Etichete

,

Azi l-am întâlnit pe Constantin Enăchescu..! S-a întâmplat la Facultatea de Filosofie, în cadrul „Conferinţei naţionale” dedicate Părintelui Dumitru Stăniloae (mă anunţase Raluca P., care m-a şi însoţit). Enăchescu urma să prezinte o schiţă antropologică, pornind de la premisele teologiei lui Stăniloae. Din nefericire, s-a limitat la câteva amintiri şi impresii despre om şi operă, ceea ce m-a dezamăgit oarecum… S-a arătat surprins când i-am mărturisit că venisem special pentru el, credea că e o confuzie! A rămas să-l contactez ulterior pentru un interviu… Cât despre conferinţă, nu prea am ce să spun. Am rămas cu impresia că opera lui Stăniloae e „încheiată”, dacă nu cumva depăşită… Şi se pare că aşa e! Desigur, nu poţi s-o ignori, fiind o sinteză unică în felul ei. Dar… cam atât. Vreau să spun că nu prea ai ce să adaugi, să dezvolţi. E un drum care trebuie parcurs, însă… Încă o dată, sentinţa lui Patapievici se dovedeşte dureros de exactă: Stăniloae e doar „un teolog care repetă bine predania”. Trist… (joi 28 noiembrie)

Filă de jurnal

Filă de jurnal

Ascult Sonata no. 1 pentru violoncel şi pian de Brahms, într-o interpretare „clasică” (Rostropovici), pe care i-o datorez lui Claudiu. Am în minte imaginea unei ciocârlii care ţâşneşte spre cer, apoi cade, fulgerată, la pământ. Pentru Brahms, dramele sufleteşti (oricât de sfâşietoare) se consumă discret. Fără spectatori… Doar „cine are urechi de auzit”, aude. De aici o stranie complicitate cu ascultătorul. Beethoven dimpotrivă, îşi etalează suferinţa în faţa întregii lumi (asemenea lui Iov, înaintea prietenilor uluiţi). Muzica lui Brahms e o terapie a împăcării cu sine. Un lirism atipic, în care resemnarea se transformă, pe nesimţite, în elan… apoi iar în resemnare. Desigur, Mendelssohn, Schumann, Schubert (de Chopin nu mai vorbesc) au scris şi ei lucrări minunate, însă eu îl prefer, de departe, pe Brahms… (sâmbătă 30 noiembrie)

Filă de jurnal

Filă de jurnal

Azi-dimineaţă am ajuns la Teologie… Voiam s-o revăd pe R., care avea, împreună cu ceilalţi „boboci” de la Artă sacră, vernisajul primei lor expoziţii. Atmosferă sărbătorească, fericirea se vădea pe chipul tuturor… R. strălucea într-un mod cu totul aparte: expusese câteva icoane pe care le ştiam de pe blogul ei, dar pe care am rămas surprins să le văd „în mărime naturală”. Acum păreau atât de delicate… Apoi am fugit în Amfiteatrul Stăniloae, unde avea loc o conferinţă despre… autism („Persoanele cu autism şi comunitatea”). Foarte, foarte interesant… A vorbit şi Radu, din păcate n-am reuşit să-l ascult, fiindcă am fugit cu R. să vedem expoziţia lui Toma Chituc de la Librăria Bizantină. Icoane în stil „rusesc”, cu chipuri mari, translucide, care privesc dincolo de tine… Una peste alta, o zi frumoasă, de neuitat… (marţi 3 decembrie)

