De altfel, modelele ei de sfinţenie erau Barbara Weigand (1845-1943) şi Theresa Neumann (1898-1962), care la rândul lor transformaseră suferinţa într-un mijloc de penitenţă personală.
Anneliese ajutată să facă penitenţă
Din cauza tăcerii obstinate a noilor demoni, preoţii au ajuns la concluzia că asumarea posesiunii demonice, ca o ispăşire pentru păcatele altora („penance possession”), constituie un martiraj şi un mod de sanctificare personală. (De altfel, există sfinţi catolici care au „cerut” posedarea demonică pentru a salva unele suflete din iad!) Singurul demon care reacţionează la întrebări, „Iuda”, profeţeşte la un moment dat: „În acest secol [XX], vor fi mai mulţi sfinţi ca oricând”.
În aprilie 1976, Anneliese devine conştientă de faptul că această experienţă o va costa viaţa: „Ştiu acum ce se va întâmpla, ştiu că vara care urmează va fi teribilă şi grea, şi mai ştiu că nu voi supravieţui. Nimeni nu poate să-mi spună altceva. Nu voi supravieţui” (mărturisire consemnată de Pater Ernst Alt). Cu toate acestea, e făcută să înţeleagă că în luna iulie, lucrurile vor cunoaşte o rezolvare. Ultima grijă a Anneliesei e acum ca familia să nu o părăsească până la sfârşit, pentru a o lăsa în mâinile medicilor, care ar interna-o, cel mai probabil, în clinica psihiatrică din Lohr. Astfel, îi roagă pe cei apropiaţi să-i promită ca, în pofida agravării stării ei de sănătate, să nu apeleze la ajutorul medicilor.
Ultima şedinţă de exorcism a fost ţinută de Pr. Arnold Renz pe data de 30 iunie 1976, în prezenţa familiei (părinţii şi două dintre surori), şi a prietenului Peter. Anneliese, care cântărea acum doar 31 kg, se îmbolnăvise de pneumonie şi avea febră. După suferinţe supraomeneşti, ajunsese la capătul drumului. Seara de 30 iunie s-a desfăşurat fără incidente: încă din luna martie, demonii, inclusiv „Iuda”, se cufundaseră într-o tăcere de mormânt. Singurele cuvinte pe care acesta din urmă le repeta obsesiv, înainte de a se retrage în tăcere, erau: „Suntem blestemaţi, blestemaţi, blestemaţi! Vrem afară, afară, afară!” La întrebarea: Dar de ce nu plecaţi?, răspunsul era: „Pentru că Acela [Hristos] nu ne lasă.”
Şi totuşi, Anneliese simţea că în această noapte – cea din urmă a vieţii ei – rezolvarea promisă va avea loc. După ce l-a rugat pe Pater Arnold Renz să-i confere absolvirea, la finalul şedinţei, după miezul nopţii (1 iulie 1976), i-a adresat mamei sale ultimele cuvinte: „Mamă, te rog, rămâi cu mine. Mi-e atât de frică”. Peste câteva ore, în deplină discreţie, avea să-şi dea sufletul în mâinile Domnului pe care Îl iubise atât, şi cu care se identificase în suferinţa pentru cei păcătoşi.
La mormântul Anneliesei: familia şi prietenii
Din nefericire, lucrurile nu s-au oprit aici: părinţii Anneliesei, împreună cu preoţii exorcişti, au fost implicaţi într-un proces, găsiţi vinovaţi de omor din neglijenţă şi condamnaţi la şase luni de închisoare (cu suspendare). Mediatizarea intensă de care s-a bucurat acest caz („Cazul Klingenberg”), a făcut ca povestea Anneliesei să trezească discuţii dintre cele mai aprinse. Cu excepţia Procesului de la Nürnberg, opina o gazetă, nici un alt proces nu a generat atâtea comentarii. În Germania, o consecinţă vizibilă a fost suspendarea oficierii exorcismelor. Biserica Romano-Catolică, pusă într-o situaţie delicată, şi-a retras sprijinul pentru cei doi exorcişti (deşi aceştia acţionaseră cu acordul superiorilor!). Astfel, preoţii-inculpaţi au fost siliţi să asculte pledoariile unor „teologi oficiali”, care s-au străduit să demonstreze că Biserica nu crede în existenţa diavolului!
