Etichete

O seară memorabilă! Într-o sală luxoasă a Băncii Naţionale (situată chiar deasupra tezaurului României…), am asistat la lansarea volumului „Tablou cu orbi. In memoriam Nichita”, de Sorin Dumitrescu. Mă anunţase doamna Gabriela, o apropiată a maestrului (ne-am cunoscut la cursul de doctorat pe care S.D. îl ţinea la Belle Arte), căreia îi datorez enorm, şi pe care o pomenesc împreună cu binefăcătorii mei (nu sunt puţini). A reuşit să ajungă şi Dragoş Predescu (Florin a contramandat în ultima clipă), cu care am rămas să-l aştept pe S.D. Desigur, maestrul s-a bucurat să ne vadă, apoi ne-a poftit înăuntru. Am asistat la o lansare-eveniment, o apologie a valenţelor teologice ale poeziei „ultimului Nichita”. Numai că, atât teologii cât şi literaţii prezenţi în sală n-au îndrăznit să comenteze la obiect, părând copleşiţi (să nu zic complexaţi) de anvergura teologică a discursului lui Sorin D. În schimb, N. Breban a deschis gura, şi rău a făcut! În loc să vorbească despre Nichita (cum fusese rugat), s-a elogiat pe sine, iar pe Nichita l-a catalogat drept „marele său egal”! Eram cu toţii oripilaţi… O distinsă doamnă a părăsit sala, scârbită. Din fericire, replica usturătoare a maestrului nu a întârziat să vină, iar N. Breban a încasat-o din plin. Totul e bine când se termină cu bine! După lansare, am rămas cu Dragoş la cocktail, comentând şi amuzându-ne pe seama imprudenţei lui N. B. Maestrul ne-a salutat, foarte afabil, ceea ce m-a încurajat să cred că, într-un viitor nu prea îndepărtat (după ce citesc cartea), voi reuşi să-i iau un interviu legat de teologia limbajului poetic. Dar toate la vremea lor… (marţi, 8 octombrie)

În seara asta, am ajuns la Centrul de Studii Bizantine „Sfinţii Petru şi Andrei”, unde a conferenţiat fenomenologul Jean Luc Marion, pe care nici nu visam să-l văd în România! A vorbit despre criza Bisericii în lumea contemporană… Discurs echilibrat, de bun simţ filosofic, dar cu accente „scandaloase” pentru unii. De pildă (citez din memorie): „Criza e modul Bisericii de a fi în lume”. Sau: „Între un ateu consecvent şi un creştin inteligent, poate exista un dialog onest, fiindcă nihilismul e o formă incompletă de apofatism”. Această idee (pe care o susţine, strălucit, şi Christos Yannaras în „Heidegger şi Areopagitul”) l-a scandalizat pe un individ din sală (îl mai întâlnisem, cu ani în urmă, pe la Filosofie, şi mi-a produs aceeaşi impresie dezagreabilă), care, aşteptând să vină rândul întrebărilor, a încercat să-i explice, doct, lui Marion, ce înseamnă de fapt apofatismul în Ortodoxie! Impresie de apologie ieftină, penibilă… Încă o dată, am realizat cât de improvizaţi suntem, când credem că „apărăm Ortodoxia”! Dacă am avea simţul ridicolului, n-am deschide gura: „Chiar şi nebunul, tăcând, trece drept înţelept; când închide gura este asemenea unui om cuminte” (Prov. 17, 28). Din nenorocire, vorba francezului, e greu să taci, când n-ai nimic (interesant) de spus. Încă o remarcă-şoc a lui J. L. Marion: „Dumnezeu nu reprezintă o valoare – nici măcar una supremă – fiindcă valorile sunt reversul pozitiv al nihilismului. Creştinismul nu instituie valori, ci realităţi”. Cred că niciun apologet ortodox (improvizat sau nu) n-ar fi spus-o mai bine..! (miercuri 9 octombrie)

