Etichete

, , , ,

Dacă ar fi să ajung cândva călugăr, aş alege – fără ezitare – Mânăstirea Pătrunsa. Acolo, la hotarul dintre munte şi cer, inima e mai aproape de Dumnezeu. De altfel, pentru un creştin, forma supremă de nevoinţă nu e rugăciunea, postul, faptele bune, ci… iubirea! Mânăstirea Pătrunsa e unul din locurile (rare) în care totul „conspiră” în favoarea iubirii. Cel puţin, asta am simţit în urmă cu câteva zile (2-3 noiembrie), cu ocazia unui pelerinaj-fulger, pe care l-am făcut împreună cu trei prieteni de la Teologie (Dragoş D., Alex D., Dragoş P.). Tânjeam de ceva timp după acele locuri, dar de fiecare dată intervenea ceva care mă făcea să amân… Nici acum nu mi-a fost uşor să mă „dezmorţesc”, dar băieţii (îndeosebi Dragoş P.) au „tras” de mine, până când n-am mai putut să dau înapoi!

1. La peştera Sf. Antonie de la Iezer: Alex D., Dragoş D., Dragoş P.

1. La peştera Sf. Antonie de la Iezer: Alex D., Dragoş D., Dragoş P.

Am ajuns la Schitul Iezer sâmbătă, puţin după prânz. Adia un vânt plăcut, iar soarele înveşmânta în slavă munţii, pădurea, frunzele, iarba (de un verde încă proaspăt) dintr-o minunată poieniţă în care Sf. Antonie Pustnicul obişnuia să se roage, în urmă cu câteva sute de ani… Dar la Iezer nu există timp; sau, dacă există… nu contează! Redeveniserăm, cu toţii, copii. Ne-am oprit pentru câteva minute la peştera săpată în stâncă de ucenicii Sf. Antonie, unde am dat peste chipul Părintelui Arsenie Boca; după ce ne-am închinat cu bucurie, ne-am răcorit cu apa unei fântâni, apoi am plecat spre Schitul Pahomie…

2. Schitul Pahomie: o perlă în coasta unei stânci

2. Schitul Pahomie: o perlă în coasta unei stânci

Drumul devenea tot mai abrupt, dar frumuseţea peisajului făcea ca riscul să merite! Schitul Pahomie, zidit în coasta unei stânci, emana isihie şi graţie. M-au uimit construcţiile care au apărut de când n-am mai trecut pe acolo. Sunt de un bun gust desăvârşit, în armonie cu muntele şi cerul. Iată că nu orice intervenţie a omului în natură e un abuz, o agresiune..! Cu toate astea, din pădure se taie masiv, dar nu de călugări, ci de către… Ocolul Silvic! Ceea ce ne-a întristat pe toţi. Am pornit deci, spre Pătrunsa, pe o cărăruie destul de anevoioasă, care nu poate fi străbătută (har Cerului) de o nicio maşină!

3. Între Pahomie şi Pătrunsa

3. Între Pahomie şi Pătrunsa

Cu cât ne apropiam de ţintă, peisajul devenea mai spiritualizat… Dar niciunul din noi n-a avut inspiraţia (pe care Dragoş D. avea s-o aibă la întoarcere) de a păstra tăcerea. Alex făcea glume copilăreşti, când nu îşi exprima admiraţia (la fel de copilărească) pentru minunile din jur. Curând au început să se zărească chiliile călugărilor, răsfirate pe munţi. Ştiam că într-una din ele se nevoieşte şi părintele Valerian, ucenic al Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei, pe care ţineam cu tot dinadinsul să-l revăd…

4. În drum spre Pătrunsa: chilii răsfirate pe munţi

4. În drum spre Pătrunsa: chilii răsfirate pe munţi

Într-un târziu, am ajuns la Pătrunsa. După ce am rezolvat cu cazarea, ne-am închinat la vechiul schit (cu hramul Sf. Parascheva), unde, cu ocazia lucrărilor de restaurare, s-au găsit oseminte umane. Şi aici m-a impresionat o icoană, de data asta a Cuviosului Ghelasie, „chip al iubirii dumnezeieşti”, cum îi zice părintele Valerian. Icoana se afla pe o măsuţă. Lângă măsuţă, un scaun. Pe spătarul scaunului, un patrafir. Totul îmbia la mărturisire… La slujba de seară am asistat în biserica nouă, frumoasă şi încăpătoare. Mă tot întrebam dacă o să apară părintele Valerian. După câteva minute, pe uşă intra un călugăr cu mantie lungă, căruia n-am reuşit să-i zăresc chipul, fiindcă făcea mereu plecăciuni adânci… S-a apropiat de strană, în pas de arhanghel (aşa mi s-a părut, pentru o clipă), s-a mai înclinat de câteva ori, apoi s-a alăturat monahilor. Era părintele Valerian…

