Etichete

, , ,

 

Prin osteneala unui prieten de la Teologie (Dragoş Predescu), am ajuns şi eu la faimoasa Gală Verdi-Wagner, de la Opera Română (30-31 martie 2013). Desigur, biletele se epuizaseră demult, însă cu o jumătate de oră înainte de începerea ultimului spectacol (31 martie), s-au mai vândut câteva locuri… în picioare! Ajuns în sală, m-am simţit în elementul meu: dintre toate profesiunile pe care le poate exercita un om, aceea de muzician mi se pare, de departe, cea mai frumoasă… Ce poate fi mai fascinant decât să „produci” o lume, a cărei unică „substanţă” e vibraţia pură? „Muzica este calea sonoră a ascezei”, afirma Cioran, intuind parcă esenţa spirituală a universului sonor. Desigur, spiritualitatea luminoasă a muzicii e uneori dublată de o spiritualitate întunecată: iată de ce-l iubesc pe Wagner! Ethosul wagnerian respiră exact „la graniţa” dintre cele două lumi, la fel de bogate în culori şi tentaţii…

Afișul Galei Verdi-Wagner

Afișul Galei Verdi-Wagner

Ceea ce m-a surprins plăcut de la început, a fost publicul. Pe lângă „clienţii fideli” ai Operei, erau şi foarte mulţi tineri, veniţi din curiozitate, pasiune sau snobism, dar care au rezistat „eroic” până la sfârşit. După patru ore de muzică „grea” nu păreau deloc obosiţi, cât mai degrabă entuziasmaţi de ceea ce văzuseră, auziseră… În interior, Opera arată bine. La exterior însă, emană (încă…) acel aer „proletar”, specific anilor ’50, pe care statutul de monument istoric (care inhibă orice „intervenţii”) îl va mai perpetua o vreme… Din fericire, în clipa în care ai păşit înăuntru, intri în altă lume! După toate aparenţele, noul director general (Răzvan Ioan Dincă) e responsabil de acest reviriment pe care îl simţim de durată. Şi de bun augur…

În ce priveşte calitatea propriu-zisă a spectacolului, într-un clasament (cum altfel?) subiectiv, pe locul întâi aş pune corul (maestrul Stelian Olariu a şi primit o distincţie cu această ocazie), care a sunat cu adevărat omogen, de la început până la sfârşit. Apoi, desigur, soliştii… Despre Valentina Naforniţă (n. 1987) ştiam eu câte ceva, dar ceea ce am auzit duminică seara a depăşit orice aşteptări! În primul rând, prezenţa ei scenică e parcă „din altă lume”: zveltă şi demnă, fragilă şi totuşi puternică, Valentina e de-a dreptul cuceritoare… Vocea ei caldă, catifelată chiar şi în registrul acut, e impregnată de o emotivitate puternică. Nu-i de mirare că, de curând, i-a lăsat fără cuvinte şi pe spectatorii (atât de pretenţioşi) de la Staatsoper din Viena…

Soprana Valentina Naforniță

Soprana Valentina Naforniță

M-au mai impresionat basul Dan Paul Dumitrescu şi tenorul Alexandru Badea; nume deja afirmate şi pe alte scene… În ce-i priveşte pe instrumentişti, maestrul Cristian Mandeal a depus un real efort pentru a le imprima o sonoritate de orchestră simfonică, şi aproape a reuşit. Sunetul cu care Mandeal ne-a obişnuit în concertele de la Ateneu e unul perfect închegat, dar (din punctul meu de vedere…) insuficient „prelucrat”. Asta s-a simţit mai ales în prima parte a Galei: sonorităţile wagneriene necesitau o tratare mai nuanţată, mai fină… Din păcate, nici soliştii nu prea s-au ridicat aici la înălţime! Trebuie s-o recunoaştem cu durere: nu avem, la ora actuală, voci capabile să redea convingător muzica lui Wagner. Dar la capitolul Verdi stăm bine! Aici toată lumea (solişti, orchestră, cor) s-a achitat cu brio…

Una peste alta, Gala Verdi-Wagner a fost un succes! Am trăit uneori ori acel fior al sacralităţii actului muzical, care face ca interpretarea să fie mai mult decât o execuţie – fie şi ireproşabilă – a unei partituri. Arta adevărată aspiră, ca şi religia, la transfigurarea existenţei… Şi câteodată chiar reuşeşte! Din acest punct de vedere, nu regret deloc că am ajuns la Operă în seara de 31 martie a acestui an…

Alexandru Valentin CRĂCIUN