De mai bine de trei săptămâni ascult, încontinuu, patru CD-uri cu „Amurgul Zeilor” de Wagner, pe care mi le-a făcut cadou Dragoş P., cu ocazia Festivalului Enescu. La „Siegfried”, Dragoş a fost invitatul meu. La „Amurgul Zeilor”, mi-a cumpărat el biletul, dar eu am rugat-o pe plasatoare să-l lase în sală, ceea ce s-a şi întâmplat. După spectacol, D. mi-a oferit cele patru CD-uri, tot cu Marek Janowski la pupitru, dar cu o altă distribuţie, evident. Ei bine, nu mă mai satur să le ascult… De altfel, tot ce mi-a mai rămas pe lume e muzica. Din nenorocire, muzica lui Wagner are o reputaţie proastă: e greoaie, n-are melodie, durează mult, îţi zgârie timpanul etc. De fapt, adevărul e că oamenii n-au destulă răbdare să asculte… Tot ceea ce e dificil, profund, descurajează. Iar despre Wagner poţi să spui orice, dar că e „uşurel” nu! Dacă ar fi după mine, Wagner ar trebui explicat (povestit) în primul rând copiilor. Fiindcă numai ei dispun de acea curiozitate fără „limite” (citeşte prejudecăţi), obligatorie pentru o receptare durabilă… Apoi, Wagner e în întregime poveste, mit. Dar cu cine să-l povesteşti, azi, pe Wagner..? (joi 10 octombrie)

Graţie bunăvoinţei unei distinse melomane din Bacău (Codruţa M.), am ajuns la Requiem-ul de Verdi, interpretat de Academia „Santa Cecilia” din Roma sub bagheta lui Antonio Pappano (12 septembrie, Sala Palatului). O lucrare monumentală, greoaie, prolixă (citeşte wagneriană). Spre surprinderea mea, sub bagheta lui Pappano a sunat… serafic. Cam prea diafan (în loc de lugubru, cum mi-ar fi plăcut). Desigur, interpretarea a fost desăvârşită, dar… mă aşteptam la mai mult dramatism! Răsfoind ulterior foaia Festivalului, mi s-a confirmat impresia iniţială: „De multe ori, chiar şi Verdi sună doar tare, puternic. Iar eu cred că are nevoie de culoare, de nuanţă, de umanitate. Cred că orchestra mea poate reda acea transparenţă, acea eleganţă” (Antonio Pappano). Şi totuşi, de vreme ce tema Judecăţii de Apoi – Dies irae – revine obsedant de-a lungul întregii partituri, impresia lugubră ar trebui să predomine! Un Requiem „elegant” (oricât de straniu sună), e tot ce a realizat Pappano la Sala Palatului. Din fericire, Codruţa M. ne-a cumpărat, după spectacol (eram cu Dragoş P.), câte un CD cu Requiem-ul realizat de Opera din Sofia. Ajuns acasă, l-am ascultat încă o dată, cap-coadă. Abia atunci m-am declarat „mulţumit”. Tot e bine… (vineri 11 octombrie)

