Ascultându-l pe Stamatis…

Stamatis Spanoudakis
Stamatis Spanoudakis

Ascultând muzica lui Stamatis, mă gândesc la ecranizarea unei nuvele a lui Ray Bradbury, difuzată cu câţiva ani în urmă sub genericul-clişeu „The Twilight Zone”. În film era vorba despre sfârşitul umanităţii (subliniez: sfârşitul umanităţii omului, iar nu sfârşitul lumii propriu-zise). Într-un univers sterp (fauna şi flora dispăruseră demult) resursele de hrană erau şi ele pe terminate. Progresul tehnologic îngăduia totuşi realizarea unor compuşi organici pe bază de… carne umană. Rămas singurul locuitor al unui univers pustiit, omul nu mai avea decât posibilitatea de a se autodevora (la propriu) pentru a supravieţui. Existau câteva fabrici în acest sens, un fel de „fabrici de conserve” în care se intra de bunăvoie, şi se ieşea… la pachet. Cei care alegeau să devină hrană pentru semenii lor, aveau totuşi un privilegiu. Un privilegiu deopotrivă vizual şi auditiv. Înainte de a fi eutanasiaţi, erau introduşi (pe targă) într-un fel de sală de spectacole, prevăzută cu un ecran uriaş. Timp de câteva ceasuri, pe ecran se derulau imagini grandioase cu ceea ce fusese Pământul, înainte de dispariţia Naturii. Erau imagini de o frumuseţe covârşitoare: stoluri de păsări luându-şi zborul deasupra unor ape, animale sălbatice alergând pe câmpii nesfârşite, lacuri de munte sclipind în soare, păduri de fagi în bătaia vântului etc. Totul lăsa impresia unei libertăţi originare şi a unei expansiuni infinite a vieţii. Fondul sonor era pe măsura imaginilor: Beethoven, Haydn, Schubert…

Spectatorii (candidaţii la moarte) urmăreau înfriguraţi acele imagini care dispăruseră din memoria colectivă a umanităţii, şi izbucneau în plâns de fericire. Acum erau dispuşi să moară: avuseseră privilegiul unic de a asista, pentru ultima oară, la spectacolul divin al frumuseţii lumii. Ei, martorii pustiirii finale („urâciunea pustiirii” – Daniel 8,13) asistau acum la „vârsta de aur” a Naturii. Sentimentul acesta al unei lumi pierdute şi recuperate la nivelul sublim al reveriei ultime, l-am trăit şi eu cu fiecare audiţie a lui Stamatis. Sentiment tragic, prin excelenţă.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Bucureşti (29.09.2005)

Anunțuri

1 comentariu

  1. Se pare ca ne indreptam spre sfarsitul tragic din film cu pasi mari. Imi place viata in sanul naturii, dar constat pe an ce trece ca pasarile se imputineaza de la an la an, ca pestii nu mai trag la nada, ca gunoaiele ne sufoca din toate partile, ca padurile sunt taiate haotic, …ca nu mai exista respect pentru natura. Da, este un sentiment tragic, prin excelenta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s