Klaus Schulze: ultimul demiurg

 

„Muzica mea e acum acceptată (…) de o nouă generaţie, care n-a moştenit prejudecăţile părinţilor; aceşti tineri au crescut cu muzică electronică de toate soiurile. E deci normal pentru ei (…) să caute rădăcinile acestei muzici. Şi peste cine dau? Kraftwerk, Tangerine Dream şi cu mine. Suntem, într-adevăr, printre puţinii care au creat în mod consecvent o muzică modernă, cu mijloace electronice «exotice», în pofida multor opoziţii şi râsete, dar fără niciun compromis. Am pavat drumul, dacă pot spune aşa” (Klaus Schulze)[1].

Klaus Schulze (1991)
Klaus Schulze (1991)

Dacă vrei să convingi pe cineva de valoarea universală a muzicii lui Klaus Schulze (n. 4 august 1947, Berlin), rişti să pari un pic ridicol: cine este acest compozitor despre care nu poţi vorbi decât la superlativ?! Un „ilustru necunoscut” care, în urmă cu mai bine de treizeci de ani, stârnea perplexitate în Germania, Franţa şi chiar în Anglia. Unul dintre părinţii fondatori ai muzicii electronice, considerat de mulţi un fel de „zeu”. Şi asta nu e tot: după o carieră îndelungată, Schulze reuşeşte încă să fie cu un pas înaintea tuturor. Asemeni unui demiurg care, absorbit în el însuşi, plăsmuieşte la nesfârşit universuri de sunete şi tăceri…

Klaus Schulze (2007)
Klaus Schulze (2007)

Biografia muzicală a lui Schulze începe în anii ’60. Fără a fi beneficiat de studii de specialitate (conservator), obişnuia să cânte la chitară acustică, ghitară electrică şi bass, în formaţii de amatori. Jimi Hendrix, Pink Floyd şi alţii deschiseseră drumul unor experimente interesante. Între 1968-1969 tânărul Schulze asigură percuţia în trio-ul de avangardă Psy Free. În 1969 cântă (tot ca toboşar) cu trupa lui Edgar Froese – Tangerine Dream, de care însă se desparte în august 1970, pentru a fonda trupa de rock Ash Ra Tempel[2]. În cluburile berlineze concertele se ţin lanţ. Stilurile fuzionează: psychedelic, free music, space rock[3], în fapt tot atâtea căutări ale unui drum propriu. Tatonările nu vor dura mult: la sfârşitul lui 1971, Schulze e deja orientat spre un nou mod de a face muzică, folosindu-se de sintetizator („o veche orgă electrică Teisco”)[4]. Astfel, îşi începe cariera solo, cu albumele Irrlicht (1972) şi Cyborg (dublu album, 1973).

Klaus Schulze (1969)
Klaus Schulze (1969)

Noua mişcare („Electronic Music”) va impune artişti ca Tangerine Dream, Vangelis, Walter Carlos, Tomita, Eberhard Schoener, Kitaro, Jean Michel Jarre[5]. Spre deosebire de aceştia, Schulze se consideră un solitar, iritat să fie asociat cu orice curent, fie şi de avangardă („Ce mişcare?! Am fost propria mea mişcare”[6], va replica el mai târziu). Discografia personală continuă să crească, pe măsură ce „recuzita” sa devine tot mai sofisticată: din 1974 se folosşte de sequencer, iar la sfârşitul lui 1975 achiziţionează „legendarul” sintetizator „Big Moog”, cu sequencer inclus[7]. Albumul Timewind (1975), dedicat lui Richard Wagner[8], câştigă Grand Prix International du Disque[9], iar Moondawn (1976), e receptat ca un album de referinţă. De altfel, în Franţa anilor 1975-1979, Klaus Schulze era considerat un fel de „superstar”[10], după mărturisirea prietenului de o viaţă Klaus D. Mueller.

