O carte pentru spiritele tari: „Contra religiei” de Christos Yannaras

În virtutea promisiunii pe care Hristos a făcut-o Bisericii, cum că „nici porţile Iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18), ne-am obişnuit să vedem în creştinism o religie invincibilă şi infailibilă, uitând (sau ignorând) avertismentul pe care Evangheliile îl consemnează cu privire la destinul „mundan” al Bisericii: „Dar Fiul Omului, când va veni, va mai găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc. 18,8). Din nefericire, încrederea nelimitată în promisiunea Mântuitorului – cu care creştinii primelor veacuri îşi întăreau mărturisirea în faţa puterii seculare – s-a transformat, o dată cu recunoaşterea creştinismului de către Constantin (313 d. Hr.), tot mai mult într-un triumfalism facil, motivat mai degrabă de interese lumeşti, decât de aşteptări eshatologice. De altfel, după cum au sesizat întotdeauna, de-a lungul istoriei, marile personalităţi ale lumii creştine (de la Ioan Hrisostom la Alexander Schmemann…), prăbuşirea Bisericii e una fatalmente interioară: prin proprii săi slujitori! Despre această cădere – veche şi nouă – a creştinismului, din „eveniment eclesial” în „religiozitate naturală”, ne vorbeşte filosoful şi teologul contemporan Christos Yannaras (n. 1935), în ultima lui carte: Contra religiei (Atena, 2006; trad. rom. Tudor Dinu, Editura Anastasia, 2011).

Christos Yannaras
Christos Yannaras

Ce întâlnim, de fapt, în paginile acestei cărţi? Simplist spus, cea mai completă listă a devierilor înregistrate de creştinism pe parcursul a două milenii! O „listă neagră” deci, presărată pe alocuri cu mici „aluzii” pozitive. Teza fundamentală a cărţii este aceea că instinctul religios e prin definiţie pervers, fiind orientat mai puţin către divinitate, cât către satisfacerea unor nevoi individuale (egoiste). Această viziune e convergentă, în mod surprinzător (pentru unii de-a dreptul scandalos), cu unele ipoteze marxiste (ateism), darwiniste (evoluţionism), respectiv freudiene (psihanaliză) asupra fenomenului religios. Pentru Freud, de pildă, religia e o formă de patologie a spiritului (o stare nevrotică), iar Dumnezeu, o proiecţie mentală care răspunde nevoii omului de „protecţie paternă” şi „sentimentului de neajutorare” (germ. Hilflosigkeit). Yannaras îşi asumă integral această perspectivă „profană” asupra religiei. Pentru el, instinctul religios nu e decât o manifestare a instinctului de autoconservare. Toate trăsăturile definitorii ale religiei decurg de aici: nevoia de „certitudini absolute” („supranaturale” şi „supraraţionale”), fascinaţia misterului (mysterium tremendum et fascinans – R. Otto), prestigiul autorităţii („ierarhia”), fastul ritualic, nevoia de „miracole”, fanatismul ideologic („fundamentalism”), puterea de persuasiune (de constrângere) etc.

Un teolog român (Florin Caragiu) a observat pertinent că, principial vorbind, nu poţi discredita un fenomen precum cel religios, doar prin analiza devierilor sale. Discreditând de plano orice formă de religiozitate, Yannaras ignoră în mod deliberat aspectele pozitive ale cosmo-antropologiei creştine (conceptele de „revelaţie naturală”, „ontologie iconică”, „raţiuni de creaţie”, „chip al lui Dumnezeu” etc.), care fac posibil un anumit „dialog” / legătură (lat. re-ligare) între „tot omul ce vine în lume” (cf. In. 1,9) şi Divinitate. Eu însă prefer să cred că Yannaras operează acest reducţionism pentru a face mai pregnantă „diferenţa specifică” a Revelaţiei creştine în raport cu religiozitatea naturală. Şi nu în ultimul rând, pentru a responsabiliza creştinătatea actuală în faţa riscului pierderii propriei identităţi. În acest sens, abordarea lui Yannaras poate fi considerată… profetică!

