Etichete

 

În vecinătatea unor faimoase edificii bucureştene: Casa Xeni („Automobilul Clubul Român”), Casa Asan („Casa Oamenilor de Ştiinţă”), respectiv Casa Take Ionescu („Institutul Naţional de Folclor”), se află o clădire reprezentativă pentru secolul al XIX-lea, proprietatea unei familii „burgheze”, care ulterior a donat-o Primăriei. Ca orice clădire respectabilă, era prevăzută cu beciuri şi magazii. Într-unul din aceste spaţii s-a instalat, cu timpul, o centrală termică. Cel însărcinat cu buna funcţionare a centralei („fochistul” de altădată, acum o meserie pe cale de dispariţie…), e dator să vegheze în proximitate, să fie mereu „disponibil” atunci când e nevoie. Un asemenea „spirit al locului” este şi Nicolae Valeriu (n. 1948, Urziceni).

Nicolae Valeriu

Nicolae Valeriu

În urmă cu şase ani, când a fost angajat ca muncitor calificat, Nicolae Valeriu a luat în primire un spaţiu dezolant: holul era grav denivelat, iar curtea interioară adăpostea o adevărată „şerpărie”: vegetaţia abundentă creştea peste tot, dând locului un aer de cimitir părăsit. Pe lângă arbuşti şi buruieni (îmi amintesc de nişte tufe de brusture de o înălţime-record), nu lipsea nici „balastul” de rigoare (bolovani, ciment, cărămizi). Dar cel mai afectat era spaţiul unde funcţiona centrala. Asupra lui avea să-şi concentreze Nicolae Valeriu eforturile. Criticat de unii, admirat de alţii, a reuşit să redea locului o înfăţişare „umană”. E drept, cu preţul unor investiţii morale şi materiale neverosimile şi în fond, inutile. Inutile, pentru că, inevitabil, clădirea va intra într-un proces radical de „consolidare”, astfel încât, tot ceea ce a realizat Nicolae Valeriu va fi distrus. Inutilitatea aparentă a gestului lui, de un donquihotism admirabil, are însă meritul de a ne pune pe gânduri…

Intrarea la subsol

Intrarea la subsol

Nicolae Valeriu provine dintr-o familie de oameni simpli şi credincioşi de prin părţile Urzicenilor. Copilăria i-a gravitat în jurul bisericii şi muncii câmpului. Ajuns la oraş prin vitregia evenimentelor (colectivizarea), a intrat în contact cu realitatea dură a vieţii de internat. Pentru copilul sfios şi interiorizat care îşi petrecea serile de iarnă lângă gura sobei („stăteam lipit de sobă, la cald, şi mă uitam pe geam cum se aşeza neaua şi se simplifica peisajul, care te îndemna la meditaţie”), acest contact brutal cu realitatea, a reprezentat „trezirea”. De atunci, poartă o „luptă” încrâncenată cu sine însuşi, mai exact cu acel trecut fericit al primei copilării. În sentimentul acut de abandon îşi are originea şi „răfuiala” (pe viaţă şi pe moarte) cu Dumnezeul creştin, pe care îl detestă, deoarece îl consideră responsabil de suferinţa lumii. Ca un alt Ivan Karamazov, nu poate accepta ideea unui Dumnezeu bun într-o lume rea. Frustrarea/obsesia lui permanentă este: de ce l-a mai creat Dumnezeu pe om, dacă ştia că o să cadă? Răspunsul, pe care nu vrea să-l accepte, e că Dumnezeu nu e un tiran care intervine după „bunul plac” în lume pentru a o face „mai bună”, ci un Părinte care îşi respectă creaţia, pentru a cărei recuperare e dispus să plătească preţul suprem. (Astfel, prezenţa răului în lume nu presupune absenţa lui Dumnezeu, ci vizează natura intervenţiei divine, care nu anulează răul ci îl asumă pentru a-l converti în bine.) 

