Filă de jurnal. În loc de rămas bun…

De câte ori cineva dintre ai mei pleacă la Domnul, simt că şi inima mea se mută Dincolo, iar ceea ce rămâne „aici” e mai degrabă nesemnificativ, superfluu. De fiecare dată, îmi e teribil de greu să mă întorc printre oameni, să mă obişnuiesc cu ideea că lumea îşi vede mai departe de ale sale… După fiecare despărţire care îmi trece prin inimă, simt că nimic nu mai poate fi la fel. Suntem, nici mai mult, nici mai puţin, decât „suma” a ceea ce iubim; de altfel, moartea însăşi nu anulează iubirea, ci o orientează spre un alt Orizont…

În această stare de spirit, din care uneori nădăjduiesc să nu-mi mai revin vreodată – fiindcă orice „revenire” e, în fond, o trădare –, doresc să reţin un gând despre scumpa mea mătușă Maria (Marioara, cum o alintam noi), sora mai mică a tatălui meu. Întotdeauna am văzut în ea o întruchipare desăvârşită a ceea ce etnologii numesc omul tradiţional. (Om pe care generaţiile viitoare nu vor putea decât să şi-l închipuie, prin prisma muzeelor de profil. Pentru mine, din acest moment, ţăranul român devine o amintire…) Avea un suflet de copil. De aceea au și iubit-o copiii… Dar cine n-a iubit-o! Totul în ea era limpede și lin; nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată mâniindu-se pe cineva sau ceva. Zâmbea blajin, cu acea înțelepciune care vede în toate lucrurile un sens, pe care trebuie să-l accepți chiar dacă te depășește infinit…

Poză de familie
Poză de familie

Cu trei ani în urmă i-am făcut o vizită; nu știam că era pentru ultima oară când o vedeam în viață… Am discutat mult, atunci; am înregistrat-o povestindu-mi din copilăria ei minunată. Tot cu acea ocazie am aflat că pe străbunicul meu dinspre tată îl chema Ion Buga. Familia Buga avea destul pământ prin părţile Călăraşilor, dar după venirea comuniştilor, au pierdut totul. Bunicul Nicolae (Crăciun) a făcut şi ceva închisoare… Ascult acele înregistrări cu pietate și cu sentimentul că vin dintr-o altă lume, pentru totdeauna apusă. Ultimii trei ani au fost triști pentru Marioara. Suferința ei rămâne o taină despre care o să-L întreb, Dincolo, pe Dumnezeu. Cu o noapte înainte să aflu că a murit mă gândeam intens la ea. Și la faptul că noi, cei din familie, ne vedem atât de rar unii cu alții. (Așa cum remarca un văr de-al meu, ne întâlnim când mai moare unul dintre noi.) Am fost s-o revăd la capelă dar n-am reușit să-mi iau rămas-bun. Am privit-o minute în șir, într-o perplexitate vecină cu nebunia, fiindcă n-o mai recunoșteam. Ceea ce contemplam pe catafalc nu era chipul ei, ci al unei morți „fără de chip”. În singurătatea aceea tristă și rece am realizat că nu îți poți lua rămas-bun decât de la un om viu. De aceea, ultima mea imagine cu ea este un chip luminat de un zâmbet…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Anunțuri

3 comentarii

  1. Omul, calator intre doua lumi…
    Nu va intristati, cu cei dragi va veti intalni dincolo de Orizont.
    Aveti mare dreptate, taranii autentici, acei oameni frumosi si cu frica de Dumnezeu, sunt pe cale de disparitie… Vor ramane fermierii, lucratorii agricoli, dar acestia n-au nimic din esenta si frumusetea taranilor de altadata.
    Spor la scris si in toate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s