Etichete

Azi am condus-o pe R. la cămin (Poligrafie), cu ditamai bagajul… s-a întors din Bacău! Pe măsură ce mă apropiam de gară, simţeam o teamă nedefinită care îmi îngheţa mintea. Din fericire, n-a durat mult. Am întâlnit-o pe peron, binedispusă şi cu bagajul gata coborât din vagon. Apoi ne-am urcat într-un taxi, iar eu i-am cuprins discret mâinile, într-o atingere prelungă şi dulce… „Gheaţa” s-a topit instantaneu. În drum spre cămin, m-am îngrozit un pic, fiindcă peisajul era de-a dreptul dezolant (gunoaiele nu fuseseră strânse de la revelion). Camera lui R. mi s-a părut cam „insuficientă” pentru patru persoane (!), dar… Se pare că ea s-a acomodat destul de repede cu situaţia. Pe perete am remarcat un chip de înger care, spre surprinderea mea, era chiar desenul care îmi atrăsese atenţia acum doi ani (la cursurile lui S.D.). Ce minunat… Ca să ne dezmorţim, am băut câte un ceai fierbinte, iar R. m-a servit cu două-trei prăjituri fabuloase, pregătite acasă. Sunt fericit. Fiindcă am reuşit să-i ating mâinile… (vineri 3 ianuarie)

Chip de înger (Raluca P.)

Chip de înger (Raluca P.)

Încep să mă obişnuiesc cu ideea că R. a revenit în Bucureşti. Ne-am întâlnit în Herăstrău, am discutat, ne-am plimbat… În timp ce o îmbrăţisam, îi simţeam răsuflarea dulce pe obraz şi mă gândeam că n-am făcut nimic ca să merit atâta fericire, pur şi simplu m-am trezit cu ea (fericirea) pe cap..! Ştiu, totul e un dar. Prezenţa ei mă odihneşte… Parcul şi lacul emanau, la rândul lor, linişte, calm. Ne-am regăsit unul pe celălalt. Ieri totul s-a derulat prea repede, parcă. Din fericire, în momentele cele mai intense, simţeam cum timpul se dilată… Şi era atât de bine! Azi nu s-au spus multe vorbe între noi; totul s-a consumat în gest… (sâmbătă 4 ianuarie)

Reţin câteva idei despre filmul „Viaţa lui Pi” (Ang Lee, 2012), pe care am reuşit să-l văd azi-noapte, la recomandarea lui R. O parabolă (cred eu) cam forţată despre condiţia umană, mai precis despre „fiara” din adâncul nostru, cu care suntem nevoiţi să convieţuim, de bine de rău, în toată vremea. Culmea e că, deşi filmul se declară o pledoarie în favoarea existenţei lui Dumnezeu (!), în final lipsa de sens e pur şi simplu năucitoare… Tigrul bengalez (simbol al instinctului primar) se retrage fără să privească în urmă; altfel spus nu putem îmblânzi – prin dragoste – „fiara” din lăuntrul nostru. O scenă impresionantă este aceea când tigrul – pe punctul de a se scufunda – îşi priveşte în ochi „adversarul”, iar băiatul îşi reprimă gândul de a-l ucide. Apoi, impresia tulburătoare că în preajma morţii, chiar şi animalele se umanizează… Asta face cu atât mai dezagreabilă „revelaţia” din final: povestea, chiar în varianta „cosmetizată” (în care oamenii nu se devorează între ei), e lipsită de sens. Fiindcă, până la urmă, tigrul nu întoarce capul. Deci… finalul rămâne deschis. (vineri 10 ianuarie)

Filă de jurnal (1)

Filă de jurnal (1)

R. are, din când în când, idei năstruşnice. Azi, bunăoară, mi-a propus să ne plimbăm în „Delta Bucureştilor”, un peisaj de poveste (lacuri şi stuf) apărut ca prin minune în fosta groapă de gunoi Văcăreşti. În pofida unor sumare măsuri de precauţie (R. întocmise un plan cu traseul pe care urma să-l străbatem), am mers mai mult la întâmplare, astfel încât ne-am trezit destul de repede într-un punct mort. Dar tot am putut admira un splendid apus de soare, printre ochiuri de apă şi stuf. Panorama e interesantă şi totuşi dezolantă. Blocurile uriaşe profilate în fundal (culminând cu impersonalul „Hotel Rin”) nu se prea armonizează cu restul, dar… Una peste alta, decorul pare desprins dintr-un film tarkovskian. În ce mă priveşte, la sfârşit m-am bucurat că n-am reuşit să parcurgem tot traseul, fiindcă deja se înserase; cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla (desigur, R., în într-un acces de dulce inconştienţă, ar fi mers până la capăt!). Ne-am hotărât, totuşi, să revenim în sezonul verde, când vom avea ce vedea; acum totul era uscat şi trist. Noroc cu apusul de soare reflectat în apă… (duminică 12 ianuarie)