Ziua de azi a debutat dezastruos, dar s-a încheiat… glorios! La serviciu am făcut pe hamalul (a trebuit să „transport” materiale dintr-un birou în altul), pe stomacul aproape gol. Noroc cu Claudiu, care m-a „omenit” cu o masă caldă prin zona Crângaşi, că altfel… Pe seară am ajuns la Sala Dalles, unde se desfăşura o conferinţă cu Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), care îşi lansa cartea „Un an lângă Căpitan” (ajunsă deja la a treia ediţie). Mă invitase Dragoş P., dar în starea în care mă aflam, era cât pe ce să refuz. Din fericire, am simţit un impuls irezistibil să mă duc, şi… Ce să spun..? Ilie Tudor e un erou în viaţă. Ne-a povestit, cu o luciditate uimitoare (e nonagenar), despre „păţaniile” lui prin închisorile comuniste, întâlnirile cu marile personalităţi ale neamului, ale Bisericii… Pe mine unul, m-a „topit” relatarea unei întâmplări pe care a trăit-o alături de Părintele Constantin Sârbu. Erau „legaţi” de picior cu acelaşi lanţ, în drum spre penitenciar, iar Părintele Sârbu, cu delicateţea lui, refuza să-şi facă nevoile… Nu mai continuu, dar m-a emoţionat să aud (şi să văd) un om care a fost înlănţuit împreună cu Părintele C. Sârbu, modelul meu de preot şi nu numai… (luni 9 decembrie)

Citesc din scrierile Cuviosului Ghelasie. Am luat-o, de data asta, metodic („Memoriile unui isihast”, vol. I şi II), şi… sunt uluit de actualitatea şi profunzimea lor. Spre deosebire de Stăniloae, care (prudent din fire) s-a mulţumit să „repete predania” (Patapievici), Ghelasie a articulat tradiţia patristică într-o viziune perfect plauzibilă, cu consecinţe copleşitoare, îndeosebi în antropologie… (Vezi fericita formulă a lui F. Caragiu: „Antropologia iconică”). Am senzaţia că această operă e scrisă pentru „mileniul trei”, deci de maximă actualitate! Exprimarea e (ce-i drept) uşor prolixă, însă doar la suprafaţă. După ce treci de primele 200 de pagini, totul se luminează din interior… Şi e atâta lumină..! Uneori, printre întorsături complicate de fraze, se strecoară formulări sclipitoare, memorabile. Reproduc câteva „definiţii iconice”: [Isihasm]: „Mistică iscusită de minte, ca purificare de memoriile Căderii în mistică directă de Suflet, de vorbire directă cu Dumnezeu prin Hristos”. [Perihoreză]: „Transpunere de propriu viu în propriu viu”. [Corp]: „Corpul este harul energetic al mişcărilor de suflet, nu al sufletului direct”. [Suflet]: „Sufletul nostru este în esenţă cult [ritual-limbaj] transcendental, este Sacru-Gest-Semnificaţie”. [Raportul interior/exterior]: „Paradoxul isihast este transformarea interiorului propriu în exteriorul iubirii”. [Raportul minte/suflet]: „În metafizica isihastă, sufletul este, paradoxal, Activul-Mişcarea Mentalului, iar Mentalul este Pasivitatea-Nemişcarea”. [Psihoterapie]: „Mintea nu se reface pe sine prin sine, ci prin acţiunea Sufletului, dincolo de minte”. [Participare]: „Întrepătrundere [fără amestecare] de mişcări asemănătoare”. [Energie]: „Energia, limbaj de ordinul doi”. [Viaţă]: „Viul nu este închidere [în sine] ci deschidere [dincolo de sine]”. [Materie]: „Materia nu este contrazicerea [opusul] spiritului, ci prelungirea [energetică] a spiritului în afara spiritului”. [Inima]: „În isihasm, inima are un dublu rol: ca intermediar energetic între creier şi organele trupului fizic, şi încă o dată ca intermediar între energeticul corpului şi suflet”. [Icoana]: „Întrepătrunderea Suflet-Corp”. [Dumnezeu-Iubire]: „Supra-forma realităţii depline”. [Persoana]: „Taina deschiderii în sine propriu şi în afară de sine”… Iată şi o ultimă definiţie, cu totul splendidă [Îndumnezeire]: „Cine iubeşte pe Dumnezeu, se preface în icoană”. Cred că nu mai e nimic de adăugat… (marţi 10 decembrie)

Plimbare cu R. prin parcul Carol… Deşi era un ger de trosneau pietrele, eu simţeam că mă topesc de „fierbinţeala” din mine. Am căutat, desigur, să maschez totul… Parcul Carol arăta superb: îngheţat şi pustiu, „bacovian”, să te tot plimbi prin el, dar nu de unul singur! R. e o floare cu mii de petale; în fiecare zi se deschide, încet-încet… Sper să am răbdare, să nu cumva să accelerez „procesul” (veche meteahnă de-a mea). Ce minune să asişti la descoperirea Chipului lui Dumnezeu în oameni… (miercuri 11 decembrie)

