Etichete

 

Festivalul Wagner, transmis (în direct) de la Bayreuth. Se cântă Tannhäuser. Muzica lui Wagner, o bucurie pe care n-am cu cine s-o împart… Trist. (Sâmbătă 26 iulie 2003) 

Un vis înduioşător despre anii de liceu. Visul a început destul de nebulos, cu frânturi din visele anterioare. Cert este că era noapte, o noapte ploioasă; eu şi Vict. Missir ne îndreptam spre „Spiru Haret”, unde aveam oră de matematică. O dată ajunşi, totul îmi părea familiar şi înduioşător… Sentiment pe care l-am mai trăit şi cu alte ocazii. Parcă mă întorsesem în liceu după o foarte îndelungată absenţă; asta pe de o parte. Pe de alta, totul avea aerul unei zile obişnuite de şcoală. Îmi amintesc bine sala de clasă, atmosfera din clasă. Dintre vechii colegi, nici o figură deosebită, cu excepţia lui Radu. În clasă era foarte puţină lume, iar noi, cei rămaşi, speram într-o eventuală amânare a cursului. Ceea ce s-a şi întâmplat. Profu’ de mate şi-a făcut apariţia (l-am recunoscut, era neschimbat) şi a amânat cursul. Fiecare din noi s-a semnat pe o coală de hârtie, pentru prezenţă. L-am zărit pe Radu, care stătea retras, într-una din ultimele bănci, locul nostru obişnuit. Alături de el, Vict. Missir. Cred că vorbeau împreună, eu doar îi vedeam, fără să-i aud. Mă uitam la R. şi simţeam nevoia să-l întreb: Radule, ai primit scrisoarea în care-ţi mărturiseam că te consider singurul meu prieten?! (Nedumerire reală, de altfel. Niciodată n-am aflat dacă a primit sau nu acea scrisoare.) Regretul meu era dublat şi de sentimentul că nu-l mai văzusem de foarte multă vreme… Până la urmă am plecat toţi trei, dar la una din micile intersecţii de pe Batiştei, ne-am separat. Radu şi Vict. Missir au luat-o înainte, eu m-am îndreptat spre staţia de tramvai; totuşi, în ultima clipă m-am răzgândit şi am încercat să-i caut. În zadar. Nu i-am mai găsit, spre frustrarea mea teribilă! Tare mult mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu omul ăsta, chiar şi în vis! Mă simţeam atât de trist umblând pe străduţele alea, altădată atât de familiare…  Oraşul nu mai spun, era magnific. Într-un târziu m-am trezit, şi am realizat cât de dor mi-e de ei. Mă refer inclusiv la Vict. Missir. Din vis lipsea V. Gheorghiu, curios… (Joi 7 august 2003) 

Nebunia m-a fascinat dintotdeauna. E leacul ideal pentru sceptici. Nu crezi în Dumnezeu?! Vorbeşte cu un nebun. Nu crezi în diavol?! Vorbeşte cu un nebun… Cert este că nebunia legitimează în egală măsură pe Dumnezeu şi pe diavol. E o formă de posesiune divino-demonică. Astăzi, în troleibuz, ascultam o femeie cum vorbea singură. Eu o ştiam demult, dar lumea s-a scandalizat imediat, a început să coboare, să înjure etc. Biata femeie nu pricepea nimic. M-am simţit perfect solidar cu două afirmaţii de-ale ei. Prima este un strigăt: Doamne, ajută-ne şi apără-ne! (Iată că doar nebunii mai strigă după Dumnezeu… noi nu mai ştim!) A doua e o nostalgie dureroasă: Ce frumos cânta Maria Tănase! Ciudat şi înduioşător… (Luni 11 august 2003) 

Ziua de astăzi, infernală, ca de obicei. Până la urmă, ar fi chiar trist să nu fie aşa. M-am obişnuit. Dar nu despre asta vreau să scriu… Am vorbit cu Toma, după o lungă absenţă. Tot tânjeam eu după un vechi prieten etc. M-am bucurat să-l aflu în formă; mi-a povestit despre câţiva cunoscuţi de-ai lui care urmează să se călugărească. L-am întrebat: Toma, nu-mi recomanzi şi mie o mănăstire?! M-am săturat de toate. Mi-a răspuns, jumătate în serios, jumătate în glumă: nu s-a inventat încă o mănăstire pentru tine. Cu-atât mai rău! Stau aici (la birou) ca un idiot, în loc să… Nu pot nici măcar să-mi iau rămas-bun de la Părintele Galeriu. Nu pot, pentru că mi s-a atras atenţia să nu mai „absentez”. Sunt prea obosit să mai blestem… (Marţi 12 august 2003) 

La înmormântarea Părintelui Galeriu (unde am reuşit să fug literalmente, fără să-mi pese de ce spun „şefii”), soarele era înconjurat de un inel argintiu, strălucitor. Afară nu plouase, şi nici nu urma să plouă. Pur şi simplu a strălucit, până când l-au aşezat pe Părintele în mormânt. Eu m-am cutremurat… În timp ce fanfara cânta marşul funebru, preoţii cântau Hristos a înviat! N-am mai asistat la aşa ceva. Am văzut acolo toată lumea bună şi rea a Bucureştilor. Evlavia şi sminteala noastră de fiecare zi. Padre Galeriu, te fericesc; ai primit cununa faptelor tale. Pentru noi a fost semnul acesta, ca să înţelegem. Cu sfinţii odihneşte-l, Hristoase… (Miercuri 13 august 2003) 