Filă de jurnal (2)

Filă de jurnal (2)

Abia acum am terminat lectura cărţii lui A. Koestler, „Întuneric la amiază”, pe care mi-a dăruit-o Dragoş P. „într-o seară friguroasă de decembrie (2013), încălzită de înflăcărarea discuţiei şi de sentimentele prieteneşti pe care sperăm să le facem să dăinuiască în eternitate” (Dragoş e de neegalat în dedicaţii…). Un fel de „1984” (Orwell) ceva mai realist, mai plauzibil. Din noianul de impresii reţin numai două – cu iz teologic. Întâi de toate, scena dintre Rubaşov (eroul principal) şi Arlova, amanta lui, înainte de excluderea acesteia din partid, urmată, inexorabil, de condamnare şi execuţie: „Câteva minute mai târziu, Arlova sosi la serviciu. Se aşeză, ca de obicei, pe scaunul din faţa biroului, cu bluza ei brodată, uşor aplecată în faţă. Rubaşov se plimba încoace şi-ncolo în spatele ei şi tot timpul avea în faţa ochilor ceafa ei aplecată, cu pielea uşor întinsă pe oasele cefei. Nu-şi putea desprinde privirea de această bucată de piele şi simţea o nelinişte care ajungea până la o jenă fizică. Nu-i ieşea din minte gândul că Acolo condamnaţii erau împuşcaţi în ceafă”. În câteva rânduri e exprimată, sugestiv şi succint, o întreagă teologie a Chipului – în accepţia lui Émmanuel Lévinas – „slăbiciunea ontologică” originară. (De altfel, la întrebarea dacă „faţa” cuiva – ontologic vorbind – poate fi considerată in extremis chiar şi ceafa lui fizică, Lévinas răspundea afirmativ.) Altă scenă care m-a impresionat: Rubaşov, scos la plimbare în curtea închisorii după o anchetă infernală (e vorba de teribilul „interogatoriu pe bandă rulantă”), cu puţin înainte de a fi executat, are revelaţia bucuriei de a fi; realizează că şi-a sacrificat întreaga viaţă punând-o în slujba unei ideologii absurde: „În primele minute Rubaşov se simţi ca beat din cauza aerului curat, tare. Descoperi că are plămâni care sorb oxigen aşa cum cerul gurii soarbe o băutură răcoritoare. Soarele strălucea, curat şi palid; era ora 11 dimineaţa – ora în care era întotdeauna dus la plimbare în timpuri imemoriale, înainte de a fi început şirul de zile şi nopţi înceţoşate. Ce prost fusese că nu apreciase această binecuvântare! De ce nu puteai trăi doar ca să trăieşti, să respiri, să te plimbi prin zăpadă şi să simţi razele palide ale soarelui pe faţă? Să te scuturi de coşmarul camerei lui Gletkin, de lumina orbitoare a lămpii, de toată înscenarea aceea spectrală – şi să trăieşti cum trăiesc alţi oameni?”. Morala..? Viaţa adevărată începe dincolo (sau dincoace) de orice ideologie… Oricum, teribilă carte! (miercuri 15 ianuarie)

Încă o amintire minunată cu R., de data asta la Grădina Botanică. Frigul de afară ne-a „împins” în muzeu, o superbă clădire în stil brâncovenesc, plină-ochi de exponate care mai de care mai exotice: plante, păsări şi alte sălbăticiuni… Totul ireal de frumos. Sobele duduiau pur şi simplu, ceea ce crea o atmosferă de basm. De altfel, interiorul muzeului e fascinant, labirintic, o adevărată aventură să-l străbaţi. Chiar îi spuneam Ralucăi: „Ce mult mi-ar plăcea să lucrez aici!” Desigur, ne-am plimbat şi pe afară, dar nu prea aveai ce să admiri. Priveliştea cu adevărat spectaculoasă se mutase înăuntru. Cred că eram cam singurii vizitatori la ora aceea. Ceea ce mi-a convenit de minune, fiindcă de cele mai multe ori, locurile în care mă văd cu R. sunt destul de aglomerate. Cam atât pentru astăzi. (luni 20 ianuarie)