Klaus Schulze (2004)
Klaus Schulze (2004)

Activitatea solo nu-l va împiedica să-şi asume rolul de producător pentru muzicieni mai puţin cunoscuţi (în august 1975 Tokio, noiembrie 1975 Anglia, a supervizat producţia a două discuri pentru un grup de rock japonez, al cărui keyboard player Kitaro, va deveni celebru)[11]. Din 1976 a început să compună şi muzică de film[12]. Succesul la public (în 1978, la concertele sale se înghesuiau între 3000-5000 de spectatori)[13] îl va încuraja să deschidă o şcoală pentru învăţarea sintetizatorului (1978-1980), pentru ca apoi, sub egida „Innovative Communications” (1979-1983) să înlesnească accesul ascultătorilor la muzica electronică, prin promovarea albumelor de gen[14]. În studioul video al „Innovative Communications” au fost produse, de asemenea, primele videoclipuri din Germania (1979)[15]. De remarcat că echipamentul muzical folosit din acest moment (1979) e în întregime digital, Klaus Schulze renunţând la instrumentele „tradiţionale”[16] în favoarea sunetelor produse – sau prelucrate – artificial[17].

Klaus Schulze la pupitrul de mixaj (2006)
Klaus Schulze la pupitrul de mixaj (2006)

De-a lungul istoriei muzicii, procesul de creaţie a fost sensibil influenţat de posibilităţile tehnico-expresive ale instrumentelor. Odată cu lărgirea aproape nelimitată a acestor posibilităţi prin perfecţionarea tehnologiilor de producţie[18], creativitatea a suferit o mutaţie semnificativă. Astfel, cu cât posibilităţile respective sunt mai vaste, cu atât nevoia unei rigori selective e mai stringentă. Într-un remarcabil interviu datând din 1976 şi intitulat „Ce este un sintetizator?”, Schulze constata că „de fiecare dată când un sunet este emis [de sintetizator – n. mea], posibilităţile sunt nelimitate. Lucrând cu Big Moog chiar şi cei experimentaţi şi cunoscători într-ale instrumentului sunt surprinşi de sunetele absolut noi [subl. mea] pe care nimeni nu şi le-a imaginat înainte”[19]. Acest tip de instrument reclamă deci un interpret capabil să stăpânească un material sonor de o complexitate covârşitoare. De altfel, dat fiind că „muzica pe sintetizator este muzică experimentală”[20], şi că o repetiţie nu e niciodată posibilă, prin însăşi natura instrumentului,  ceea ce face Schulze poate fi descris cel mai bine prin «improvizaţie»[21].

Klaus Schulze concert Japonia (2010)
Klaus Schulze concert Japonia (2010)

Fără o „iniţiere” prealabilă, muzica lui Schulze ar putea părea unora greu de înţeles. În ce anume ar consta această iniţiere? În obişnuirea „urechii interioare” cu un nou tip de spaţialitate, altul decât cel practicat cu precădere în muzica electronică[22]. Spaţialitatea muzicii electronice[23] presupune o „recuperare a dimensiunii pneumatice a muzicii culte”, aşa cum remarcă Elena Dulgheru[24], fiind nu o dată asociată cu tehnicile de meditaţie sau de „elevaţie spirituală” tip New Age[25]. În cazul lui Schulze, spaţialitatea e doar fundalul pe care se desfăşoară o spectaculoasă devenire ritmică. Orizontul sonor e în permanenţă dinamizat de pulsaţii ritmice, care induc un paroxism străin de extazul ritmic-incantatoriu al muzicii arhaice (muzica indiană de ex.). „Ritmul trebuie să fie ca bătaia inimii, ca respiraţia”, consideră Schulze[26]. Cu toate acestea, impedimentul major îl constituie în cazul de faţă tocmai caracterul „mecanic”, al ritmului obţinut pe sintetizator[27]. Pentru a surmonta acest obstacol, partea ritmică e asigurată uneori de un instrumentist (toboşar) profesionist. Cel mai adesea însă, caracterul artificial-mecanic al ritmului e atenuat de efectul „pulsatil” care îl şi apropie de viaţă. Dat fiind că ritmul şi spaţialitatea îşi dispută întâietatea în muzica lui Schulze, melodicitatea e cel mai adesea pe ultimul loc. Ceea ce constituie încă o notă distinctivă a acestei muzici (în creaţiile lui Vangelis sau Jean Michel Jarre, melodicitatea joacă un rol determinant).