La proces: preoţii Ernst Alt, Arnold Renz şi părinţii Anneliesei
La proces, cel mai greu cuvânt l-au avut medicii. Potrivit acestora, malnutriţia a fost cauza principală a morţii. Epuizarea fizică şi nervoasă, problemele cardiace şi circulatorii, dar şi tratamentul medicamentos (Tegretol), cunoscut pentru efectele adverse, au favorizat acest deznodământ. Organele interne, inclusiv creierul (patologiştii nu au identificat anomalii la nivel micro şi macroscopic, care ar fi putut sta la originea crizelor epileptice) erau sănătoase. În ce priveşte sănătatea mintală, psihiatrii au concluzionat că, deşi medicamentele au suprimat crizele epileptice (ceea ce nu e întru totul adevărat!), „epilepsia” a degenerat într-o formă de psihoză (vederea chipurilor demonice), care a devenit cronică odată cu efectuarea exorcismelor. Termenul de specialitate folosit: „psihoză (auto)indusă” (Psihogenesis), presupune faptul că preoţii i-ar fi „indus” Anneliesei conţinutul şi forma comportamentului ei psihotic, prin însăşi performarea exorcismului. Psihoza de care suferea Anneliese, opinau medicii, şi-ar fi avut de fapt originea „într-o dezvoltare sexuală deranjată (disturbed), refularea sentimentelor de ură pe care le nutrea faţă de tatăl autoritar, declanşând manifestări necontrolate de agresivitate”. Această „explicaţie”, în cheie vulgar-psihanalitică, a posesiunii demonice, ar fi pur şi simplu hilară, dacă n-am avea de a face cu un caz atât de complex precum cel vizat. Când au fost întrebaţi ce ar fi făcut, concret, pentru a o salva pe Anneliese de la moarte, aceiaşi „experţi” au răspuns, cu seninătate, că întâi ar fi tranchilizat-o pentru a o calma, apoi ar fi hrănit-o cu forţa, şi, ca o „încununare”, ar fi supus-o unei terapii prin electroşoc! Evident, totul împotriva voinţei ei…
Imagine din timpul procesului
Despre Anneliese Michel s-au scris mai multe cărţi, dintre care de referinţă rămâne până astăzi The Exorcism of Anneliese Michel de Felicitas D. Goodman (Doubleday & Company, Inc., Garden City, New York, 1981, reed. 2005), care abordează cazul în toată tulburătoarea lui complexitate. Plecând de la premise antropologice, Goodman consideră că nu exorcismul e vinovat pentru agravarea “comportamentului psihotic” al Anneliesei, ci medicaţia care i-a fost prescrisă, împreună cu incapacitatea medicilor de a oferi un diagnostic adecvat. Cert e că experienţa posesiunii i-a depăşit, prin gravitate şi complexitate, pe toţi cei care au încercat, într-un fel sau altul, să o înţeleagă…
Cartea antropologului F. Goodman despre Anneliese
„Cazul Klingenberg” a fost preluat şi de industria cinematografică: The Exorcism of EmilyRose (Scott Derrickson, Statele Unite/Canada, 2005), respectiv Requiem (Hans Christian Schmidt, Germania, 2006), s-au numărat printre ecranizările de impact, atât în Statele Unite cât şi în Europa. Iată cum povestea Anneliesei a ajuns să fie cunoscută de tinerii din întreaga lume, pentru care, cu atâta abnegaţie, şi-a oferit suferinţa ca o jertfă de ispăşire.