În seara asta am ajuns, împreună cu R., la Sala Radio, unde s-a cântat Ceaikovski („Spărgătorul de nuci”). Voiam să-i dăruiesc această muzică, fiindcă de câte ori o ascult, simt că vin sărbătorile de iarnă… Iar eu redevin copil. În prima parte s-a interpretat o lucrare contemporană (Dan Dediu), care ne-a amuzat pe amândoi… (Zâmbeam discret, desigur). La pupitru se afla Tiberiu Soare, un dirijor din „noua generaţie”. De altfel, publicul a aplaudat entuziast la sfârşit. Pe mine însă nu m-a impresionat în mod deosebit interpretarea; au fost relativ puţine momente de transfigurare, de „har”. R. era atât de delicată, de frumoasă… Cred că mă „îmblânzeşte” doar prin prezenţa ei, nu e nevoie să „facă” nimic. Doar să fie… Simţeam uneori nevoia s-o ating. Mai exact, să-i ating mâinile. Are nişte degete fine, lungi… Dar m-am abţinut, din fericire. Sunt încă traumatizat de „atingerile” Irinei. Şi, la drept vorbind, nici nu cred că m-ar lăsa s-o ating. Nu vreau s-o alung… Mă tem mereu că o să-şi ia zborul. Trăiesc sentimentul că, dacă mă apropii cu încă un milimetru, se sperie şi fuge. Aşa că… prefer să păstrez distanţa. Până când..? Nu ştiu… (vineri 13 decembrie)

La lansarea ultimei cărţi a Părintelui Savatie (un volum de versuri), am ajuns (se putea altfel..?) tot cu R., care urmează să plece mâine la Bacău. A fost frumos… Desigur, Savatie nu e un orator strălucit, dar a vorbit deschis, fără inhibiţii, sensibil şi profund. Era foarte cald în librărie (Sophia); mai era şi emoţia momentului… În final, am întrebat-o pe R. dacă vrea să-i cumpăr cartea şi mi-a plăcut răspunsul ei: „Nu, nu vreau să-mi cumperi o Carte de despărţire” (aşa se numeşte volumul lui Savatie)… Doamne, era atât de dulce, se îmbujorase la chip… Cum să fac să n-o rănesc, să n-o alung..? Trebuie să mă birui, mereu! Toate pornirile mele de a o strânge în braţe, de a o atinge… Recunosc, după ce am condus-o la metrou, n-am mai putut să mă abţin, am îmbrăţişat-o. Nu i-aş mai fi dat drumul… (joi 19 decembrie)