Am în faţa ochilor mai multe fotografii cu îngeri pictaţi de R. Sunt cu totul atipici: contorsionaţi, incandescenţi, prinşi într-un zbor sacadat, care aduce mai degrabă cu o autonimicire. Nici nu ştii dacă vârtejul care-i absoarbe e înăuntrul sau în afara lor (probabil ambele). În ce mă priveşte, sunt în stare de şoc, fiindcă R. e altminteri o fiinţă atât de liniştită, de echilibrată… iată însă că universul ei lăuntric e ameţitor. (Ce-i drept, mi-a mărturisit că i-a pictat în stări extreme. Probabil au avut un efect catartic. Dar prima impresie rămâne bulversantă…) Din fericire, pe lângă îngerii cu pricina, R. mi-a trimis alte câteva desene, care m-au înseninat definitiv. Probabil că, odată cu timpul, am să-mi revin din şoc şi am să-i pot privi detaşat… Dar deocamdată nu pot. (marţi 21 ianuarie)

Citesc asiduu din C. Enăchescu („Elemente de psihologie proiectivă”, „Homo demens” etc.) şi reflectez la condiţia umană de după Cădere. Reţin câteva idei, la întâmplare. Care e trăsătura definitorie a nebuniei? Dezacordul dintre individ şi lume, consideră C.E. Nebunia („ontologie a negativităţii”), îşi are propria ei retorică: limbajul subiectului pur (i-am putea spune transcendental..?), incapabil să comunice coerent cu „exteriorul”. Se răstoarnă sistemul de referinţă. Raportul interioritate/exterioritate e dat peste cap… În legătură cu limbajul subiectului pur, oare nu are dreptate Cuviosul Ghelasie când vorbeşte despre „vorbirea transcendentală pură de suflet”? Nu e Căderea tocmai „uitarea” acestui limbaj de suflet? De ce ne tulbură nebunia? Fiindcă, în universul ei dezarticulat, intuim consecinţele Căderii. Evident, în cazul nebuniei, e vorba de o cădere „interioară”; prăbuşirea subiectului în sine însuşi. Întrebarea e: cum se poate restabili raportul (iniţial armonios), dintre suflet şi Dumnezeu, dintre interioritate şi exterioritate? Aici numai teologia poate da un răspuns. Cert e că, într-un fel, tipologia nebunului e exemplară pentru condiţia umană post-paradiziacă. Pierderea acordului dintre eu şi lume nu e decât o consecinţă a pierderii acelui dialog originar… Ceea ce aruncă o lumină inedită asupra celebrului verset biblic: „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1). Ontologia negativităţii îşi are obârşia în refuzul dialogului cu Dumnezeu. Căderea în subiectivitate („întru inima sa”) e doar o consecinţă a acestui act de negare… Dar toate astea sunt simple supoziţii. Trebuie adâncit… (joi 23 ianuarie)

După ce mi-a citit însemnările din decembrie 2013, Dragoş P. îmi reproşează, contrariat, că „sunt prea wertherian pe alocuri”, ba chiar că „am scris mai mult decât era necesar”. Ceea ce e mai grav, insinuează că „nu sunt încă vindecat de Irina”. Ce să-i răspund..? Orice încercare de a mă „disculpa” mi se pare de prisos. Prefer să îmi asum situaţia exact aşa cum e. Altminteri, înseamnă că nu m-am vindecat. Căci „numai ceea ce e asumat poate fi vindecat”. Deci, să ne asumăm totul. Tăcerea ei. Neputinţa mea de a o „îmblânzi” prin iubire. Transformarea iubirii în fixaţie pătimaşă. Şi, finalmente, pierderea iubirii. Nici nu se putea altfel: m-a lăsat singur, iar eu am stricat totul. Dragoş P. are dreptate: „Suferinţele tânărului Werther” („biblia” adolescenţei mele) mi se pare, acum, o carte funestă. Şi totodată ridicolă. W. se lasă purtat de trăirile lui confuze, fiind incapabil să se domine pe sine – condiţia bărbăţiei şi a maturităţii. De aceea, nici mintea, nici inima, nu-i sunt limpezi. Maturizarea înseamnă să asumi totul; altfel te lamentezi la nesfârşit… sau te sinucizi. Eu însă prefer să mă maturizez: i-o datorez lui R. În fond, îi sunt recunoscător Irinei; dacă nu m-ar fi ţinut la distanţă, n-aş fi ajuns s-o iubesc pe R. Pe de altă parte, mi-a milă de I. Fiindcă mă simt responsabil de ura ei. Trebuia s-o fi lăsat demult în pace. Dar acum nu are rost să răscolesc totul. Sunt recunoscător că s-a terminat cu bine. Şi că n-am sfârşit stupid şi inutil, ca Werther. (vineri 24 ianuarie)