Filmele inspirate din povestea Anneliesei Michel
Astăzi, mormântul Anneliesei a devenit loc de pelerinaj. Tineri din întreaga Germanie vin aici să se reculeagă şi să aducă prinosul dragostei lor, celei care a transformat posesiunea demonică într-un martiraj asumat. Acesta e şi mesajul pe care îl putem discerne cu claritate astăzi, dincolo de enigmele cu care continuă să ne fascineze acest caz: numai suferinţa asumată este mântuitoare, oricât ni s-ar părea de absurdă în sine. Iată de ce, pentru omul post-modern („omul absurd”), povestea Anneliesei Michel constituie o lecţie dar şi un avertisment la care trebuie reflectat.
Mormântul Anneliesei, acum loc de pelerinaj
Mulţumesc domnului Lawrence E U LeBlanc, editor, pentru generozitatea cu care mi-a pus la dispoziţie materialul documentar inedit („Anneliese Michel. The true story of a case of demonic possession”) şi fotografiile de arhivă, dar şi pentru promptitudinea cu care a răspuns întrebărilor mele.
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Nota bene: cei curioşi pot viziona documentarul: „Egzorcyzmy Anneliese Michel” (regia: Maciej Bodasinski, scenariu: Maciej Bodasinski şi Leszek Dokowicz), realizat de televiziunea poloneză în anul 2007. Pentru înregistrarea şedinţei de exorcism din 31 octombrie 1975 (partea a IV-a), sunt sfătuiţi să se pregătească sufleteşte…
„E un stil nou, o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet” (Nichifor Crainic către Părintele Arsenie)
Părintele Ieromonah Arsenie Boca
Despre pictura Părintelui Arsenie Boca încă nu s-a vorbit destul. Numele Părintelui e asociat mai ales cu volumul „Cărarea Împărăţiei”1, o capodoperă a gândirii filocalice româneşti. Dar, aşa cum observa Părintele Teofil Părăian2, personalitatea complexă a Părintelui Arsenie nu se poate „reduce” la o singură carte, fie ea şi remarcabilă. Pe lângă harisma de văzător cu duhul (atât de preţuită de ucenicii din Ţara Făgăraşului)3 şi cea de predicator4şi scriitor filocalic, mai există o dimensiune a personalităţii sale care merită în egală măsură atenţie: cea de pictor bisericesc5. Dacă misiunea pastorală a Părintelui a fost asemănată cu aceea a unui profet „în duhul lui Ilie” (P.S. Daniil de Vîrşeţ)6, acelaşi lucru se poate spune despre pictura sfinţiei sale: e o pictură profetică. Într-un remarcabil fragment de scrisoare7, marele teolog român Nichifor Crainic elogia „noutatea stilului şi a viziunii” picturii de la Drăgănescu. De altfel, aprecieri precum „pictură transfigurată” (Crainic)8 sau „vizionară” (Î.P.S. Laurenţiu Streza)9 s-au făcut nu o dată despre pictura Părintelui.
Tot ce ştim sigur despre concepţia Părintelui Arsenie referitor la pictură se află consemnat în „textul de la Sinaia”10, o retrospectivă extrem de concisă (dar şi de bogată în consideraţii estetico-teologice) a activităţii sale de pictor. Inovaţiile (mărturisite şi asumate) aduse la Drăgănescu sunt: împărţirea pereţilor laterali în două registre tematice, unul superior, la scară mare, iar altul inferior, la scară mică (consecinţă: „sfinţii sunt implicaţi într-o temă dramatică” – e anulat aspectul static al întregului ansamblu), tonalitatea foarte deschisă a culorilor, armoniile calde, desenul în alb (eliminarea negrului din contur şi compoziţie), tehnica picturii în email, pe fond şi liniatură de aur11. Toate aceste procedee nu sunt inovaţii luate în parte, dar împreună produc un efect surprinzător şi inconfundabil asupra privitorului.
