Etichete

, , ,

Deşi anunţă, ritos, „sfârşitul Bisericii”, Părintele Ion Buga rămâne, fără niciun dubiu, un scriitor bisericesc: tema predilectă a reflecţiilor sale e destinul Bisericii în lume; un destin cu care nu de puţine ori autorul se identifică, profetic şi agonic. Căci, aşa cum îi place să afirme cu obstinaţie (invocându-l pe Pascal), „Hristos (Biserica) e în agonie până la sfârşitul lumii”. Pentru Părintele Buga însă, „sfârşitul lumii” va veni numai odată cu mântuirea „ultimului om”; până atunci, iubirea rămâne răstignită, adică în stare de jertfă…

Părintele Ion Buga la masa de lucru

Părintele Ion Buga la masa de lucru

Oricât de singulară în contextul autohton (frizând chiar marginalizarea), opera Părintelui Ion Buga se înscrie, prin problematica pe care o conţine, într-un curent mai amplu, care îşi are originea în revirimentul teologic declanşat, în primele decenii ale secolului trecut, de gânditorii ruşi din diaspora. Dintre aceştia, George Florovski e primul care proclamă, în 1936, înstrăinarea teologiei ortodoxe de propria Tradiţie. Soluţia..? „Întoarcerea la Părinţi”, mai concret la metodologia patristică, la modul patristic de teologhisire. Numai că, după cum s-a observat, această înstrăinare („pseudomorfoză”) a afectat nu doar discursul teologic propriu-zis, ci viaţa bisericească în ansamblul ei. Diagnosticul pus de Florovski în 1936 va fi reluat şi amplificat cu timpul, în scrierile unor iluştri teologi precum Alexander Schmemann sau Christos Yannaras, fiecare venind cu propriile soluţii de ieşire din impas. În prelungirea acestor curente de idei poate (şi trebuie..!) situată şi opera Părintelui Ion Buga.

„Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu” (Părintele Ion Buga, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, 2013)

„Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu” (Părintele Ion Buga, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, 2013)

Pentru a contracara efectele „pseudomorfozei” vieţii bisericeşti, Părintele Buga ne propune o întoarcere la syn-ontologie. (Prin syn-ontologie înţelegem „dimensiunea liturgică a existenţei”). Într-o astfel de „ecuaţie ontologică”, lumea întreagă devine Biserică: „Îi iubesc pe oameni mult mai mult şi, mai ales, altfel. Simplul fapt că există – îi motivează suficient în ochii mei. Cine există – este neapărat sfânt. Dumnezeu şi-a argumentat existenţa prin sfinţenie; omul îşi argumentează sfinţenia prin teribilul fapt al existenţei”. Mai mult decât o simplă atitudine filosofică în faţa vieţii, syn-ontologia implică descoperirea Chipului lui Dumnezeu în oameni, în exerciţiul iubirii hristice. „A-fi-cu-şi-pentru-celălalt” este, în opinia autorului, cea mai bună definiţie atât a lui Dumnezeu, cât şi a omului; În acest ultim volum (III) de Caiete teologice, (auto)biografia îşi revelează „în alt chip”, valenţele liturgice, euharistice. În pofida tuturor poticnelilor (inerente, de altfel, unui destin de excepţie), din „prescura” propriei vieţi, Părintele Ion Buga săvârşeşte, netulburat, liturghia…

„Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu” ne invită, sub un titlu deliberat şocant, să medităm la una dintre cele mai sugestive imagini biblice: cea a robului (Iosif, fiul lui Iacov), care, înainte de a fi dat spre vânzare („pe douăzeci de arginţi”) de către fraţii săi, e dezbrăcat de haine (cf. Gen. 37, 18-28). Folosind cu discernământ tipologia – metodologia patristică prin excelenţă – Părintele Buga urmăreşte această imagine în textul Scripturii, în istoria Omului şi în „ţesătura” propriului destin, revelându-ne sensuri noi („iconice”) ale aceleiaşi Drame cristice, drama iubirii răstignite.

Alexandru Valentin CRĂCIUN