Cea mai nefastă caracteristică a religiozităţii este, după Yannaras, fabricarea de „convingeri infailibile”. (Altfel spus, de idoli.) Pe tot parcursul cărţii, autorul încearcă să demonstreze inconsistenţa unor „certitudini religioase” devenite prin forţa tradiţiei (dar şi a ignoranţei…), idoli, realităţi „de la sine înţelese”, scutite de orice problematizări. O convingere spirituală poate deveni idol atunci când îşi pierde dimensiunea eclesială (relaţională), pentru a satisface o necesitate individuală (psihologică). Cunoaşterea, în viziunea lui Yannaras, e participativă, adică întotdeauna împărtăşită şi niciodată individualistă. Dimpotrivă, instinctul religios urmăreşte doar „blindarea eului cu certitudini” (expresia revine obsedant de-a lungul cărţii). Creştinismul însă nu este o religie, ci un mod cu totul nou de existenţă. Tot ceea ce se întâmplă în Biserică („evenimentul eclesial”) are drept scop „experierea” acestei modalităţi de existenţă, împărtăşită lumii de Hristos.

Efortul autorului de a pune „pe tocător” (Sorin Dumitrescu) orice tip de certitudine religioasă („credinţa”, „tradiţia”, „dogmele”, „ierarhia”, „canoanele”, „tainele”, „morala”, „rugăciunea”, „asceza” etc.), vizează în fond deturnarea finalităţii eclesiale a Revelaţiei creştine. Chiar şi „datele obiective” ale Revelaţiei (naşterea, moartea pe cruce, învierea, înălţarea Mântuitorului, pogorârea Sfântului Duh etc.) nu sunt văzute ca simple „certitudini obiective”, garantate din punct de vedere ideologic de o autoritate infailibilă („Biserica”), ci ca realităţi (modalităţi de existenţă) la care suntem chemaţi să participăm liturgic-eclesial. Rămâne totuşi întrebarea: de ce pot fi atât de funeste „certitudinile religioase” pentru un creştin? Pentru că îi anulează libertatea, consideră Yannaras. Ori, creştinismul fiind „religia libertăţii” (ne permitem alăturarea celor doi termeni care, în opinia autorului, sunt antagonici!), tentaţia de a ne ancora într-o astfel de „fundătură” ideologică ne poate deturna de la vocaţia liturgică, eclesială. (Aici mi se pare a fi miza întregii cărţi.) Revelaţia creştină s-a împlinit, ce-i drept, o dată pentru totdeauna, în Hristos. Dar nu îşi va epuiza niciodată înţelesurile! Aceasta e, de altfel şi raţiunea trimiterii Duhului Sfânt, de către Fiul: „Duhul Adevărului … nu va vorbi de la Sine… Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” (In. 16,13-14). Misiunea Duhului Sfânt – adâncirea infinită a revelaţiei hristice – poate însă avea ca efect şi înnoirea conştiinţei nostre eclesiale. E o soluţie la care ar fi bine să medităm, chiar dacă Yannaras abia ne lasă s-o întrezărim printre rânduri…

„Contra religiei” e o carte pentru „spiritele tari”, cum i-ar fi plăcut lui Nietzsche să spună. Este poate cel mai necruţător rechizitoriu la adresa Ortodoxiei, întreprins vreodată de un teolog. Fireşte, nu sunt „iertate” nici catolicismul (Fericitul Augustin e pur şi simplu spulberat!), nici protestantismul sau alte denominaţiuni religioase… Religiozificarea creştinismului pare însă o realitate implacabilă. Atât „împroprierea” individualistă, cât şi „abandonarea de sine” în faţa Absolutului impersonal (non-relaţional), constituie abdicări de la condiţia de creştin; altfel spus, de la condiţia libertăţii: „Veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (In. 8,32). Şi totuşi, perspectiva cu care se încheie cartea lui Yannaras e una optimistă. E adevărat că religiozitatea şi „evenimentul eclesial” sunt (deocamdată) îngăduite, din iconomie divină, să „crească” împreună, asemenea grâului şi neghinei din parabola evanghelică (cf. Mt. 13,29-30). Însă la fel de adevărat e că „la vremea secerişului”, va răsuna verdictul fără drept de apel al Judecătorului: „Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa Mea!” Până atunci deci, nu ne rămâne decât să ne cultivăm spiritul critic (gr. krisis = „judecată”); iar cartea lui Yannaras ne poate fi de mare ajutor…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: (1) © Orthodoxwiki.org; (2) © Cartianastasia.ro