Biserica Drăgănescu
Prima senzaţie pe care o încerci când intri la Drăgănescu este una de imponderabilitate. Gravitaţia e suspendată, sau dimpotrivă „răsturnată”: eşti absorbit în sus, spre înalt!! Cum s-ar putea tâlcui ineditul acestui stil de pictură „în tempera”, la care Părintele a trudit „cu multă originalitate şi documentaţie” (pisania bisericii)12 vreme de peste 15 ani? Fondul este fără doar şi poate ortodox („o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă” – aceeaşi pisanie). Maniera de execuţie însă, lasă loc la interpretări din cele mai interesante. M-aş încumeta să ofer doar una, nu neapărat cea mai legitimă sau mai avizată. În „textul de la Sinaia”, există unele aluzii la istoria picturii occidentale (Renaştere, Romantism), la esteticieni ai artei (Hegel) sau la artişti consacraţi (Da Vinci, Michelangelo). Îndrăznesc să cred că aceste aluzii nu sunt întâmplătoare. Conştient sau nu, Părintele a realizat în pictura lui o sinteză „în duh ortodox” a tradiţiei bizantine cu elemente ale tradiţiei apusene. Este „limita” până la care Răsăritul ortodox poate ieşi în întâmpinarea Apusului catolic şi protestant. Dacă din pictura Părintelui lipseşte o anumită austeritate ascetică specific bizantină, din ea lipseşte în egală măsură acea „materialitate” (încărcătură cromatică) specific apuseană. Tocmai aceste „lipsuri” fac posibilă o surprinzătoare sinteză…
Drăgănescu: scena învierii
Un exemplu foarte „concret” îl găsim la Drăgănescu. În partea stângă a naosului, spre final, putem citi cuvintele: Extra Ecclesia Nulla Sallus (Sf. Ciprian, De unitate Ecclesiae, cap. IV). Imediat jos sunt reprezentate bisericile Sf. Sofia din Constantinopol şi Sf. Petru din Roma – împreună! Cele două biserici se alătură, formând un corp comun, iar în semicerc deasupra lor este scris: „Cred întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Este un apel simbolic la unitatea de credinţă a Bisericii din timpul Sinoadelor Ecumenice. Iată un motiv în plus pentru care pictura Pr. Arsenie poate fi numită profetică13…
Desigur, îmbinarea subtilă a tradiţiei bizantine cu elemente ale tradiţiei apusene poate lăsa loc la interpretări mai mult sau mai puţin legitime în raport cu ceea ce a dorit „cu adevărat” Părintele să exprime prin pictura sa. Cert este că în cazul de faţă apelul la unitatea Bisericii este unul tulburător de actual. Într-o formulare memorabilă (consemnată de ucenicii din Ţara Făgăraşului), Părintele Arsenie ar fi spus că „Ortodoxia şi Catolicismul sunt două strane ale aceleiaşi Biserici”14. Cu menţiunea, poate, că Ortodoxia este strana „din dreapta”…
Interior Bis. Sf. Elefterie-Nou
Să adăugăm că biserica Drăgănescu nu este singura pictată de Părintele, ci doar singura pictată integral de acesta. E interesant de ştiut că există în Bucureşti câteva picturi şi icoane ale Părintelui. Biserica Sf. Elefterie Nou, de pildă, unde Părintele a lucrat ca pictor secund în anii 1959-196015, deţine o superbă frescă a Maicii Domnului cu Pruncul în absida centrală a altarului. Realizată în timpul prigoanei comuniste (ultimul val de arestări începuse în 1958), fresca pare să înfăţişeze un Prunc Iisus îmbrăcat în zeghede deţinut („În temniţă am fost şi aţi venit la Mine” Matei 25,36), cu mâinile deschise iubitor şi jertfelnic. Fapt cu totul remarcabil, „efectul de zeghe” este obţinut prin dispunerea cutelor şi a umbrelor. Pruncul suferă alături de cei întemniţaţi pe nedrept, ar putea fi „tâlcul” acestei tulburătoare scene (de a cărei singularitate în iconografia ortodoxă nu ne îndoim). E curios faptul că nimeni nu a sesizat acest lucru până astăzi. De parcă „ochii noştri au fost ţinuţi să vadă”…
Elefterie: Pruncul în zeghe
Încă un amănunt tulburător: Părintele a păstrat o minunată schiţă în cărbune care reprezintă stadiul de proiect al elaborării frescei. Diferenţele sunt vizibile dar nesemnificative. Se prea poate ca Părintele să fi fost nevoit să-şi „armonizeze” stilul cu ansamblul picturii murale din absida altarului, la care a lucrat împreună cu maestrul Vasile Rudeanu.