Azi s-au sfărâmat ultimele „cătuşe” care mă legau de I. Sâmbătă seara fusesem la biserică să mă spovedesc, dar părintele meu nu era pe acolo… M-a cuprins o disperare! Dar am hotărât să mă spovedesc cu orice risc, la oricare preot din biserică. Zis şi făcut… Aşadar am rămas ultimul, totul s-a terminat după orele 23. Nu pot să descriu aşteptarea grea, ticsită de gânduri negre… Chiar şi colindele de la Mănăstirea Diaconeşti, care răsunau în fundal, aveau o încărcătură sumbră (ce-i drept, multe din ele fuseseră scrise în închisorile comuniste), de sfârşit de lume. M-a frapat un vers: „Peste fericiri apuse / Varsă mila Ta, Iisuse”. Mă gândeam cât de frumos a început totul (între mine şi I.), şi cât de oribil s-a terminat… Spovedania a decurs bine, mi-a „cauterizat” rănile sufleteşti (cum îi spuneam lui R.), dar nu pot să afirm că m-a vindecat. De parcă golul din mine îşi vădea şi mai hidos dimensiunile înspăimântătoare… Asta până astăzi, când am reuşit, finalmente, să mă spovedesc la duhovnicul meu. Am aflat că între timp fusese mutat la biserica „Sf. Constantin şi Elena” („Parcul Călăraşi”), de care mă leagă multe amintiri… (Practic, am copilărit în zonă; e prima ctitorie din Bucureşti a Părintelui Constantin Sârbu..!). Abia acum simt că sufletul meu s-a vindecat de rănile pe care mi le-am făcut singur, încercând s-o înţeleg pe I. Redau o frântură (esenţială) de dialog: – „Ia spune, te mai leagă ceva de ea..?” – „Părinte, cred că mila… Iubirea mea i-a alimentat ura. Ceea ce mă întristează, fiindcă n-am vrut niciodată s-o fac să mă urască”… – „Din clipa asta ai terminat-o cu Irina! Îţi dau canon să nu-ţi mai fie milă de ea! Asta e treaba lui Hristos! De ură o va vindeca El. Nu-ţi face tu griji. N-are ea nevoie de mila ta… Gata, s-a terminat..!” Îl ascultam siderat şi realizam că are dreptate… Ceea ce m-a uluit a fost fermitatea din vocea lui. Niciodată nu mi-a vorbit pe un ton atât de categoric, de parcă ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Şi adevărul e că… MILA era ultima legătură („verigă”) dintre mine şi I. De iubit, n-o mai iubeam demult, însă simţeam „o milă atroce” (cum îi şi mărturiseam, pe vremuri), care mă făcea să sper („nădejdea împotriva nădejdii”), că într-o zi, va înceta să mă urască… Evident, cădeam mereu în deznădejde (văzând că ura ei se înteţea în loc să scadă), iar „povestea” se repeta la nesfârşit… Nu pricepeam unde e greşeala! Acum pricep… Sunt, în sfârşit, fericit..! Şi liber, liber… (luni 23 decembrie)

R. a fost ca un înger bun care m-a condus, cu delicateţe şi fermitate, până în „tinda” bisericii. De acolo sunt în siguranţă… Greul a fost până să ajung acolo! De altfel, primul ei gest de care îmi amintesc clar e legat tot de îngeri. Eram la cursurile lui S. D. de la Belle Arte (cred că prin 2011), iar R. i-a arătat maestrului două-trei desene cu figuri de îngeri „cu părul de aur”, pentru a-i cere avizul… Eu tocmai ieşeam din sală (o mică pauză), dar am aruncat o scurtă privire asupra lor… Ah, ce n-aş da să-i revăd, după atâta timp! Cred că îngerii au adus-o pe R. în viaţa mea… Din timiditate, la vremea aceea n-am abordat-o „frontal”, iar după aceea i-am pierdut urma… Am mai văzut-o totuşi o dată când m-a chemat Radu să-mi arate o icoană a Părintelui Arsenie Boca (o descoperise cu puţin înainte) într-o biserică din zona Ghica-Tei. Abia ne-am salutat timid… Ştiu că (re)întâlnirea noastră mi s-a părut un semn; dar apoi i-am pierdut din nou urma… Recunosc, când am scris articolul despre icoana Părintelui Arsenie („Izvorul tămăduirii”) m-am gândit că, poate, cine ştie, o să-l citească şi R. cândva. Credeam că locuieşte prin zonă şi că aparţine de acea biserică. (Aveam să aflu mai târziu că „locuia” temporar la căminul Arhitecturii situat în apropiere). Ce-i drept, după un timp, m-a „reperat” ea pe blog, dar nu căutându-l pe Arsenie Boca, ci pe… S. D. Tot e bine..! Lucrul de care mă tem cel mai mult e ca nu cumva, după ce şi-a îndeplinit (cu brio) misiunea, să-mi ceară să plec, să tac… Sigur am s-o fac, de dragul ei (m-am jurat să nu mai „terorizez” pe nimeni cu iubirea mea…), dar… Aş vrea ca totul să nu se oprească aici. R. e un alt orizont. Facă Domnul ce-o vrea cu noi… (marţi 24 decembrie)

Chip de înger (Raluca P.)

Chip de înger (Raluca P.)