Azi-noapte, ruptură definitivă (cred) de Irina S. După o agonie înfricoşătoare care mi-a îmbolnăvit (la propriu) inima, dar şi mintea, s-a întâmplat! I-am trimis nişte mesaje sinucigaşe, după care nu mai poate urma decât tăcerea, nebunia sau moartea. De fapt, un pic din toate… În aceeaşi zi fusesem la şcoală, în speranţa de a o întâlni. Voiam să-i vorbesc, s-o văd. Nu-mi făceam iluzii, dar mi-ar fi plăcut să limpezesc altfel totul… Am ajuns, se pare, prea târziu: plecase… Peste câteva ore, m-am dus să mă întâlnesc cu pictorul Florentin C. Şi, chiar lângă Librăria Eminescu, pe cine văd? Pe I… Am urmărit-o (înmărmurit) cu privirea până când a intrat într-o altă librărie din zonă. Era cu nişte prietene, deci am hotărât s-o cruţ. Nu pot să-mi abţin un zâmbet: ultima noastră întâlnire, involuntară, la fel ca prima! S-a închis cercul, deci. Stop-cadru: Irina, făcându-i cu mâna unei prietene… Stau şi mă întreb: oare ce m-a sedus la ea? Cred că o anumită frumuseţe nepervertită, care nu sminteşte. O femeie, dacă e prea frumoasă, reprezintă suprema provocare, fiindcă eşti nevoit s-o împarţi cu toţi: „Când s-a apropiat Avram să intre în Egipt, a zis către Sarai, femeia sa: Ştiu că eşti femeie frumoasă la chip. De aceea, când te vor vedea Egiptenii, vor zice: Aceasta-i femeia lui! Şi mă vor ucide pe mine, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă. Zi deci că-mi eşti soră, ca să-mi fie şi mie bine … şi să trăiesc şi eu!” (Gen. 12, 11-13). Irina – o frumuseţe dulce, neagresivă… Dar, dacă mă gândesc, nu frumuseţea ei m-a fascinat, ci amestecul de inteligenţă şi instinct. Teribile, amândouă! O sălbăticiune (aşa o „alintam” uneori) pe care am încercat s-o îmblânzesc prin iubire, însă fără rezultat. Mă tem că I. nu poate fi îmblânzită, ci doar… dresată. Diferenţa dintre îmblânzire şi dresaj e teribilă: dresorul e întotdeauna cu biciul în mână! Vezi şi remarca cinică a lui Nietzsche: „Mergi la femei? Să nu-ţi uiţi biciuşca!” N-am să înţeleg niciodată de ce aceste fiinţe (delicate prin natura lor), simt uneori nevoia să fie agresate… Cert e că între mine şi I. totul s-a sfârşit. Mă întorc la viaţă ca după o boală grea, la care nu există leac, ci doar o resemnare faţă de sechelele din suflet. Nu mă mai atrage nimeni şi nimic. Sunt prea obosit să o iau de la capăt cu altcineva, cu oricine. Dar am redevenit un om liber. Iar pentru asta merită să închin un pahar de vin… şi chiar am s-o fac! (sâmbătă 12 octombrie)

Să nu uit. În noaptea în care-i trimiteam Irinei mesajele mele disperate, am avut ceea ce psihiatrii numesc un vis cathartic… Am adormit târziu, după orele două. A doua zi, dis-de-dimineaţă, urma să ajung la Cernica, unde aveam parastas pentru tata (30 de ani) şi mama (9 ani). Am luat deci două sedative şi am încercat să adorm. Evident, n-am reuşit din prima… Dar, într-un final, s-a întâmplat. Şi… am avut un vis pe care vreau să-l povestesc. Eram la vechiul apartament (din Bulevardul Basarabia), împreună cu Vlad şi cu Cătălina (care acum trăieşte în America). Dormeam în sufragerie. Erau orele două (ştiam asta, în vis). Dintr-o dată, începe un cutremur teribil, care mă aruncă din pat direct spre bibliotecă. Vlad se comporta ciudat, încerca să tragă covorul de sub bibliotecă, ceea ce producea un balans şi mai mare, încât chiar am crezut că o să-mi pice biblioteca în cap. Am reuşit, totuşi, printr-o sforţare supraomenească, să-l trag pe V. cu mine sub o veche maşină de cusut; acolo ne-am ascuns până a trecut cutremurul. În starea de năuceală care a urmat (am simţit foarte real cutremurul), Vlad a aprins radioul şi am aflat că fusese un cutremur de 7,1 grade pe scara Richter. Am văzut-o pe Cătălina în hol, dar n-am schimbat nicio vorbă. Apoi, din fosta mea cameră am auzit un fel de geamăt amestecat cu plâns. Era mama. Am intrat înăuntru; întuneric deplin, n-am reuşit să-i văd chipul, i-am zărit doar mâinile. Am îmbrăţişat-o şi i-am zis: „Numai pe tine te mai iubesc”, sau „Numai pentru tine mai trăiesc”, ceva asemănător. Mi-a răspuns duios, din păcate nu-mi amintesc exact, iar visul s-a terminat. M-am trezit, pe jumătate îngrozit, pe jumătate fericit, încercând să mă conving că visasem; atât de real fusese totul… Desigur, cutremurul concret din urmă cu o săptâmână (5,5 grade), parastasul pe care urma să-l facem a doua zi, starea de depresie ajunsă la paroxism, sunt ingrediente care ar putea explica totul. Dar îmbrăţişarea aceea a fost atât de intensă, întâlnirea cu mama (fie şi în vis!) m-a bucurat atât de mult, încât m-am trezit vindecat de ruptura cu I., şi gata să mă întorc la viaţă… E darul pe care mi-l face mama, la 9 ani de la plecarea la cele veşnice. Şi pentru asta ţin să-i mulţumesc… (duminică 13 octombrie)