Anunțuri

9 comentarii

  1. Este o carte incisivă, extremistă, de citit doar de cunoscători în materie de teologie și duh, care merge însă pe muchie de cuțit. Uneori am avut impresia că Yannaras se folosește de concepte, în numele Duhului,pentru o Ortodoxie pură și purificată de orice formă și formalism, asemenea iconoclaștilor. În rest, e minunată și dă de meditat.
    Cunosc însă câteva exemplare umane care, citind-o, ar detuna toată Tradiția, sau rânduielile liturgice le-ar pune la îndoială maximă, în numele libertății/,,eliberării” spiritului, doar pentru că asta le-ar face plăcere…
    Oricum, discutând despre această carte cu mai mulți prieteni, ne-am pus de acord că titlul tradus mai potrivit ei ar fi fost: ,,Contra religiozificării”. Așa, în contextul nostru tot mai eclectic, e manipulabil…

  2. După tot felul de apariții filosofico-teologice care mai totdeauna au stârnit vehement interesul mental al credinciosului, iată-l pe acest scriitor grec cum se afundă în marea scripturii ca Origen și ca alți teologi desigur nepracticanți ajungând în pragul ereziei. Mândria de a încâlci cuvinte autosugestionat în atitudine că ar putea fi un luminător teologic pasează psihicul autorului într-un început de nebunie, fapt observabil chiar în titlul cărții de orice credincios simplu cu credință curată. Se vede că și cei de la noi care au publicat cartea, oricât de credincioși ar părea sunt contaminați de virusul slavei deșarte și al câștigului de bani… O carte periculoasă, de evitat.

    1. O carte de evitat… pentru spiritele slabe! Nu o spun peiorativ. Eu recunosc diagnosticul lui Yannaras ca fiind corect. Problema e ca nu ofera solutii. Constata lucid metastaza, dar nu are leac… Ceea ce creeaza… disconfort! Eu zic ca merita citit. Stiu pozitia celor de la Athos (intre timp au cazut la pace), recomandarea ta mi se pare un pic cam… imperativa, dar multumesc. Numai bine!

      1. Editorul Dumitrescu parafrazându-l pe scriitor face o gafă la nivel de exprimare numind credința superficială – religioasă. Religia, chiar dacă este un cuvânt cu caracter ecumenic nu trebuie deconspirat în întelesul apatic al credinciosului deoarece ne-am obisnuit dintotdeauna cu ea, pentru iubitorii de adevar facand referinta doar la ortodoxie. Altfel, ateii vor avea de profitat… Se gasesc unii sa fie contrari religiei, dar desi in esenta cuvantului sunt incluse tot felul de confesiuni, secte si credinte pagane, totusi pe undeva exista si ortodoxia, si in concluzie nu ai cum sa te opui religiei. Titlul cartii si exprimarea din continut este incorect si periculos. Se vorbeste despre trairea credintei, dar acesti scriitori complica si mai mult intelesul ei prin ceea ce scriu. Confunda teologia cu filosofia profana si desi inteleg niste adevaruri, prin exprimarea lor aduc mai mult intuneric in viata credinciosilor. Ar trebui sa va ocupati de altceva si sa nu mai rastalmaciti cuvinte, cu al carui inteles noi ne-am obisnuit in adevar.