Schiţa în cărbune
După mărturia Părintelui Teodor Bodogae16, coleg de bancă al Părintelui în perioada studiilor sibiene (1929-1933), una din cele 25 de scene cu subiect istoric de la Ateneul Român a fost executată cu aportul Părintelui Arsenie, pe atunci elev al Profesorului Costin Petrescu, autorul frescei de la Ateneu (1935-1937). Scena îl reprezintă pe Mihai Viteazul, intrând triumfal în Alba Iulia. Părintele Arsenie (Boca Zian) a făcut parte din ultima promoţie a profesorului Petrescu, absolvind Academia de Arte Frumoase (secţiunea „Artă Decorativă”) cu calificativul „foarte bine” (sesiunea iunie 1938).
Arhiva de la Belle Arte: registrul matricol
În sfârşit, o icoană la a cărei descoperire (pe care nu mă sfiesc s-o numesc miraculoasă) am luat parte eu însumi, se află expusă în naosul bisericii Sf. Anton „Curtea Veche”, cea mai veche ctitorie a oraşului cu arhitectură originară. Este vorba de o icoană a Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi. Până mai deunăzi nu se ştia cine a pictat-o. Dar Dumnezeu a descoperit acest lucru „la plinirea vremii”. Chiar înainte de Rusaliile acestui an (2007) icoana a fost recunoscută (în virtutea asemănărilor izbitoare cu stilul picturii de la Drăgănescu) şi expusă (după o curăţare prealabilă) la loc de cinste în naosul bisericii, unde poate fi contemplată şi azi. Icoana de la Sf. Anton constituie, poate, cea mai luminoasă reprezentare a Sf. Parascheva pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc.
Bis. Sf. Anton: Icoana Sf. Parascheva
Toţi sfinţii pictaţi de Părintele au aceeaşi privire: te fixează în (şi din) veşnicie. Privesc în tine, prin tine, dincolo de tine. Această privire constituie pecetea inconfundabilă a picturii Părintelui Arsenie Boca. De fapt, aceeaşi privire o avea el însuşi. Privea în tine, prin tine şi dincolo de tine. Despre această privire mărturisesc toate fotografiile în care i s-a păstrat chipul. Despre această privire mărturisesc ucenicii lui, împreună cu toţi sfinţii pictaţi de dânsul – privirea veşniciei.
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Îmi exprim recunoştinţa faţă de Pr. Lucian de la Drăgănescu, Pr. Mihai Dragomir de la Sf. Elefterie Nou şi Pr. Gheorghe Zaharia de la Sf. Anton, pentru sprijinul cald acordat în realizarea acestui articol. De asemenea mulţumesc doamnei Elena Arnăuţoiu de la Arhiva Universităţii Naţionale de Artă, pentru bunăvoinţa cu care a venit în întâmpinarea cererilor mele.
1 Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2003, ed. a IV-a, îngrijită de Monahia Zamfira Constantinescu şi de Pr. Simon Todoran.