Azi, de Sf. Parascheva, se împlinesc 30 de ani de când a murit tata. Îmi amintesc limpede momentul, deşi aveam doar cinci ani. Erau orele nouă dimineaţa, iar noi locuiam atunci prin Militari, în zona Apusului (mai exact, pe strada Mărgelelor). Ştiu că mama plângea, iar tata era mort în pat, într-o poziţie pe care mi-o amintesc precis. Făcuse un infarct în timpul nopţii. (Unchiul Tică mi-a povestit – ştia de la mama – că, înainte de culcare, tata s-a dus la Cătălina şi la Mirela şi le-a sărutat, ca de rămas-bun. Presimţea oare că urma să moară..?). Apoi au venit cei de la Salvare şi l-au luat, probabil pentru autopsie, în timp ce mama îi implora, printre hohote de plâns, să-l poarte mai cu grijă, fiindcă îl ridicau cu prea multă bruscheţe (întotdeauna m-a impresionat mila femeii faţă de trupul mort; „Pentru ce miruri, din milostivire, cu lacrimi amestecaţi, o, uceniţelor..?”). Mai reţin că eram în hol cu Vlad, care pe atunci avea trei ani, şi încercam să-i explic că a murit tata. Vlad nu înţelegea, nu avea noţiunea morţii… Apoi a urmat înmormântarea, pe care mi-o amintesc, din nou, cu lux de amănunte. Mama şi-a pierdut cunoştinţa în biserică. Şi drumul acela lung, de la capelă la mormânt, presărat cu lacrimi şi jale… Tata murise cu puţin înainte ca noi să ne mutăm în noul apartament din Bulevardul Basarabia (pe atunci, Muncii). Din acel moment, am ştiut că Sf. Parascheva e ocrotitoarea familiei noastre! Paradoxal, dar şi acum, după 30 de ani, sunt convins de asta… (luni 14 octombrie)

Cred că lui tata îi datorez pasiunea mea pentru muzică. Îi sunt foarte recunoscător, fiindcă în clipa asta, muzica e singurul lucru din lume care mă face fericit. Printre puţinele lucruri care mi-au rămas de la el se numără câteva cărţi despre muzică (inclusiv operă) şi discuri (vinyl) de muzică uşoară. Apoi, desigur, faimoasa valiză metalică, în care mama a adunat toate documentele scrise de mâna lui… Mai sunt şi câteva fotografii. Doresc să evoc două întâmplări cu tata: prima, o palmă grozavă pe care mi-a dat-o când eu încercam să-mi provoc, ostentativ, o rană. Cred că, de fapt, voiam să văd cum reacţionează, fiindcă ştiam bine că mă vede. Palma aceea a fost dovada cea mai concretă, mai bărbătească, de iubire, pe care am primit-o (vreodată) din partea lui. A doua amintire e un pic mai tristă, fiindcă reprezintă o mostră de cruzime gratuită din partea mea. Mergeam cu el pe trotuar (o paranteză: eram atât de fascinat de înălţimea blocurilor, încât mă uitam deseori în sus, deşi ameţeam de fiecare dată!), iar la un moment dat, în faţa mea, pe asfalt, o albină sau o viespe (mai degrabă), se mişca lent. Tata îmi spune, răspicat: „Să n-o calci!” Dar eu, după ce am făcut câţiva paşi, m-am întors şi am călcat-o, fără să ştiu de ce (nici acum nu ştiu)… N-am să uit niciodată reproşul lui: „Nu ţi-am spus să n-o calci? Ce ţi-a făcut..?” Pentru că n-am avut ce să-i răspund, am preferat să neg, dar în sinea mea am rămas pe gânduri… Iar de atunci, mă tot chinui să înţeleg cruzimea omenească, şi nu reuşesc..! (luni 14 octombrie)