  3. Yannaras e un inselat, nu un traitor !
    Citeste articolul
    CE SPUNEAU CUVIOSUL PAISIE SI ALTI MARI PARINTI despre “teologul” Christos Yannaras, un faimos detractor al Sf. Nicodim Aghioritul, in voga si pe la noi…
    pe site-ul razbointrucuvant !

  4. nu vreau sa pomenesc ce spuneau parinti mari despre yannaras, sau ce spunea acesta despre Sf. Nicodim Aghioritul (care cica s-ar fi luat in scrierile sale despre nu stiu ce catolic…, chiar asa sa fie? sa stai izolat in pustiul Athosului si sa-ti arda mintea la catolici ..? e bizar si d.p.d.v strict empiric, ca sa nu zic ca in mod real nici nu poate fi vorba de asa ceva ..

    nu stiu daca in aceasta carte, sau in alta, dl. yannaras afirma ca doi tineri, baiat si fata, care se cunosc si au relatie de prietenie in vederea unei casatorii, daca au credinta si traiesc crestinestese ei se pot „cunoaste” si trupeste inainte de cununie, si nu e pacat.

    pe asta cum o mai „rezolvam” ?

    tot prin „semantica” seducatoare a unor cuvinte (pe care noi, „barbarii” nu prea o dibuim) sau parabole ce ne depasesc ..?

    spun unii cateodata, cand din „turnul de fildes” (in care s-au suit singuri oricum, nu Biserica ori harul lui Hristos..) ii dai jos de acolo si ii trezesti din visul cel suav din care se hranesc, atragandu-le atentia ca incalca aberant o randuiala elementara a Bisericii, pe care sfintii au pus-o pt noi toti, te acuza ca faci un fel de „mineriada” a Bisericii, a Sfintei Scripturi, a Traditiei cu ei, ca le dai cu ele in cap precum cu o bata, si ca nu asa se fac treburile, nu avem delicatete – daca ii trimiti la canoane si iar canoane, ca nu intelegem cum stau treburile, ca suntem grobieni, primitivi, salbatici, eventual „religiosi”, nu „bisericesti”.

    yannaras, recunsoc, poate avea dreptate, si are. In multe privinte. Lucru si normal, pana la urma. Asa si este, suntem „religiosi”, adica stam cu capul in pamant in biserica unde ne ducem, bolborosim ceva acolo catre Domnul, ca un fel de „incantatie” (paganisme), asa ca si cum .. sa nu dea tramvaiul peste noi, sa ne mearga bine, sa nu patim ceva, sa nu ne mearga rau…, si nici macar nu ne cunoastem parohia in care mergem, de la om la om, de la fata la fata, personal, cu defecte si neputinte, asumate neconditionat intre noi. Nu suntem intr-un cuvant „bisericesti”, si eventual cel mult „religiosi”, cu tare mai mult sau mai putin pagane.

    si are dreptate. Cu toate astea, nu pot sa merg cu el pana la capat. Are multe pareri pur personale, gaselnite.., sunt afara de Biserica (privita ca entitate apostolica, soborniceasca etc).

    nu vreau sa spun si nici n-as crede ca e inspitit de cel rau, dar se ispiteste pe sine, nu cred in drumul sau. Caci in ce priveste dreptatea pe care o are de multe ori, ce este evidenta, repet nu cred ca e ispitit de cel rau, dar pe prajituri se pune otrava, asa lucreaza diavolul, de aceea nu-mi place drumul sau, ca seamana cu cel al diavolului, desi nu pot pune pe seama aceluia aceasta. De cele mai multe ori satana nu merge impotriva ta, ci in directia inspre care mergi tu, odata cu tine, fie strecurand anumite picaturi de „otravuri” in gandire sau in simtire, fie chiar accentuand aspecte extrem de pozitive, numai sa te scoata cumva in sant, numai sa-ti pierzi echilibrul, cinstita si smerita masura a lucrurilor, apoi se pierde si increderea in Dumnezeu si altele. Omul acesta, yannaris, pur si simplu se ispiteste pe sine, crezand prea mult in sine si in a sa gandire personala. Printre multe bune, se strecoara pareri absolut proprii, nebisericesti, semi-adevarate, uneori evident necanonice. Intr-un cuvant: ff periculos, nu numai pt cei „slabi” in spirit (desigur, nepeiorativ) ci si (chiar mai ales) pt cei (ce se simt) „tari” in spirit (desigur, la fel de „nepeiorativ”).