Klaus Schulze (2006)
Klaus Schulze (2006)

Dacă există o „mistică” a sintetizatorului[28], atunci Schulze îşi merită cu prisosinţă aura de demiurg. Nu-i uşor să rămâi tu însuţi când ai la îndemână atâtea posibilităţi de a te „pierde”. Şi totuşi, muzica lui Schulze poate fi recunoscută prin titanismul de sorginte pur germană care transpare din măreţia şi „soliditatea” arhitecturii sonore. De altfel, Schulze se simte în largul lui în vecinătatea unor nume ca Bach, Beethoven, Schubert,  Brahms şi bineînţeles, Wagner, la care se raportează cu veneraţie[29]. Nu o dată i-a prelucrat sau le-a dedicat lucrări. În genul operei a compus Totentag (1994)[30], în care pasajele vocale sunt autentice, iar instrumentaţia electronică. De aici afirmaţia perfect îndreptăţită: „eu creez muzică folosindu-mă de instrumente electronice, dar nu creez [propriu-zis – n. mea] muzică electronică”[31]. Numele cel mai adecvat pentru ceea ce compune Schulze ar fi acela de „meta-muzică”.

Studio Klaus Schulze (2009)
Studio Klaus Schulze (2009)

După o scurtă perioadă critică (1984-1987), activitatea muzicală a lui Klaus Schulze ajunge din nou la zenit[32]. Discografia sa numără până astăzi în jur de 100 de albume, nemaivorbind de colaborările cu alţi muzicieni (dintre cele recente: Schiller, Lisa Gerrard etc.). Astăzi, departe de agitaţia lumii, într-un decor pitoresc (pădurea „Lüneburger Heide” în Saxonia Inferioară), Schulze, acest ultim demiurg, continuă să compună muzică în studioul de 100 m2 („Moldau Studio”) echipat cu aparatură digitală de ultimă generaţie[33]. Faimosul „Big Moog” a fost vândut, împreună cu tot echipamentul depăşit, pentru a face loc unui decor mai auster dar nu mai puţin rafinat.

Klaus Schulze, ultimul demiurg
Klaus Schulze, ultimul demiurg

Fără să se revendice de la o anumită tradiţie spirituală şi refuzând asocierea cu orice mişcare contemporană, muzica lui Schulze, ancorată în ethosul german, ne emoţionează prin autenticitate şi originalitate. I-am putea găsi un corespondent în filmografia tarkovskiană, care îţi livrează mai multe dileme decât soluţii, stimulându-ţi, tocmai prin aceasta, receptivitatea faţă de marile teme ale existenţei. Mesajul lui Schulze către noi e simplu: „Ţineţi pasul cu ceea ce compun. Nu criticaţi după o primă audiţie superficială. Ascultaţi de două ori. Nu mă trataţi ca pe o modă contrafăcută. Până la urmă, eu îmi pun sufletul în muzică”[34].

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Website oficial: klaus-schulze.com/welcome.htm

Foto: Website Klaus Schulze

Nota bene: dedic acest articol prietenului Sebastian Micu, pasionat încă din liceu de muzica lui Schulze, şi care a reuşit să mă „corupă” şi pe mine. În lipsa lui n-aş fi ajuns niciodată s-o ascult şi cu atât mai puţin s-o iubesc. Îi mulţumesc şi pe această cale!