După ce am întâlnit-o „întâmplător” pe I., vinerea trecută, m-am văzut cu Florentin C., despre care merită să notez ceva. Ca şi mine, e profund legat de Părintele Arsenie, care i-a schimbat viaţa printr-un vis, în care chipul Părintelui se metamorfoza în chipul lui Hristos, privindu-l cu o infinită iubire… De atunci, F. a înţeles că Dumnezeu îl iubeşte, chiar în starea „decăzută” în care se afla (ca mai toţi artiştii, a avut o viaţă amoroasă dezordonată). În fond, păcatul, oricât de grozav, nu e decât o sfidare aruncată, ca o mănuşă, în faţa iubirii dumnezeieşti: „Vezi ce am făcut..? Acum mă mai poţi iubi?” Iar răspunsul, pe care F. Cantaragiu l-a înţeles foarte bine, după acel vis, e că „iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos, e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu” (Arsenie Boca). De altfel, cât a durat întâlnirea noastră, F. a vorbit ca un adevărat teolog! Reţin ultima lui replică, înainte de despărţire, după ce îi povestisem câte ceva despre nevoia mea „tiranică” de a iubi: „Dar iubiţi prea mult, domnule! Mai lăsaţi-vă şi iubit! De Hristos!” No comment… (marţi 15 octombrie)

De vreo două săptămâni stau pe acasă; se pare că şefii au înţeles – în sfârşit – că nu mă simt prea bine… „Afacerea” cu I. m-a transformat într-o legumă. Totuşi, din când în când, mă ocup de corectura jurnalului Părintelui B., ceea ce mă deprimă destul de mult. Cel mai rău e că nu găsesc argumente să-l „combat”. Omul vorbeşte (scrie) dintr-o experienţă amară; crucea pe care o are de dus e teribilă! Dacă aş fi fost mai puţin „dărâmat”, poate aş fi putut să-l ajut, fie şi moral. Dar nu mă simt în stare, sunt strivit de propria-mi cruce. În ce priveşte proiectele (articolele) mele, care aşteaptă o finalizare, nu am nici timp, nici chef să mă apuc de treabă. În februarie, de pildă, îl sunam pe prof. Alexandru Surdu şi stabileam împreună un interviu. Dar m-am luat cu examenele (de restanţe nu mai zic), iar acum mi-e aproape jenă să-l sun din nou. Şi aştept acest moment de ani de zile! Cursurile lui sunt singurele (de la Filosofie) de care îmi amintesc cu plăcere. Spre deosebire de Liiceanu, care afişa o alură pedantă, doctă (de aici o anumită răceală), Surdu era fermecător, plin de ironie, subtilităţi retorice… Numai că timiditatea mea excesivă, combinată cu o admiraţie pe măsură (îi citeam deja cu nesaţ opera), m-au făcut să păstrez distanţa. Regret că n-am avut îndrăzneala unui Dragu Dragoş, care şi-a dat licenţa sub îndrumarea Profesorului. Poate totuşi nu-i timpul pierdut pentru interviu, mai ales că întrebările sunt deja gândite. Mai rămâne să-mi fac curaj. Voi vedea… (miercuri 16 octombrie)