5. Părintele Valerian

5. Părintele Valerian

Masa de seară a fost cam frugală, dar mie mi-a mers la inimă. Băieţii, obişnuiţi cu mâncarea „de oraş”, au cam strâmbat din nas („e mai dur ca la Athos!”)… dar le-a trecut repede! Apoi ne-am retras într-una din camerele în care am fost cazaţi. (Aveam să constat că vizavi de noi locuia, temporar, chiar părintele Valerian!) Acolo… ne-am pus pe povestit. Alex, cu vocea lui teribilă de bas rusesc, dădea tonul la glume, ceea ce mă stânjenea oarecum, deoarece mi se părea că „hărmălaia” se aude pe hol. A urmat slujba de noapte, care a durat până spre orele unu. O ceaţă groasă învăluia muntele. În urmă cu opt ani, eram fascinat de miriadele de stele din cerul de deasupra Pătrunsei… Acum abia se distingeau câteva. Am dormit destul de chinuit, din pricina frigului (ezitam să mă învelesc în „plapuma” pe care o găsisem pe pat). Dar… a venit şi dimineaţa, iar liturghia mi s-a părut de-a dreptul divină. Grupul monahilor suna omogen şi lin. Am simţit, în sfârşit, că mă pot ruga! (Din pricina insomniilor mele repetate, nu mai ajunsesem la liturghie de vreo cinci săptămâni…) Am remarcat vocea armonioasă a unui ierodiacon, care a şi predicat, alături de încă doi preoţi! Pentru prima oară în viaţă (şi probabil şi ultima), am asistat la trei predici, una după alta, fără să dau vreun semn de oboseală… (În Bucureşti, e de-ajuns să asişti la o singură predică, pentru a pleca obosit acasă..!)

6. Mânăstirea Pătrunsa: privire de rămas-bun

6. Mânăstirea Pătrunsa: privire de rămas-bun

A sosit şi momentul mult dorit; l-am abordat pe părintele Valerian, care mi-a promis să le vorbească băieţilor despre viaţa şi opera Cuviosului Ghelasie. Dar orele treceau, iar la uşa chiliei sale se făcuse coadă… Băieţii erau nerăbdători să ajungem în cât mai multe locuri, iar mie mi-era greu să-i conving că întâlnirea cu părintele Valerian însemna mai mult decât vizitarea a o sută de mânăstiri! Când eram pe picior de plecare, marea întâlnire a avut loc… De emoţie, m-am blocat cu totul şi n-am apucat să deschid reportofonul, pentru a „conserva” unul dintre cele mai minunate cuvinte pe care le-am auzit vreodată. Am reţinut totuşi câteva îndrumări, care constituie chintesenţa învăţăturii ghelasiene: să nu te alarmezi (1), să nu te contrazici (2), să nu-ţi arăţi nevoinţele (3), să nu blamezi răul (4). Şi o mărturisire: „Când l-am întâlnit pe Cuviosul Ghelasie, am renunţat într-o fracţiune de secundă la tot”. În urmă, părintele ne-a binecuvântat pe fiecare, făcându-ne semnul crucii pe creştet şi rostind o rugăciune cum n-am mai auzit… Am plecat zbur(d)ând peste munţi şi văi, dar pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, ne-au revenit în suflet vechile griji şi neguri, astfel încât, până să ajungem la casele noastre, încălcaserăm (cu vârf şi îndesat) cele patru „precepte” ghelasiene. Şi totuşi! Simt că „sămânţa” pe care am primit-o la Pătrunsa va rodi, cândva, în sufletele noastre, dacă o vom îngriji cum se cuvine…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: © Arhiva proprie (1-4, 6); Ziarul Lumina (5)