Gânduri despre Cuviosul Ghelasie Gheorghe (1944-2003), la zece ani de la adormire

La împlinirea a zece ani de la adormirea Cuviosului Ghelasie Gheorghe (2 iulie 2003-2 iulie 2013), un bilanţ onest ne obligă să recunoaştem faptul că paşii cei mai importanţi pentru impunerea operei sale în conştiinţa noastră teologică, au fost deja făcuţi. Proiectul „Operelor complete” (ajunse la volumul IX), a fost dublat de un remarcabil efort exegetic, corpusul de „studii ghelasiene” îmbogăţindu-se de la an la an. Desigur, pentru o bună receptare academică mai sunt încă destule condiţii de îndeplinit. Dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de faptul că s-au creat, în sfârşit, premisele pentru ca opera Părintelui Ghelasie să nu mai fie privită cu suspiciune!

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei
Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei

Dacă la jumătatea secolului trecut s-a putut vorbi despre „turnura lingvistică” a filosofiei, având ca miză recuperarea dimensiunii originare a problematicii Fiinţei (pentru Heidegger „limba este lăcaşul fiinţei”), putem spune, păstrând proporţiile, că opera Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei urmăreşte acelaşi scop: o „turnură iconică” a limbajului teologic instituţionalizat, pândit mereu de ispita autonomizării, prin raţionalizare excesivă. Prin revelarea valenţelor iconice ale spiritualităţii filocalice, gândirea Părintelui Ghelasie constituie, implicit, un demers temerar de recuperare a metodologiei patristice – tipologia – despre care Ioan Ică jr. afirma, într-o substanţială sinteză teologică: „pentru gândirea biblică [patristică], tipologia este ontologică, iar ontologia, tipologică [iconică]”[1]. De altfel, unitatea dintre tipologie şi ontologie („ontologia iconică”) stă la baza întregii gândiri a Părintelui Ghelasie. Potrivit aceluiaşi Ioan Ică, tipologia permite „integrarea organică şi reducerea la o identitate în diferenţă a Vechiului şi Noului Testament, a Mântuirii şi Eshatologiei, a Bibliei şi Liturghiei, a Memoriei şi Prezenţei, a Figurii şi Realităţii”[2].

Mormântul Părintelui Ghelasie
Mormântul Părintelui Ghelasie

Aici se impun câteva observaţii: tipologia nu trebuie confundată cu un „simbolism de preînchipuire” (Schmemann), întrucât relaţia tip-antitip (respectiv icoană-model) nu poate fi redusă la o simplă analogie: „Biserica interzice transformarea icoanei în «simbolism de preînchipuire» sau în alegorie. Icoana nu preînchipuie, ci descoperă, şi descoperă în măsura în care e părtaşă cu Cel pe care-l descoperă, în măsura în care ea însăşi este prezenţă şi descoperire”[3]. De altfel, transformarea tipologiei într-un „simbolism de preînchipuire” constituie, după Schmemann, cauza principală a „pseudo-morfozei [alterării] conştiinţei bisericeşti”[4].

Impasul metodologic al teologiei academice ortodoxe de după destrămarea Imperiului Bizantin (aşa-numita „captivitate babilonică” datorată influenţelor teologiei apusene), a fost sesizat, de-a lungul vremii, de personalităţi marcante ale Ortodoxiei, care n-au ezitat să dea aceeaşi soluţie/verdict: revenirea la metodologia iconică. Renaşterea neopatristică de la începutul secolului XX (iniţiată de G. Florovsky şi continuată de numeroşi teologi ai diasporei ruse) stă sub aceleaşi auspicii. Actualmente, teologi ca Nikos Matsoukas[5], Ioannis Zizioulas[6], dar şi filosofi ca Christos Yannaras, susţin cu tărie că „…strădania de reînnoire a limbajului, ca experienţă nemijlocită şi universală… constituie o probă de foc: dacă teologia este o descoperire a prezenţei personale a Logosului, acest fapt nu poate fi mărturisit decât din interiorul limbajului [s. m.], printr-o folosire care să transceandă emulaţia convenţională a înţelegerii, care idolatrizează adevărul în concepte autonomizate”[7].

Însă mărturisirea prezenţei Logosului din interiorul limbajului, are ca miză revelarea dimensiunii liturgice a existenţei. Dacă existenţa însăşi este limbaj, text (unul din postulatele post-modernismului!), ea nu este mai puţin impregnată de intenţionalitate, scop, rostul liturghiei fiind acela de a orienta întreaga creaţie spre Destinul său: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Mutatis mutandis, Cuviosul Ghelasie, printr-un demers, i-am spune, „anamnetic”, încearcă să recupereze originaritatea liturgică a limbii („sacralitatea de limbaj”). Iată de ce opera Părintelui Ghelasie este, în fond, o mystagogie, situată în tradiţia iluştrilor Dionisie Misticul şi Maxim Mărturisitorul…

La zece ani de la înveşnicirea Părintelui Ghelasie, gândirea sa ni se înfăţişează la fel de originală şi provocatoare, de profundă şi de actuală. Interesul pe care îl suscită în noi va continua, fără doar şi poate, să crească. Acum e limpede că dificultăţile (aparent insurmontabile) de lectură sunt simple provocări, care merită din plin asumate. Aşa cum spunea şi Cuviosul Ghelasie: „Nu vă poticniţi unde nu înţelegeţi. Pe parcurs vi se va înfăţişa totul”.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: Florin Caragiu


[1] Canonul Ortodoxiei, I, Stavropoleos/Deisis, Bucureşti, 2008, p. 307.

[2] Ibidem, p. 308, n. 351 – majusculele îmi aparţin.

[3] Alexander Schmemann, Euharistia, Sophia, Bucureşti, 2012, p. 58.

[4] Ibidem, p. 59.

[5] Vezi Introducere în gnoseologia teologică, Bizantină, Bucureşti, 1997.

[6] Vezi Fiinţa eclesială, Bizantină, Bucureşti, 32007.

[7] Adevărul şi unitatea Bisericii, Sophia, Bucureşti, 2009, p. 7.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s