În sfârşit, m-am împărtăşit… Pentru început, doresc să reţin visul tulburător pe care l-am avut azi-noapte. Se făcea că eram în compania unui individ care mă ţinea cumva „legat”, şi care se desfăta chinuind animale în faţa mea… Le chinuia până la moarte. Eu îl însoţeam ca vrăjit, paralizat de frică, urmărindu-l cum îşi exercită „calităţile” de torţionar. Atât de intens era chinul declanşat de acest spectacol, încât nu-mi amintesc toate detaliile. Ştiu sigur că a fost vorba de mai multe animale, însă au intervenit acele „mecanisme de apărare”, atât de specifice coşmarurilor, astfel încât n-am reţinut decât ultima „scenă”. Ce-i drept, teribilă… Ne aflam în faţa unei stânci, iar la o oarecare înălţime se zărea un cuib săpat în stâncă. Înălţimea fiind apreciabilă (şi intrarea în cuib destul de îngustă), nu puteai întinde mâna direct înăuntru. Era un cuib de pelican (!), din unele ouă ieşiseră deja puii. Individul de care vorbeam se folosea de un fel de cleşte lung, ca acelea din atelierele fierarilor, pentru a scoate, pe rând, câte un ou sau un pui din cuib, pe care îi zdrobea pur şi simplu, sub privirile unui imens pelican alb, care stătea exact la intrarea în cuib… La un moment dat, individul a scos cu cleştele un ou, şi după ce l-a sfârâmat, a încercat să i-l „bage pe gât” pelicanului, care asista împietrit. În acea clipă am reuşit să-i văd privirea, înţelegând că pelicanul era Hristos. Privirea exprima o suferinţă intensă, de parcă ar fi trăit toată drama puilor sacrificaţi în faţa lui… (Poate nu e întâmplător că, în cântările Prohodului, Hristos e asemănat cu un pelican: „Ca un pelican, din rănită coasta Ta, Cuvinte, pre ai tăi fii ce-au murit înviezi acum, picături de viaţă preste ei picând”). Aici însă nimeni nu învia pe nimeni; era doar o suferinţă mută, crudă, care m-a dus cu gândul la prigoana antihristică de la sfârşitul lumii… Ştiu că m-am pomenit cu un băţ lung în mână (asemănător tacurilor de biliard), şi am început să-l lovesc cu furie pe acel individ, care nu părea deloc afectat… Am rupt, practic, băţul pe spinarea lui, fără să reuşesc să-l opresc. Ultima imagine a fost un fel de stop-cadru cu interiorul cuibului: puii de pelican, mânjiţi de sânge, se înghesuiau unii într-alţii, într-o panică teribilă… Nu ştiu dacă fac bine scriind toate astea… (miercuri 25 decembrie)

Ca să nu termin pe un ton „apocaliptic” relatarea acestei zile – totuşi – minunate, vreau să adaug că slujba de la biserica „Parcul Călăraşi” a fost divină! Într-un fel, am regăsit acel trecut fericit, m-am reîntors într-ale mele, după atâta timp… Cel care a reuşit să imprime un aer de catedrală acestei biserici „de cartier” (ctitorită de Mareşalul Antonescu şi de Părintele Constantin Sârbu..!) este, fără doar şi poate, părintele Nicolae Giolu (actualmente paroh), un bărbat frumos, cu o voce rarisimă şi o mână sigură… Poate cea mai notabilă schimbare e corul, care acum sună profesionist… Îmi amintesc, cu ani în urmă (paroh era părintele Radu D.), cât de bătrânicios suna corul, ce disperare îmi produceau stridenţele „feminine” ale acelor voci obosite! Acum atmosfera e chiar un pic elitistă, dar în sensul bun al cuvântului… Abia aştept să discut pe larg cu părintele G. despre perioada de la Antim (anii ’80), care a fost un adevărat fenomen. Mi-a promis un interviu. Dar, toate la timpul lor… Acum sunt fericit. Cu R. lucrurile intră, pe zi ce trece, pe un făgaş… ascendent. Sper să nu cad de la înălţimea asta ameţitoare… Şi mai ales, să n-o trag după mine… N-aş putea să mi-o iert! (miercuri 25 decembrie)