[1] Klaus Schulze, „We paved the way”, interviu, ianuarie 1996

[2] Klaus Schulze, „A leap in the Dark”, interviu, octombrie 1996

[3] Klaus Schulze, „You should not bore people”, interviu, aprilie 1997

[4] Klaus Schulze, „A leap in the Dark”, interviu, octombrie 1996

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Klaus Schulze, „We paved the way”, interviu, ianuarie 1996

[8] Klaus Schulze, „You should not bore people”, interviu, aprilie 1997

[9] „The Klaus Schulze story… witnessed” de Klaus D. Mueller (1997)

[10] Ibidem

[11] Klaus Schulze, „It’s the player, not the Tools”, interviu, noiembrie 1994

[12] Amatorii de senzaţii tari trebuie să ştie că Schulze a compus şi muzica pentru „unul dintre cele mai bune filme porno” (cf. Klaus D. Mueller, The Klaus Schulze story…): Body Love (1976). Albumul propriu-zis va apărea un an mai târziu.  

[13] „The Klaus Schulze story… witnessed” de Klaus D. Mueller (1997)

[14] Klaus Schulze, „Our music is now accepted”, interviu, 1994

[15] „The Klaus Schulze story… witnessed” de Klaus D. Mueller (1997)

[16] Tehnologia sampling, pe care Schulze o consideră revoluţionară, îi permite să înmagazineze într-o arhivă digitală sunetele „originare” ale majorităţii instrumentelor tradiţionale (Cf. Klaus Schulze, „You should not bore people”, interviu, aprilie 1997).

[17] Klaus Schulze, „A leap in the Dark”, interviu, octombrie 1996

[18] Deşi, onest vorbind, în pofida tehnologiilor tot mai sofisticate, omenirea nu a produs încă un instrument suficient de performant pentru a reda calitatea sunetului unei viori Stradivarius, de pildă… Astfel, progresul tehnologic nu presupune întotdeauna calitatea!

[19] Klaus Schulze, „What is a Synthesizer?”, interviu, iulie 1976

[20] Ibidem

[21] Klaus Schulze, „We paved the way”, interviu, ianuarie 1996

[22] Să ne amintim că una din titulaturile muzicii electronice a fost şi aceea de „Space Music”.

[23] Spaţialitatea poate fi gândită intensiv (intensitatea expresiei muzicale) sau extensiv (întinderea propriu-zisă a expresiei). S-a vorbit şi de o spaţialitate sacră şi una profană (impersonală) a muzicii electronice. Vezi şi articolul Elenei Dulgheru pe această temă, apărut în Ziarul Lumina 28 august 2010 şi disponibil pe blogul autoarei http://elena-dulgheru.blogspot.com/2010/08/spatialitate-sacra-spatialitate-profana.html

[24] În articolul „Arvo Pärt şi muzica sacră” [1], apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă, 21 august 2010, şi disponibil on line pe blogul autoarei http://elena-dulgheru.blogspot.com/2010/08/arvo-part-si-muzica-sacra-1.html

[25] În SUA, muzica lui Schulze a fost vândută ca parte din curentul New Age. Când i s-a transmis acest lucru a replicat: „Nu mă interesează şi nu mă mişcă deloc [această etichetă – n. mea], atâta vreme cât muzica mea ajunge la oameni” (Cf. Klaus Schulze, „It’s the player, not the Tools”, interviu, noiembrie 1994).

[26] Klaus Schulze, „A leap in the Dark”, interviu, octombrie 1996

[27] Klaus Schulze, „What is a Synthesizer?”, interviu, iulie 1976

[28] Klaus Schulze, „We paved the way”, interviu, ianuarie 1996

[29] „Americanii mă întreabă adesea: de ce nu dai concerte în America? Prietenul meu KDM [Klaus D. Mueller – n. mea] îmi spunea odată: «Beethoven n-a concertat niciodată în America». Wagner n-a concertat niciodată în America. Schubert n-a concertat niciodată în America. Bach n-a concertat niciodată în America. Mozart n-a concertat niciodată în America… aşa că de ce aş face-o eu?” Cf. Klaus Schulze, „Music can do just one thing: to show emotions. Just emotiones”, interviu, iunie 1998

[30] Opera, pe care Schulze o consideră „capodopera mea”, e dedicată poetului german Georg Trakl.

