Un sfânt fără lacrimi: poetul Liviu Nostia

Pe la mijlocul anilor ’90, când eram doar un licean revoltat şi nonconformist, mă fascinau vieţile (şi desigur, operele) „poeţilor damnaţi” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Nerval, Mallarmé… Mă regăseam mai ales în destinul „emblematic” al lui Baudelaire, pe care îl citeam cu nesaţ în original şi ale cărui „Litanii către Satan” le-am şi tradus la vremea aceea, într-un gest de teribilism juvenil. Datorită lui Baudelaire am reuşit să mă „iniţiez” în muzica lui Wagner, pe care îl descoperisem cu uimire, datorită unui prieten (Radu), dar faţă de care aveam unele rezerve. (De altfel, Nietzsche afirma în Ecce Homo că Baudelaire e singurul francez care l-a înţeles pe Wagner). O dată ajuns la Filosofie, interesul meu pentru literatură ar fi încetat, cu siguranţă, dacă nu l-aş fi întâlnit acolo pe Liviu Stoian alias Nostia (n. 1980), o figură tipică de „poet damnat”, coborât parcă direct din epoca lui Baudelaire, pentru care avea de altfel o nedezminţită admiraţie.

Liviu Stoian alias Nostia
Liviu Stoian alias Nostia

Boem prin „vocaţie” dar şi prin temperament, Liviu îşi petrecea o bună parte din timp alături de câţiva prieteni de idei (Dragu Dragoş, Vasile Marin, T. G. zis Pictoru’); cu toate astea, prin Facultate ajungea mai des decât mine… Camera lui de cămin era uneori „scena” unor discuţii memorabile. Cel mai adesea, împreună cu Dragoş (care era pur şi simplu strălucitor), încrucişam spadele unei conversaţii din care ieşeau scântei… Desigur, eu şi Dragoş ne ocupam, în egală măsură, şi cu „consumaţia”: sticlele de bere marca Bucegi se „evaporau” rapid una după alta, împreună cu alte „răcituri” de ocazie, spre stupefacţia lui Liviu, care, mai moderat din fire, făcea figura unui „ascet fără voie”. (O mică paranteză: Dragoş era mereu imprevizibil, pătimaş, entuziast, de o vervă irezistibilă. Pasiunea lui pentru Bergson şi Berdeaev era notorie. Îl iubea mult şi pe Ţuţea, cu care de altfel avea oarecari afinităţi. Şi-a dat licenţa în filosofia lui Blaga, sub îndrumarea profesorului Alexandru Surdu, pe care noi toţi îl admiram, dar de care nu oricine îndrăznea să se apropie…)

Liviu şi Pictoru'
Liviu şi Pictoru’

Ceea ce m-a intrigat întotdeauna la Liviu a fost refuzul lui de a publica. Spre deosebire de alţi colegi de generaţie, care între timp au debutat şi au mai luat şi premii, Liviu nu s-a grăbit să se afirme în răstimpul ultimilor ani. Autor prolific dar şi proteic (greu de „stabilizat” stilistic într-o singură direcţie), Liviu Nostia îşi amână sine die un debut care i-ar fi adus, poate, mai mult decât o efemeră satisfacţie, acea recunoaştere binemeritată din partea colegilor de generaţie. E drept, poezia lui Nostia refuză „solidaritatea” – ideologică sau de alt fel – cu orice mişcare mai amplă (am în vedere „Generaţia 2000”, coagulată în jurul Cenaclului Euridice condus de M. Mincu), rămânând în esenţa ei un strigăt solitar şi orgolios. Sunt convins că Liviu s-ar regăsi bucuros în remarca sarcastic-amară a lui Baudelaire, care, atunci când i s-a adus la cunoştinţă că unii poeţi din generaţia tânără îl consideră un mentor, a exclamat: „Je n’aime rien tant que d’être seul!”

Nu am competenţa să judec poezia lui Liviu altfel decât subiectiv, dar mi se pare că surclasează serios producţiile semidocte ale majorităţii „debutanţilor” din ultimii zece ani. Dacă nu ar fi decât faptul că această poezie îşi asumă cu brio „canonul” rimei şi tot ar merita remarcată. (Provocarea este imensă astăzi, când versul liber sau, după caz, alb, constituie noul „canon” al postmodernităţii… Liviu are însă destule poezii în vers liber!) Oscilând, fatalmente, între Spleen şi Ideal, chinuit de o aprigă dorinţă de absolut, dar sfârşind mereu cu aripile frânte, poetul Liviu Nostia e un soi de „sfânt fără lacrimi” (cum l-am definit eu cândva), împotrivindu-se cu îndârjire unei metanoia dusă până la capăt. Sau până la lacrimi…

Din poezia lui Liviu lipsesc cu desăvârşire aluziile pornografice (atât de vizibile în „operele” confraţilor săi), erotismul fiind prezent mai mult ca element de discurs (retoric), decât ca experienţă interioară, care se cere mereu limpezită şi rafinată. Nota dominantă aici e sarcasmul. Tensiunea metafizică se consumă (ca şi cea erotică), într-un decor înţesat (surprinzător) cu elemente mitologice. Atmosfera e inevitabil onirică. (Nu ştiu dacă Liviu îi „gustă” pe Leonid Dimov sau Daniel Turcea…) Deşi în prezent Liviu Nostia se consideră, nici mai mult nici mai puţin decât „un Dmitri Karamazov pierdut într-un labirint kafkian”, în ce mă priveşte prefer să văd în el mai mult decât un boem incurabil, un descendent îndepărtat al acelor „poeţi damnaţi” pe care i-am îndrăgit atât de mult odinioară…

Alexandru Valentin Crăciun

Foto: arhiva proprie

Anunțuri

3 comentarii

  1. asa eram eu atunci? sau asa ma vedeai tu? au trecut zece ani… acum sunt un `golan care mai si plange uneori… liviu nostia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s