Trăiesc zile deosebite, intense… De mai bine de o săptămână, R. e plecată din Bucureşti. Sunt singur şi o doresc aici cu ardoare! Cred că am „atras-o” şi pe ea în tăvălugul meu sufletesc, din nenorocire. Dar… cum să mă opresc..?! Simt că e peste puterile mele! Sunt, în sfârşit, liber să iubesc, să-mi manifest iubirea! O fericire mai mare nu există pentru mine, acum. Mi-am reprimat atâta timp iubirea… Dar acum neverosimilul s-a produs: R. m-a făcut să iubesc din nou. Mă tem de ce se va întâmpla cu noi, însă n-am timp să mă gândesc la asta. O doresc cu o ardoare aproape mistică, încât dacă ar apărea, din senin, în faţa mea, mi s-ar părea lucrul cel mai firesc din lume. Iubirea mea doreşte să se întrupeze în cineva, în ceva… Simt că nu mai rezist mult timp şi chiar o să ies pe afară, vreau să las gerul să intre prin porii fiinţei mele. Altfel explodez… (duminică 29 decembrie)

De explodat n-am explodat, însă… Sunt un pic îngrozit. Un vis scurt şi straniu m-a dat peste cap. Evident, adormisem într-o stare de surescitare extremă. Pe deasupra, mă luase o răceală pe care am tratat-o superficial (se pare că mersul prin ger nu i-a priit nici lui R.), deci am avut un somn destul de chinuit… În jur de orele 5 m-am trezit tulburat (e puţin spus), după un vis cam „suspect”. Se făcea că eram în vechiul apartament (din Bulevardul Basarabia) şi vizionam un film la televizor. Era seară, cel mult orele 21. Dintr-o dată, în film apar doi tineri, un băiat şi o fată, superbi şi goi, cu plete blonde şi aripi de înger (!). Toate bune şi frumoase, dar până să mă dezmeticesc bine, au început să facă „ceea ce fac toţi oamenii”. Scenele creşteau în intensitate şi chiar i-am spus soră-mii: „Oare ce i-a apucat pe ăştia să dea filme erotice la ora asta?!” Cert e că pe măsură ce intensitatea creştea, realizam că, de fapt, acei tineri erau nişte îngeri „căzuţi”. Nu mai spun ce a urmat, dar m-am trezit perfect conştient de riscurile delirului meu erotic… Eram atât de fericit că în sfârşit, pot să iubesc în voie, încât am uitat că… uneori şi îngerii pot să cadă. Şi, la drept vorbind, dacă R. ar fi apărut brusc înaintea mea, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla… Îmi amintesc ce mi-a spus duhovnicul: „Cu fata asta trebuie să fie altfel. Dacă ai să dai iarăşi frâu liber imaginaţiei, ai s-o pierzi”. În clipa aceea nu mi s-a părut important, dar acum realizez că are dreptate. Încă nu m-am stabilizat în iubire, dar m-am aruncat ca peştele în apă… Uitasem că nu ştiu destul de bine să „înot” pentru a face faţă vârtejurilor de tot soiul. În ultimele zile îi citam lui R. un vers din F. Caragiu: „Cineva te iubeşte cu o disperare / care te aruncă în Dumnezeu”. Ei bine, cred că dacă ar fi ajuns aici, disperarea mea ar fi aruncat-o în direcţia opusă! Una peste alta, m-am liniştit, chiar dacă mă simt atât de deprimat… Tot răul spre bine… (luni 30 decembrie)

Deja astăzi e cu mult mai bine… Toată tulburarea a trecut. Diseară mă duc la biserica Sf. Parascheva din Drumul Taberei, unde doresc să întâmpin anul ce vine. Uitându-mă în urmă, nu pot decât să mă bucur că s-a terminat cu bine… Ultimele „rămăşiţe” din povestea de dragoste (şi chin) pe care am trăit-o cu I. le-am îngropat, pentru totdeauna, în uitare. E singura opţiune, după ce, în prealabil, le-am încercat pe toate… Trebuie să recunosc că dacă R. nu (re)venea în viaţa mea, n-aş fi reuşit să mă împac nici cu Dumnezeu, nici cu mine, nici cu… un anumit trecut. De aceea, dacă mâine R. îmi va cere să plec, am s-o fac negreşit, tocmai fiindcă… o iubesc. Şi fiindcă nu mai vreau să pierd iubirea! E singura lecţie pe care i-o datorez lui I.: Dacă vrei să salvezi iubirea, trebuie să ştii când să te opreşti… (marţi 31 decembrie)

Alexandru Valentin CRĂCIUN