    si nu cred o iota din ce se spune atat de frecvent (si nu-i asa?, totusi destul de „politic correct”) ca noi trebuie sa fim ca „albinutele”, sa luam ce e bun de pe la fiecare, sa culegem ca nectarul binele, sa vedem numai binele la fiecare si sa-l luam, sa ne straduim sa nu vedem atata raul, ci sa „valorificam” binele, sa nu mai fim atat de „rautaciosi” cu unul si cu altul, e atat bine in jur, pe care sa-l culegem … Ori aici trebuie discernamant, lucrurile-s f amestecate, si de accea incalcite si potential vatamatoare.

    nu vreau sa apelez la parintele Paisie in critica asupra operei sale, ci doar la ceea ce spunea sfintia sa, cu referire la ultimul paragraf, adica daca e cazul sa luam precum la alti nevinovati „binele de la fiecare” si sa lasam „raul”, aceasta fiind un raspuns de tipul: „da, nu”, dar parintele Paisie a continuat : la yannaris rapsunsul meu e categoric: „nu, nu”

    si nu de dragul parintelui Paisie am mentionat asta, cat mai mult pt ceea ce cred reprezinta cuvintele in sine. Precum spuneam, aceasta este o cale asemanatoare cu cea pe care merge diavolul de obicei, si nu-mi place.., iar intre altele cand ai multe idei, pareri personale (expuse intr-o opera facuta publica etc, bineinteles) chiar daca ar fi rele ori destul de bune, pacatuiesti nu in privinta continutului lor, ci in primul rand „ontologic”. In sensul ca reeditezi in tine, de prea multe ori, pacatul originar, si nu te lecuiesti asa, nu te vindeci niciodata.

    de aceea spun, cu toate bubele si alunecarile ei, trebuie sa stam numai „in Biserica”, ascultand glasul si povetele ei.

    .

    1. religie vs credinta bisericeasca , pentru crestinismul invatat , sintagma pleonasmica,trebuie transata .Providential d-l Sorin Dumitrescu,ne reaminteste ceea ce in etosul crestinului Bisericii Una,era naturaliter crestin, modul de a fi al omului,[Rafail Noica].Nu este vorba de alambicari conceptuale,Dupa 2000 de ani,de cand Logosul S-a intrupat in Istorie , trebuia facuta aceasta dihotomie.D-l Sorin Dumitrescu in prelegerile sale ofera exemple care diferentiaza ,sacru vs sfant,vedere prooroceasca vs vedere iconica.Preotii,sau cei care studiaza teologia, in cadrul de simonie cu plata, sau pe bune , trebuie sa porneasca de la aceasta premisa , altfel mesajul lor, va face concesie, unei paradigme care se regaseste in media, de flatare a nevoii de senzational ,si alunecam in Saeculum…

  5. dl yannaras a avut carti bune…dar se pare ca varsta si-a spus cuvantul..nu stiu cat a gandit cand a facut cartea asta…sa ataci filocalia si sa negi o spiritualitate de secole…nu e de mirare de ce nu a fost acceptat niciodata profesor la teologie…sper sa se lumineze..sau sa fie luminat…sa si revina din eroarea care nu ii face cinste deloc…

  6. Dacă această carte este citită în cheia greşită, devine fatală pentru orice creştin cu dinţi de lapte! Este fără îndoială o carte nerecomandată superficialilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s