„Un model de sfinţenie: Grigorie Palama” (Cuvânt la Duminica a II-a din Postul Mare)

 Fraţi creştini,

Biserica ne oferă astăzi un model. Un model de sfinţenie. Motivul pentru care o face – şi o va face până la sfârşitul lumii – e simplu: să nu uităm niciodată cine suntem. Şi care este vocaţia noastră. Din nenorocire, noi asociem sfinţenia cu tot felul de lucruri, cum ar fi facerea de minuni şi alte „performanţe” uluitoare… Dar în primele veacuri, toţi creştinii se numeau sfinţi! De câte ori auzim în Liturghie cuvintele: „Sfintele [Taine], sfinţilor!”, ar trebui să ne (re)amintim că sfinţenia e vocaţia noastră originară. Cel mai adesea însă, nu auzim chemarea Bisericii…

Hristos e modelul desăvârşit al sfinţeniei. Cei care au înţeles cu adevărat asta, mai devreme sau mai târziu au devenit sfinţi. Un asemenea „caz” a fost şi Grigorie Palama. Biserica ni-l prezintă astăzi ca pe un model, fiindcă sfinţii sunt un fel de mijlocitori între noi şi Hristos. Modelul nostru sunt sfinţii, iar modelul sfinţilor e Hristos. „Vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos”, le spune Sf. Pavel, corintenilor Această lucrare harică neîntreruptă de la Hristos, prin apostoli, până la noi, cei de astăzi, se numeşte sfinţenie, îndumnezeire. Despre aceasta a scris Sf. Grigorie Palama în tratatele sale.

Sf. Grigorie Palama (1296-1359)
Sf. Grigorie Palama (1296-1359)

Sf. Grigorie s-a născut într-o familie nobilă din Constantinopol, pe la începutul veacului al XIV-lea. A avut parte de o instrucţie deplină, mai ales în filosofie. Despre el se spunea că Aristotel însuşi s-ar fi mândrit să-l aibă discipol. Dar pe lângă înzestrările sale intelectuale, Sf. Grigorie avea şi o evlavie profundă la Maica Domnului, pe care o ruga neîncetat: „Luminează-mi întunericul!” Ajuns monah la Athos după moartea tatălui, Grigorie deprinde rugăciunea inimii, a cărei încununare este vederea lui Dumnezeu. Probabil ar fi rămas acolo până la sfârşitul vieţii, dacă un filosof numit Varlaam n-ar fi tulburat Biserica cu învăţăturile sale.

În loc să ignore această sminteală şi să se adâncească şi mai mult în isihie, în detaşarea de cele lumeşti, Sf. Grigorie intră în arena ideilor şi îl provoacă pe Varlaam la „duel”. Miza întregii dispute era vederea lui Dumnezeu, îndumnezeirea omului prin har. Sf. Grigorie a fost providenţial din cel puţin două motive: ca mirean, era înzestrat filosofic, iar ca monah, înarmat haric. Varlaam – şi alături de el, o pleiadă de filosofi umanişti – susţinea că vederea lui Dumnezeu nu e posibilă în această viaţă, nici măcar pentru sfinţi. „Esenţa lui Dumnzezeu”, adică fiinţa lui, nu poate fi văzută, fiindcă e necreată. Cel mult, ar putea fi aproximată din lucruri, prin silogism raţional sau prin analogie, dar în niciun caz „percepută” cu ochii trupeşti. Sf. Grigorie îi răspunde prin câteva distincţii: e adevărat, fiinţa lui Dumnezeu e mai presus de orice împărtăşire; dar energiile (harul) care emană din fiinţa dumnezeiască fără a se confunda cu ea, pot fi experiate de oamenii înduhovniciţi, încă din această viaţă. Dumnezeu nu poate fi cunoscut „de jos în sus”, adică dinspre creat spre necreat, ci doar „de sus în jos”, dinspre necreat spre creat. Dacă prima cale reprezintă „sfinţenia” ca performanţă, a doua e îndumnezeirea prin har!

Harul este „scara” pe care Dumnezeu o aruncă în lume, pentru ca omul – şi prin el, întreaga creaţie – să poată avea acces la îndumnezeire. Adică la asemănarea cu Dumnezeu. Dacă harul ar fi creat, nimeni n-ar putea atinge sfinţenia, fiindcă sfinţenia înseamnă participarea la modul divin de existenţă. Pentru a putea primi harul, avem însă nevoie de asceză şi rugăciune… Sf. Grigorie Palama spune că scopul rugăciunii e vederea lui Dumnezeu. Dar cum poate avea loc aceasta? Răspunsul îl dă Scriptura în episodul „Schimbării la faţă”. Pentru Varlaam, lumina în care s-a arătat Domnul ucenicilor pe muntele Tabor era o lumină sensibilă, creată, pe care Apostolii au perceput-o cu ochii lor trupeşti. Ori, Sf. Grigorie afirmă că lumina aceea e harul lui Dumnezeu, necreat, care îi îndumnezeieşte pe cei care s-au învrednicit să-l perceapă… Rugăciunea isihastă e doar una din nenumăratele „căi” de curăţire a inimii, pentru a-L vedea pe Hristos în slavă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu!”

Sfinţenia e raportul dintre nevoinţă şi har. Un echilibru mereu fragil, mereu pândit de ispita „autoîndumnezeirii” prin efort propriu, lipsit de har… Dacă între sfinţenie şi performanţă nu ar exista nicio deosebire, atunci cei mai apropiaţi de sfinţenie ar fi asceţii indieni, care stau foarte bine la acest capitol. Cele mai sofisticate tehnici de „îndumnezeire” provin din Orientul îndepărtat. Ştim însă, din Scriptură, că ispita autoîndumnezeirii a fost prezentă încă din Rai: „Veţi fi ca Dumnezeu”, le-a spus diavolul protopărinţilor noştri, pentru a-i despărţi de Dumnezeu. Încrezându-se în ei înşişi, Adam şi Eva au pierdut harul îndumnezeitor, deci asemănarea lor cu Dumnezeu. Să luăm aminte, aşadar, la învăţătura Sf. Grigorie Palama, pentru a deosebi îndumnezeirea cea adevărată, prin har, de îndumnezeirea mincinoasă, al cărei tragic „erou” – şi victimă – e însuşi diavolul. Amin.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s