„Iisus petrecea uneori noaptea singur în munte, în rugăciune. Ce dimensiuni aveau în gândirea şi simţirea Lui aceste înfăţişări cosmice, aceste întâlniri ‹faţă către faţă› cu abisurile pure, e greu de cuprins, dar se pot intui cât de cât. Dacă privirea zborului păsărilor în văzduh ca semn al adevăratei libertăţi, sau a crinilor sălbatici şi a plantelor care împodobesc faţa pământului-mamă, ori a copiilor fără grijă, nevinovaţi şi fericiţi pur şi simplu că sunt, Îi pricinuiesc stări de profundă tresărire admirativă, ce va fi fost privirea cerului înstelat, în acea splendoare luxuriantă a nopţilor mediteraneene, cerul ca un arbore cu o coroană de dimensiuni abisale, greu de chiciura argintie a stelelor, într-o continuă zâmbire sclipitoare…” (Părintele B., fragment de jurnal). Să ai privirea divină asupra lucrurilor, să le vezi pe toate în lumina în care le vede Dumnezeu… Aici e întreaga teologie! Restul e literatură… (miercuri 16 octombrie)

Azi se împlinesc 9 ani de când a murit mama. Îmi amintesc, aproape fără nicio logică, gesturi, cuvinte, tăceri… Visul de acum câteva nopţi – în care o îmbrăţişam – m-a consolat, oarecum. E drept, n-o mai visasem demult, credeam că e supărată pe mine (i-am dat motive, în ultima vreme). De altfel, din câte îmi amintesc, ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat personal, pe patul de spital, au fost: „Nu mă supăra, Vali!” Dincolo de contextul particular în care au fost rostite – mă rugase să-i întind o pătură pe jos, fiindcă nu mai suporta să stea în pat; eu însă ezitam – cuvintele respective au, pentru mine, valoare testamentară. Mereu simt că o supăr, cu atitudinea mea delăsătoare faţă de viaţă. Mama era o luptătoare; eu însă… Nopţile de spital, cu tot calvarul lor, m-au făcut să înţeleg câteva lucruri esenţiale. Realizam, prin contrast, cât de jalnic mă comport în faţa vieţii! Mama se purta cu infinit mai multă bărbăţie în faţa morţii; iar eu… Încă nu mi-am învăţat lecţia; încă nu m-am maturizat! De aceea simt că o supăr, mereu… (joi 17 octombrie)

Deşi am povestit, într-un „Jurnal de spital”, momentele-cheie care au însoţit agonia şi moartea mamei, îmi revin uneori în minte gesturi/cuvinte pe care nu cred să le fi reţinut acolo. Cum nu am curajul să verific (chiar şi după 9 ani ezit să recitesc acele pagini), o să amintesc doar un gest. Presimţind că se anunţa o noapte grea, l-am rugat pe Vlad (cel mai mic dintre fraţi) să stea cu mine; se eliberaseră toate paturile din salon, iar eu simţeam că nu mai rezist încă o noapte singur cu mama care, vizibil, urma să moară! Vlad a venit, însă fiind foarte obosit, s-a culcat şi a adormit deîndată. Chiar înainte de miezul nopţii, i-am spus mamei că Vlad e acolo, pe patul de alături; iar ea m-a rugat, mai mult din priviri, s-o întorc pe o parte, ca să-l mai poată vedea o dată… Am ridicat-o deci, şi am ţinut-o câteva clipe, pe care n-am să le uit niciodată. Ultima privire a mamei, faţă de cel mai mic (şi mai drag) dintre noi… Peste câteva ore, a urmat o hemoragie puternică, iar aici prezenţa lui Vlad s-a dovedit vitală, fiindcă toată noaptea am colectat sânge în acele „tăviţe renale” (cum le zicea mama), pe care, de atunci, de câte ori le văd (fac parte din „recuzita” normală a unui spital), îmi amintesc totul… (joi 17 octombrie)

