Etichete

, , , , , , ,

De muzica lui Wagner m-am „îndrăgostit” încă din liceu, când un prieten de suflet – Radu Medruţ – mi-a oferit spre ascultare patru casete cu opera Siegfried, într-o distribuţie de zile mari (dirijor: Karl Böhm; solişti: Wolfgang Windgassen, Birgit Nilsson); producţia (Bayreuther Festspiele, 1967) mi-a stârnit interesul într-o asemenea măsură, încât Radu, generos din fire, a renunţat să-mi ceară casetele înapoi. A urmat apoi lectura studiului lui Baudelaire „Richard Wagner et Tannhäuser à Paris”, o înflăcărată apologie a esteticii wagneriene, care a reprezentat şi prima mea iniţiere tematică în acest univers…

Richard Wagner (1813-1883)

Richard Wagner (1813-1883)

De atunci – adică de mai bine de zece ani – ascult cu destulă conştiinciozitate transmisiunile directe de la Bayreuth (festival la care orice wagnerian e dator să ajungă măcar o dată în viaţă). Deşi 2013 este „Anul Wagner” (se împlinesc două sute de ani de la naşterea compozitorului), Radio România Muzical a optat – în locul transmisiunilor bayreuthiene tradiţionale – pentru o variantă a „Tetralogiei” prezentată de Daniel Barenboim la festivalul BBC Proms din Londra (22-28 iulie 2013), ceea ce mi-a produs o oarecare tristeţe, dat fiind faptul că prestaţia soliştilor nu a fost una memorabilă. Această frustrare avea să înceteze abia o dată cu participarea mea la versiunea „Tetralogiei” realizată, în cadrul Festivalului George Enescu, de Marek Janowski şi de Orchestra Radiodifuziunii din Berlin (15-22 septembrie 2013), manifestare care a constituit, de altfel, punctul culminant al festivalului.

Dirijorul Marek Janowski alături de Orchestra Radiodifuziunii din Berlin

Dirijorul Marek Janowski alături de Orchestra Radiodifuziunii din Berlin

„Operaţiunea Tetralogia” (în formularea inspirată a dirijorului), a reunit unele dintre cele mai remarcabile voci wagneriene de pe scena lirică monidală, reuşind să transfere, practic, atmosfera bayreuthiană la Bucureşti. O melomană exprima, frust, acest adevăr: „Dacă nu vine Mahomed la munte – id est la Bayreuth – vine muntele la Mahomed”! Stefan Vinke (Siegfried), Egils Silins (Wotan), Catherine Foster/Petra Lang (Brünhilde), Eric Halfvarson (Hagen), dar şi Arnold Bezuyen (Mime), Martin Winkler (Alberch) sau Elisabeth Kulman (Waltraute), au strălucit pe scena Sălii Palatului, în pofida previziunilor sumbre ale unora, care estimau prezenţa unui public restrâns numeric, manifestând un entuziasm bine-temperat. Recunosc că nici eu nu mă aşteptam la o sală plină, dar ceea ce a urmat a dezminţit cu prisosinţă orice scepticism…

Marek Janowski dirijând Orchestra din Berlin la Sala Palatului

Marek Janowski dirijând Orchestra din Berlin la Sala Palatului

Primele două spectacole („Aurul Rinului” şi „Walkiria”) nu le-am urmărit la faţa locului, din varii motive, inclusiv financiare. Ascultând, însă, transmisiunea în direct la Radio Muzical, creştea în mine dorinţa de a ajunge în sală. Mai aveam de rezolvat o singură problemă: nu aveam cu cine să merg, iar de unul singur nu simţeam nicio tragere de inimă. O bucurie de asemenea calibru, pe care nu ai cu cine s-o împarţi, se poate transforma rapid într-o tristeţe ucigătoare. Ştiam asta din experienţă, şi nu mai eram dispus să mă încarc cu o nouă povară… Din fericire, fostul meu coleg de la Teologie, Dragoş Predescu (unul dintre prietenii cei mai de nădejde pe care mi i-am făcut în facultate), a acceptat să mă însoţească la ultimele două spectacole, dându-mi astfel prilejul de a mă îmbogăţi cu o experienţă muzicală de neuitat.

Marek Janowski în exercițiul funcțiunii

Marek Janowski în exercițiul funcțiunii

Muzica lui Wagner, fidelă esteticii Romantismului, abundă în contraste specifice: aeriană şi telurică, diafană şi obscură, vioaie şi greoaie, dulce şi stridentă, reclamă din partea „auditoriului” un bagaj cultural consistent. Cele două mari surse de inspiraţie pentru Wagner, au fost mitologia nordică (păgână) şi Evul Mediu (creştin). Astfel, întâlnim aici una dintre cele mai originale – fiindcă în aparenţă imposibile – sinteze artistice. De altfel, în teorie, Wagner anunţa iminenţa unei „Opere totale de artă” (germ. Gesamtkunstwerk) în care artele urmau să-şi dea mâna, potenţându-se reciproc (e şi motivul pentru care compozitorul nu a acceptat să-i scrie altcineva libretele). Nietzsche, la rândul său, a intuit în Wagner omul care ar fi putut transpune spiritul tragediei greceşti în tipare specifice ethosului german.