[31] Klaus Schulze, „It’s the player, not the Tools”, interviu, noiembrie 1994

[32] „The Klaus Schulze story… witnessed” de Klaus D. Mueller (1997)

[33] A look over the master’s shoulder: a visit at Klaus Schulze’s studio, de Mr. Modular (2002)

[34] Klaus Schulze, „I put my Soul into my Music”, interviu, septembrie 1993

Anunțuri

8 comentarii

  1. Salutare! Cel mai documentat articol – documentat si prin experienta ta directa de ascultator si de co-creator de muzica impreuna cu Klaus – pe care l-am citit. Citind articolul retraiam niste momente minunate, pe care le-am savurat impreuna pe muzica maestrului acum cativa ani, si pe care vantul timpului le-a dus catre cele 4 zari. Felicitari !!!

    1. V-am postat un mic comentariu si pe facebook, incercand sa downloadez textul de pe scribd. Aveti articole foarte interesante, si o biografie asisderea. Daca locuiati prin Bucuresti, mi-ar fi placut sa stam si altfel de vorba.

      Cele bune, si va mai astept pe blog!

  2. foarte frumos articolul si bine documentat.ma bucur sincer ca exista si astfel de oameni.sper ca intr-o buna zi sa-l vedem in ROMANIA si pe KLAUS SCHULZE asa cum l-am vazut pe FENOMENALUL JEAN MICHEL JARRE de doua ori.cand spui muzica electronica spui cateva nume foarte mari comparabile cu BACH,BETHOVEN,HAYDEN ,MOZART,CEAIKOVSKI,WAGNER putem spune asta intr-o oarecare masura.Aceste nume sunt:JEAN MICHEL JARRE ,VANGELIS,KLAUS SCHULZE,TANGERINE DREAM,KRAFTWERK,ISAO TOMITA,KITARO,MIKE OLDFIELD,YANNY.Daca BETHOVEN ar fi trait astazi facea muzica electronica,electro-acustica.

  3. FELICITARI MAN.ASCULT FOARTE MULTE SUNETE SI SUNT CUFUNDAT INTR-UN OCEAN DE FRECVERNTE.CU MUZICA ACESTOR OAMENI MINUNATI AM DEPASIT MULTE MOMENTE BUNE SI RELE SI DE LA EI A INCEPUTUL TOTUL PENTRU MINE PENTRU CA MUZICA ELECTRONICA ARE O PUTERE SEDUCTIE EXTRAORDINARA.MA SIMT DE TOTI FOARTE APROPIAT DAR JEAN MICHEL JARRE FACE PARTE DIN FAMILIA MEA.ESTE UN MEMBRU DE FAMILIE.

  4. Ascult muzica lui Klaus Schulze cam de la virsta de 12-13 ani… si fac asta si acum la aproape 53 de ani… aproape zilnic… E important sa precizez faptul ca pina inainte de 1990, am fost deseori criticat de prieteni si cunoscuti pentru faptul ca ascult ceva ce era, … la acea vreme, considerata o anormalitate. Acum, suntem foarte multi care ascultam aceasta muzica, exista chiar posturi de radio web dedicate genului… dar, asa ca orice alt lucru nou, la inceput e ridiculizat, apoi este luat in batjocura si in cele din urma se constata ca de fapt e vorba de o muzica cu efecte terapeutice, ce poate fi si este utilizata in cadrul terapiilor moderne dar chiar si ca auditie de sine statatoare… insa eu unul a trebuit sa suport ridicolul si batjocura acelor ani, asa ca deseori ma feream sa povestesc altora ca ascult Tangerine Dream si Klaus Schulze… intrebarea „retorica” fiind „da, ce naiba e aia ?” … Asa ca am preferat sa ramin un ciudat dar care are o viata mai buna din motivul ca ascult muzica lui Klaus Schulze si Tangerine Dream,… si nu doar atit,… multe altele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s