În copilărie (până pe la 5-6 ani) am locuit prin Militari, în zona Apusului. Abia în 1984, după ce a murit tata, ne-am mutat pe Bulevardul Muncii (actualmente Basarabia). Prin cartierul copilăriei am ajuns de câteva ori, cu totul aleator, dar pe strada unde am locuit, nu… O fostă prietenă din copilăria noastră (Andreea R., actualmente psihoterapeut de orientare jungiană), care locuia chiar în blocul de vizavi, s-a întâlnit cu C., după o groază de vreme… A rămas să ne revedem cu toţii la un restaurant din cartier, dar pentru că nu mai am răbdare, o să mă duc să fac nişte poze, de unul singur. O ciudăţenie: eu am crezut mult timp că noi, de fapt, locuiserăm pe Strada Apusului. Asta până într-o seară, când I. mi-a mărturisit că „domiciliază” pe aceeaşi stradă! După ce mi-am revenit din şoc, m-am uitat prin documente (celebra valiză metalică) după adresele pe unde au locuit părinţii mei. Am descoperit că, de fapt, locuiseră pe Strada Mărgelelor. E în aceeaşi zonă, dar… Ţin minte că am răsuflat uşurat, mi-am zis: o coincidenţă în minus! (Eram deja exasperat de numeroasele „coincidenţe” dintre mine şi I.). Străzile sunt „doar” paralele (de ce nu mă miră..?), dar într-un final, se intersectează. Într-un final. Deci n-am scăpat cu totul de „coincidenţe”. Cu atât mai rău! (vineri 18 octombrie)

Apropo de protestele împotriva exploatării de la Roşia Montană. Dragoş P. îmi spune că, la mitingul de miercuri (16 octombrie), manifestanţii au luat-o pe Calea Victoriei, apoi spre Arcul de Triumf, unde au staţionat câteva zeci de minute. După estimări, erau în jur de 2000 de oameni. Un tânăr absolvent de Istorie (prieten cu Dragoş), profitând de „încărcătura” solemnă a momentului, a ţinut un discurs destul de inspirat, despre lupta poporului român pentru realizarea unităţii naţionale etc. Şi totuşi… Un mic, dar foarte semnificativ incident, avea să perturbe desfăşurarea manifestării. După discurs, s-a propus rostirea împreună a rugăciunii „Tatăl nostru”, apoi intonarea Imnului Naţional. Ei bine, după primele cuvinte ale rugăciunii, s-au auzit mai multe fluierături şi huiduieli, dinspre „aripa stângă” a manifestanţilor. Iar dezbinarea s-a produs. Rugăciunea n-a mai continuat, Imnul Naţional, nici atât… Oamenii s-au risipit pe la casele lor. Iată diferenţa capitală dintre generaţia de astăzi, şi generaţia anilor ’90 (fenomenul „Piaţa Universităţii”), când zeci de mii de tineri („golani”), îngenuncheau şi se rugau „cu o singură inimă şi cu o singură gură”, pentru primenirea clasei politice, şi implicit, a societăţii româneşti. Din nefericire, pentru majoritatea tinerilor de astăzi din Piaţa Universităţii, Biserica e o instituţie ca oricare alta, de la care nu te poţi aştepta mai mult decât de la clasa politică. Revirimentul de la începutul anilor ’90 s-a stins, încet dar sigur… Mă întreb totuşi dacă, fără o unitate spirituală, avem vreo şansă de izbândă. Ceea ce s-a întâmplat la Arcul de Triumf, arată clar că nu..! Deci… (sâmbătă 19 octombrie)

Pe la mijlocul lunii iulie, când eu agonizam prin Bucureşti, I., proaspăt întoarsă de la munte, scria pe blogul lui Ioan că e de preferat „să te laşi jupuit de viu” (adică să n-o mai iubesc), fiindcă (citez) „trebuie să ne schimbăm mereu în bine”. Vorbea, pasămite, la modul general; însă aluzia e clară… Dar nu asta am făcut până acum? A iubi înseamnă exact a te lăsa jupuit de viu! Şi cu toate astea, n-a fost de-ajuns. Cred că asta mă exasperează cel mai tare… (duminică 20 octombrie)