În sfârşit, prima zăpadă… mai bine zis, primii fulgi de nea. Sunt curios cât o să ţină. În Bucureşti, zăpezile nu mai sunt „ca altădată”. Dincolo de banalitatea acestei constatări, sunt melancolic… Cu R. lucrurile cresc în intensitate pe zi ce trece. Ceea ce mă deprimă e că mă aştept din clipă în clipă să îmi ceară să plec, s-o las în pace. Nu ştiu de ce, nu am nicio explicaţie. Dar asta simt, uneori. Deocamdată, am de gând să mă bucur din plin de fiecare clipă lângă ea… (sâmbătă 25 ianuarie)

În ultimele zile, a nins aproape necontenit. Mi-era atâta sete de alb… Uitasem cum arată Bucureştii iarna! Astăzi mi-am luat porţia de frumuseţe. N-am catadicsit să ajung la birou; am preferat să mă plimb cu R. prin oraş. Ne-am văzut la Eroilor, unde am avut parte de un „incident” simpatic. Chiar lângă noi era un stol de porumbei zgribuliţi şi înfometaţi. Unul din ei, mai impetuos, s-a aventurat pe braţul meu. L-am privit amândoi uimiţi, era frumos ca un bibelou… (Cred că voia de mâncare!!) După câteva minute (răstimpul unei îmbrăţişări) a revenit pe braţul meu! Doamne, ce drag mi-era… Apoi am pornit cu R. prin parcul Operei, unde ne-am oprit o vreme, uitând că suntem în plin oraş. Iubesc nespus această stare de „ieşire din timp”, în chiar iureşul oraşului… Singură iubirea mai poate transfigura ceva într-o lume mereu grăbită… Din fericire, după ce am plecat din parc, am avut inspiraţia să intrăm într-un mic bistrou din apropiere (îngheţaserăm deja amândoi), unde ne-am simţit tare bine… Iarăşi sentimentul că am ieşit din timp. Am comandat câte un ceai verde cu aromă de iasomie, apoi ne-am cufundat în visare… Atmosfera era intimă şi caldă; în fundal răsunau acordurile unui pian, iar noi stăteam îmbrăţişaţi, uitându-ne pe fereastră… Oamenii treceau grăbiţi printre nămeţi, în aer pluteau fulgi de nea… Totul era deopotrivă real şi neverosimil. O linişte adâncă ne cuprinsese, iar timpul părea să curgă dincolo de noi… Dacă am fi fost singuri, cred că aş fi dansat cu R. ore în şir. Într-un târziu, ne-am îndreptat spre casele noastre, dezmeticindu-ne şi promiţându-ne unul altuia că vom repeta experienţa! Şi poate că un porumbel bun se va odihni din nou peste sufletele noastre… (luni 27 ianuarie)

Din nenorocire, presentimentele mele sumbre încep să se adeverească. R. se înstrăinează tot mai mult de mine, deşi… Probabil că şi în ea se duce o luptă cruntă. Ieri ne-am despărţit atât de trist… După o îmbrăţişare de aproape o oră (cred), în pasajul de la Victoriei, am simţit că o pierd, că îmi scapă (fuge) printre degete. Acum nu ştiu ce să mai cred… Nu mă simt în stare de nimic. Doar muzica îmi umple golul din suflet. Şi nu e o muzică oarecare, sunt chiar „Patimile după Matei” (Bach). Sunt trist, dar e înălţător… (miercuri 29 ianuarie)

S-au întâmplat multe, multe… mi-e greu să le reţin aici. Şi nici nu e cazul. Ceea ce mă simt dator să scriu e că, după atâtea zile de zbucium, a venit şi pacea mult dorită. Sunt fericit. Ascult unul din cele patru CD-uri cu Enrique Granados – integrala muzicii pentru pian. Şi parcă în jur se face soare şi cald… Azi a fost încă o zi plină de lucruri minunate: Galeria de Artă Europeană, apoi o ceainărie de lângă Cişmigiu… pe strada Poiana Narciselor, cred. Bineînţeles, împreună cu R. După atâta chin, în sfârşit, câteva ore de visare. Din fericire, în încăpere eram doar noi. Simt că tot ce s-a întâmplat în ultimul timp ne-a apropiat şi mai mult. Şi ne-a întărit. S-a prăbuşit încă o barieră… Iar acum e din nou linişte. Cel mai mult îmi place să-i ating mâinile: sunt atât de fine, de calde… Şi totuşi, nu resimt nicio tulburare (altfel nici n-aş putea s-o ating, cred). Să nu uit: am comandat două ceaiuri cu nume de poveste: „Angel’s kiss” (eu), „Zori de primăvară” (ea). Din nou, am oprit timpul… Cred că o să devin „dependent” de ceainării frumoase. Sper din tot sufletul să revenim aici! La întoarcere, am luat-o prin Cişmigiul îngheţat. O zi de poveste… (miercuri 5 februarie)