Centrala termică

Centrala termică

Nicolae Valeriu e un agnostic care recunoaşte (nolens-volens) că există „o forţă” care transcende materia şi lumea aceasta, însă refuză „să-şi plece grumazul” în faţa ei. Cearta lui neostoită cu Divinitatea ignoră câteva repere fundamentale: „iubirea nebună a lui Dumnezeu faţă de om” (Paul Evdokimov), sau acel paradox al demnităţii umane, formulat magistral de Părintele Arsenie Boca: „omul este mai mare în genunchi decât în picioare”. Faptele creştine (postul, milostenia, rugăciunea, închinarea etc.) i se par modalităţi de auto-umilire în faţa Indiferenţei Divine, sau pretexte meschine pentru asigurarea unui „câştig” în lumea „de dincolo”. Doar că, în creştinism, faptele cu pricina au justificare numai în măsura în care provin din dragoste, iar nu din gândul (viclean-iluzoriu) al vreunui câştig. 

La centrală

La centrală

Cu toate acestea, Nicolae Valeriu ştie să fie şi generos („milostiv”) atunci când e cazul. Pe timp de iarnă, când centrala îşi face datoria de a încălzi întreaga clădire, „Domnul Puiu” (cum i se mai spune în instituţie) e pregătit să te servească ad hoc cu un meniu „de supravieţuire”. În zile mai deosebite, specialităţile casei sunt peştii prăjiţi sau puii fripţi la foc mic. De câte ori n-am profitat de spaţiul „etanş” pe care a reuşit să-l amenajeze în jurul instalaţiei de încălzire, pentru a sta de vorbă despre cele mai neobişnuite lucruri! Discuţiile sunt mereu „aprinse”, însă devin plăcute în compania unui pahar de vin sau a unei fripturi…   

Admirându-şi opera...

Admirându-şi opera...

În cele două încăperi-anexe pe care Nicolae Valeriu le-a „îmbunătăţit” de-a lungul vremii, funcţionează o „cantină”, un depozit de materiale şi un „domiciliu” improvizat. După finisarea lucrărilor, un talentat pictor basarabean (Anatol Danielişin) s-a oferit să-i decoreze pereţii interiori (din păcate, n-a mai fost să fie!). În nopţile lungi de iarnă, în ecoul „siberian” al vântului care suflă în gang, ar fi dorit Nicolae Valeriu să-şi aştearnă concluziile la care a ajuns de-a lungul vieţii. Ar fi ieşit, poate, un tratat de filosofie şi psihologie în versuri: „lucruri simple, dar pătrunzătoare şi foarte importante”, pe care însă n-a mai apucat să le scrie, iar acum e prea târziu, deoarece clădirea urmează a fi „consolidată” iar personalul va fi evacuat. Astfel, în loc să se bucure de roadele unei munci îndelungate, Nicolae Valeriu meditează la zădărnicia eforturilor omeneşti.

Trebăluind prin magazie

Trebăluind prin magazie

Epigramist şi rebusist redutabil, iubitor de carte, de film şi de muzică, Nicolae Valeriu e un om care nu aderă la nimic. Aerul de clandestinitate, de improvizaţie îl caracterizează. De aici senzaţia de libertate, pe care ştie s-o cultive cu obstinaţie, împotriva oricărui eşec, a oricărei evidenţe. Asemeni lui Don Quihote, s-a luat la trântă cu morile de vânt ale Sistemului, şi a ieşit deopotrivă biruitor şi înfrânt. Biruitor, pentru că şi-a conservat umanitatea. Înfrânt, pentru că în cel mai scurt timp i se va risipi tot ceea ce a reuşit să adune. Ca şi în cazul grădinii din incinta clădirii, pe care a încercat s-o înfrumuseţeze cu „arbuşti de soc şi tei, cu flori de câmp, ghiocei, untişorul-pământului, liliac, iasomie”… şi de care s-a ales praful („în lipsa mea au venit să tundă iarba, au defrişat, au tăiat totul”),  şi de data aceasta Nicolae Valeriu va pierde. Însă amintirea lungilor seri de iarnă, când discutam împreună, în compania unui pahar de vin şi a unui peşte prăjit, în timp ce centrala îşi depăna monoton povestea, încălzind întreaga clădire, va persista până la sfârşit…   

Alexandru Valentin CRĂCIUN