În „Fenomenologia nebuniei” (Editura Paideia, Bucureşti, 2004), Constantin Enăchescu schiţează un portret-ideal al psihoterapeutului. Unele trăsături corespund întocmai imaginii sfântului din hagiografia creştină. Citez, într-o ordine aleatorie: (a) Să scoată Bolnavul din starea de izolare a negativităţii dată de Nebunie; (b) Să readucă Persoana Nebunului în Realitatea Lumii posibile; (c) Să ofere, prin prezenţa sa, exemplul afirmării de sine ca fiinţă umană; (c) Să participe la viaţa interioară a Bolnavului, realizând în felul acesta o relaţie inter-personală de tipul „a-fi-cu-şi-pentru-celălalt”; (d) Să ofere Bolnavului încredere şi siguranţă de sine; (e) Să aibă o atitudine care permite o „dirijare orientată” a Bolnavului într-o direcţie de anulare a stării de Anormalitate şi de reafirmare de sine a Bolnavului. (Majusculele aparţin autorului). În ce priveşte „Bolnavul”, acesta poate fi oricare din noi… Sigur, la o primă impresie, trăsăturile cu pricina par nişte deziderate utopice, după cum recunoaşte autorul: „…din punct de vedere practic, toate aceste imperative sunt rareori realizate, iar neprevăzutul poate schimba cu uşurinţă mersul acţiunii terapeutice”. Dar faptul că un reputat psihoterapeut (Doctor în Medicină, Doctor în Psihologie), practician (Medic primar Psihiatrie), profesor (Facultatea de Psihologie) şi autor („Tratat de igienă mintală”, „Tratat de psihanaliză şi psihoterapie”, „Tratat de psihopatologie”, „Tratat de psihosexologie”, „Tratat de psihologie morală” etc.), descrie cu atâta acurateţe un model al sfinţeniei, mi se pare cel puţin tulburător. În literatura de specialitate (hagiografia), portretul sfântului-terapeut corespunde ad litteram cu psihoterapeutul, în viziunea lui C. Enăchescu..! (luni 21 octombrie)

„Mi-e frică (prima oară în viaţă când încerc acest pustiitor simţământ!) şi mi-e frig. Mi-e silă de toţi şi de toate. Nu iubesc. Nici nu urăsc. E tare greu, e grozav de urât şi sterp totul! Nimic, niciodată nu va mai fi la fel. Mama nu mai este. Fără ea, lumea mai poate fi? Ea era frumuseţea în care subzista Lumea; mi s-a luat pământul de sub paşii mei – calc pe gol, înaintez la întâmplare, nu mă mai cheamă nimic, nicăieri. Nu mă mai cheamă nimeni” (fragment din jurnalul Părintelui B.). Mă regăsesc deplin în aceste rânduri; de mai bine de 9 ani, „calc pe gol”. Un fel de echilibristică deasupra Nimicului, pe o coardă care se pierde în ceaţă, undeva departe, şi căreia nu-i mai întrezăresc nici începutul, nici sfârşitul… inutil să continuu, inutil să dau înapoi! (marţi 22 octombrie)

Ieri am ajuns la Mogoşoaia, împreună cu băieţii (Dragoş P. şi Florin D.; ulterior, ni s-a alăturat Dragoş D.), pentru a ne închina la moaştele unui martir din temniţele comuniste (Aiud). O singură rugăciune aveam în minte („scapă-mă de amintirea ei!”), deşi… nu-mi fac iluzii. Oricum, după biserică ne-am plimbat prin parc, admirând culorile toamnei şi vorbind despre te miri ce. Florin D. („acest scormonitor prin pivniţele CNSAS-ului”, cum l-a caracterizat Dragoş P.) ne-a mai împărtăşit din descoperirile lui arhivistice, apoi ne-am îndreptat spre o bodegă unde ne-am ospătat împărăteşte, pe bani relativ puţini. O zi plină, rotundă… (vineri 25 octombrie)