2 Cf. Părintele Teofil PĂRĂIAN, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003, p. 148.
3 Vezi Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraş, 2004.
4 Vezi volumul de predici scrise la Mănăstirea Prislop (1946-1950), Cuvinte Vii, Deva, 2006.
5 Vezi Biserica de la Drăgănescu – Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti, Deva, 2005.
6 Cf. Noi Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraş, 2005, p. 6.
13Ibidem, p. 176, P.S. Daniil de Vîrşeţ: „Învăluite de mâna Părintelui Arsenie în acelaşi nimb şi aură într-o «perihoreză» ecumenică vizionară, ortodoxia şi catolicismul, reprezentate simbolic de către cele două catedrale emblematice – Sf. Sofia din Constantinopol şi Sf. Petru din Roma – vor ajunge într-un târziu din nou la «unirea ipostatică» a primului mileniu creştin, conform iconografiei de la Drăgănescu”.
Tinerii caută întotdeauna – conştient sau nu – pe acei oameni capabili să-i modeleze, să-i îndrume spre un anumit ideal. Fiecare generaţie îşi are liderii ei incontestabili. În absenţa unui model, nu se poate vorbi despre o generaţie, fiindcă rolul modelului e de a revela un orizont pe măsura aspiraţiilor acesteia. Fără un asemenea orizont, generaţiile se succed fără un rost şi fără un scop anume. Aşa cum observa Mircea Vulcănescu, o generaţie nu-şi impune singură misiunea ei. Generaţia se „coagulează” în clipa în care i se imprimă o direcţie.
Dan Puric conferenţiind
Fiecare generaţie îşi aşteaptă modelul, clipa ei de har. Atunci, energiile ei latente converg într-o direcţie creatoare. Am încercat deseori să-mi imaginez ce se întâmplă în clipa întâlnirii unei generaţii cu modelul ei formator. N-am reuşit niciodată să duc gândul până la capăt… Până când l-am urmărit pe Dan Puric într-o conferinţă cu tinerii. Dan Puric ar putea fi conştiinţa unei generaţii care e pe punctul de a se naşte. Acest om are toate premisele pentru a deveni un lider, un model, un îndrumător de generaţie.
Dan Puric conferenţiind
Întâi de toate, este un om suficient de tânăr, pentru a fi „credibil” în ochii tinerilor. Tinerii i-au privit mereu cu neîncredere pe cei prea în vârstă. Dan Puric are o priză formidabilă la tinerii atraşi de spectacolul de idei în genere. Important e însă faptul că Puric le revelează acestora valorile perene ale tradiţiei creştine a neamului românesc. Valori pe care marea lor majoritate nu le-ar descoperi niciodată pe cont propriu. Fiindcă între generaţia dintre cele două războaie, de pildă, şi „generaţia 2000”, a survenit o „fractură”. În acest interval (deopotrivă temporal şi moral) s-a distrus în mod sistematic accesul neîngrădit al tinerilor spre valorile autentic româneşti.
Dan Puric conferenţiind
Dan Puric are vocaţia mărturisirii valorilor, realizând un „liant” între reperele creştin-tradiţionale (pe care le cunoaşte în litera şi în duhul lor), şi „foamea” tot mai crescândă a tinerilor de noutate. Marea lecţie a lui Puric e aceea că valorile sunt mereu actuale, cu condiţia de a fi autentice. Numai pseudo-valorile se degradează şi se pierd, producând (ce-i drept) stricăciuni imense pe parcurs…
Dan Puric conferenţiind
Dan Puric ar putea fi „omul providenţial” pentru recuperarea acestor repere, de care tânăra generaţie are, mai mult ca oricând, nevoie. Dacă se va achita (sau nu) de o atare „misiune” (cu atât mai ingrată cu cât vocea lui e mai singulară în contextul actual), vom afla în următorii ani. Ar putea fi marele „rol” al vieţii sale! Până atunci, ne simţim martorii privilegiaţi ai unui fenomen ce tinde să ia amploare pe zi ce trece. Un reviriment necesar şi aproape vital, în contextul (atât de debusolant uneori) al integrării noastre europene.
Publicat de Alexandru Valentin Crăciun 
Publicat de Alexandru Valentin Crăciun 
Publicat de Alexandru Valentin Crăciun 