Soliștii evoluând pe scena Sălii Palatului

Soliștii evoluând pe scena Sălii Palatului

Spre deosebire de bel canto-ul italian, menit parcă să valorifice posibilităţile vocalităţii umane, muzica wagneriană revelează un ethos, o „atmosferă”, o stare nedefinită de spirit. Ceea ce rezultă este un amalgam psihologic/metafizic greu de „digerat”. În loc de frumuseţea lineară a virtuozităţii vocale, predomină sondarea sinuoasă a inconştientului colectiv, sublimat în mitologie; un univers populat cu zei, ursitoare, balauri, pitici, naiade, uriaşi şi eroi… Wagner a modificat radical structura operei: faimoasa „melodie infinită”, e modul cel mai fericit de a numi simbioza perfectă dintre muzică şi text, care pune în plan secund intervenţiile solistice, favorizate de structura operei clasice: recitativ/arie. (S-a şi spus că muzica lui Wagner e un soi de „recitativ cântat”). Cei care se declară refractari la acest tip de discurs, se lipsesc pe ei înşişi de una dintre cele mai fascinante experienţe muzicale!

Soliștii evoluând pe scena Sălii Palatului

Soliștii evoluând pe scena Sălii Palatului

Revenind la versiunea Tetralogiei din cadrul Festivalului Enescu, e foarte greu să vorbeşti despre un spectacol în care aproape totul a fost la superlativ: dirijorul, orchestra, soliştii, corul, şi nu în ultimul rând… publicul! După primele două opere în concert, entuziasmul publicului atinsese deja cote înalte: finalul „Walkiriei” a fost încununat cu ovaţii care au durat 15 minute… În această atmosferă de entuziasm crescând am ajuns la cea de-a treia operă din Tetralogie, „Siegfried” (19 septembrie). Eram cu Dragoş, care a rezistat eroic până la sfârşit, deşi se cam agita în scaun după câteva ore de muzică grea! Eu însă nu m-am sinchisit, fiind prea absorbit de frumuseţea interpretării, a curgerii sonore… Revelaţia serii a fost Wotan (Egils Silins), o voce deopotrivă incisivă şi amplă, cu inflexiuni de metal încins! Deşi locurile noastre erau destul de departe de scenă, vocea lui Silins umplea pur şi simplu sala, păstrându-şi intacte expresivitatea şi forta. Apoi, desigur, Siegfried (Stefan Vinke), absolut strălucitor şi în mare formă vocală. Despre acordajul perfect dintre dirijor, orchestră şi interpreţi (lucru dificil, având în vedere ţesătura complicată între muzică şi text la Wagner), ce să mai spun..? În opinia mea, reprezentaţia lui „Siegfried” a fost cea mai reuşită din întreaga Tetralogie de la Bucureşti…

Soliștii evoluând pe scena Sălii Palatului

Soliștii evoluând pe scena Sălii Palatului

Duminică (22 septembrie) a urmat „Amurgul zeilor”, cea mai „simfonică” dintre operele lui Wagner. Actul I a durat 107 (o sută şapte) minute! Pentru mine au trecut ca un vis, din care mă trezeam de fiecare dată cu greu… De altfel, sentimentul cel mai profund pe care l-am încercat vreodată ascultând muzică este acela că nu mai există timp! E ca şi cum timpul devine veşnicie prin dilatare la infinit. În ce priveşte muzica lui Wagner, aceasta reclamă o dăruire şi o concentrare ieşite din comun: numai cei „credincioşi” rezistă până la sfârşit! De data aceasta, vedetele serii au fost, într-o ordine subiectivă: Petra Lang (Brünhilde), Eric Halfvarson (Hagen), Elisabeth Kulman (Waltraute). Marşul funebru din finalul operei a fost de o măreţie feroce, cum n-am mai auzit vreodată…

Imagine de final: soliștii aplaudați la scenă deschisă

Imagine de final: soliștii aplaudați la scenă deschisă

După finalul copleşitor a urmat un scurt moment de reculegere, apoi aplauzele şi ovaţiile au izbucnit frenetic: publicul bucureştean era cucerit de muzica wagneriană! „Operaţiunea Tetralogia” fusese dusă la bun sfârşit… Nu mi-am putut reţine un gând: pe această scenă, destinată cândva retoricii de partid (aici se ţineau congresele C.C. al P.C.R.), cultului puterii deţinute de un singur om („stăpânul inelului”), a triumfat, fără putinţă de tăgadă, Arta din „Inelul nibelungului”, a cărei morală poate fi rezumată astfel: oameni, între iubire şi putere, alegeţi întotdeauna iubirea!

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: Agenţia Naţională de Presă Agerpress.

Sursa: festivalenescu.ro.