Etichete

 

„Luaţi seama la crinii câmpului: (…) nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Matei 6, 28-29).

O lume fără flori, adică fără reminiscenţa vizibilă a Paradisului („grădina dulce” pe care am părăsit-o cândva), este un coşmar înfiorător: absenţa omului doare mai puţin decât imaginea unei „naturi moarte”. Omul este, mai mult sau mai puţin, o fiinţă „în plus”: lumea n-ar fi fost mai puţin „frumoasă” (kalà lían – Gen. 1, 31) fără el, mai precis fără dezordinea – uneori fecundă – pe care libertatea lui a adus-o în lume. Şi totuşi! A iubi florile poate fi o îndeletnicire filosofică (marile şcoli din vechime nu îşi ţineau cursurile în nişte grădini?), fiindcă ce poate ilustra mai bine amestecul de fragilitate şi slavă al lumii decât chipul unei flori?.. 

Crin înflorit

Crin înflorit

În Apoftegmele Părinţilor Pustiei, anumiţi ucenici (de regulă, aceia mai puţin răbdători) primeau ascultarea de a îngriji o plantă sau un copac uscat, până când acesta înfrunzea, înflorea şi rodea. De cele mai multe ori, minunea avea loc: uscăciunea pierea, iar ucenicul – devenit între timp răbdător – culegea „roadele ascultării”, ca pe un semn al milostivirii divine… Mi-a fost dat să trăiesc această bucurie chiar zilele trecute, şi despre ea vreau să vorbesc acum. 

Crin înflorit

Crin înflorit

Floarea cu pricina e un crin pe care mama l-a adus acasă în urma pensionării de la Christiana, şi pe care îl îngrijise câţiva ani acolo. Îmi amintesc că l-am văzut înflorit de câteva ori. După un timp, mama spunea că nu o să mai înflorească niciodată, fiindcă crinii înfloresc câţiva ani, apoi intră într-un fel de aşteptare nedefinită,  refuzând să dea altceva decât frunze. Şi chiar aşa părea să fie! Au trecut anii (vreo zece) iar crinul, deşi îngrijit, nu mai înflorea în niciun chip… Apoi a murit mama, iar eu mi-am amintit cuvintele ei. Şi m-am rugat, ca oarecând ucenicii Părinţilor Pustiei, să mai apuc să văd acest crin în floare… 

Crin înflorit

Crin înflorit

I-am acordat deci sporită atenţie, în speranţa că, mai devreme sau mai târziu, voi primi un semn. Iar miracolul s-a produs pe neaşteptate. După mai bine de cincisprezece ani, mi-a fost să-l văd din nou în floare. A înflorit mai frumos ca niciodată: trei flori într-o singură tulpină, încât nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată atât de sărbătoresc…

Crin înflorit

Crin înflorit

Sunt sigur că aş putea privi această poveste şi altfel decât ca pe un semn de dincolo, dar simt că în acest caz bucuria mea n-ar mai fi deplină. Astfel, prefer să cred că şi florile pot vorbi uneori. Iar graiul lor este acela al dragostei care „niciodată nu moare”… 

Alexandru Valentin CRĂCIUN