Părintele Galeriu era înţelept ca un şarpe şi neprihănit ca un porumbel. Avea „un binecuvântat vicleşug” (Părintele Arsenie Delamare) dublat de o binecuvântată blândeţe (aş spune chiar „tandreţe”)… Unde mai întâlneşti azi aşa ceva?! Chiar şi printre preoţi. Astăzi prevalează şerpii, sau după cuvântul Mântuitorului, năpârcile. Vai nouă. (Sâmbătă 16 august 2003)   

Astăzi am ajuns la Liturghie. După atâta vreme… Sentiment de nevrednicie şi jenă. Acasă, după câteva ore de somn, primesc un telefon tulburător de la doamna Popa, fosta mea dirigintă din şcoala generală. S-au întâmplat câteva lucruri care au afectat-o profund, şi care mă privesc întrucâtva şi pe mine. Despre toate astea vom vorbi diseară, când ne vom întâlni la Mănăstirea Radu-Vodă. Se slujeşte Paraclisul… La telefon m-a tulburat prin altceva. Mi-a pus să ascult câteva momente dintr-o casetă cu Monahul Savatie. I-am auzit vocea, deci. Vorbea despre moarte, sinucidere mai exact. Nu pot spune cât de mult m-a tulburat… Oricum, nădăjduiesc că voi reuşi să-l ascult în întregime. Până atunci… să ne rugăm. (Duminică 17 august 2003) 

În dimineaţa asta, o mulţime de vise. Cel mai înduioşător dintre ele (înduioşarea a devenit criteriul meu de selecţie, cel puţin în materie de vise) se referă, bineînţeles, tot la anii de liceu. Mă aflam în sala de clasă, plină-ochi de lume, dar nu aveam sentimentul că mă întorsesem în timp. Asistam la un fel de comemorare. Doamna C. Missbach era la catedră şi ne vorbea. Voia să se retragă din învăţământ, pe motiv că şi-a făcut datoria faţă de elevi, scriind un manual de filosofie care tocmai apăruse, şi pe care, de altfel, îl ţinea în mâini. Chiar a spus la un moment dat: Consider că te poţi retrage din învăţământ dacă ai scris un manual de filosofie! Atmosfera era de recunoştinţă, de ambele părţi. Eu am plâns de câteva ori, copleşit de emoţia clipei… După acest moment „festiv”, am ieşit din Liceu împreună cu Vict. Missir, şi ne-am îndreptat spre Cişmigiu. Ea avea maşină, un „Olcit” cred. Un amănunt mai degrabă bizar ar fi acesta: la un moment dat, Vict. Missir vede un cârd de porumbei care ciuguleau ceva de pe pământ. Mă apropii şi eu să văd despre ce e vorba, deşi eram un pic grăbit şi nervos. Curios, porumbeii păreau foarte blânzi, nu s-au speriat deloc. Culegeau un fel de seminţe care aduceau cu nişte frunze ciudate; chiar m-am mirat că porumbeii mănâncă aşa ceva. Ultimul amănunt: la plecare ne-am suit în maşină prin spate, fiindcă uşa din faţă se blocase. Era chiar comic să vezi cum ne străduiam să ajungem pe scaunele din faţă; maşina era destul de cochetă, un „Olcit” sau un „Matiz”. Despre Vict. Missir, am uitat să spun că avea înfăţişarea de acum, iar nu din vremea liceului. Cam asta-i tot… (Luni 18 august 2003) 

Ascult „Suita scită” a lui Prokofiev, în transmisiune directă de la Festivalul BBC Proms. Dirijor e Vladimir Gherghieff. Impresia este colosală, pe măsura muzicii de altfel. Impactul de asemenea, extraordinar. Numai publicul lasă de dorit: e prea entuziast, prea nestăpânit. Înţeleg că tensiunea e imensă, dar… nişte aplauze pripite au stricat vraja dezlănţuită a muzicii. Singurul comentariu la Frumuseţe e Tăcerea. Să adorăm în tăcere, ne învaţă Părinţii… Restul e comentariu steril. (Miercuri 20 august 2003) 

Simfonia neterminată de Schubert îmi aminteşte cumva de Brahms… Toate aceste lucrări pe care nu le-am mai ascultat de ani de zile, mi se impun acum cu o forţă extraordinară. Înseamnă că nu m-am pierdut chiar de tot… „Muzica ne demonstrează că mai putem iubi, chiar şi atunci când nu ne mai credem în stare”. Fraza asta i-o scriam Victoriei Missir cu destui ani în urmă. Se prea poate să nu mă fi înşelat! (Joi 21 august 2003)  

Cugetare în spiritul Cărţii lui Iov. De câte ori Dumnezeu ne „ia” ceva, în realitate ne pregăteşte pentru ceva mai înalt. În felul ăsta, nu stagnăm niciodată; nu stăm pe loc. Urcăm (sau dimpotrivă, cădem…) încontinuu. Mutatis mutandis, Iov urcă (prin suferinţă) încă o treaptă în cunoaşterea lui Dumnezeu. „Până acum [până la întâlnirea cu suferinţa – n. m.] auzisem vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut!” (Iov 42,5) Dumnezeu nu rămâne niciodată dator: ia însutit şi dă înmiit. Dacă am înţelege acest adevăr, n-am mai deznădăjdui atât. Nu ne-am mai pierde. Drama noastră este că nu ştim să pierdem. De altfel, nici să primim… Iov a ştiut. De-aceea merită să scriu despre el. Poate în felul ăsta învăţ şi eu să renunţ… (Sâmbătă 23 august 2003)  

Filosoful arab Avicenna, unul din cei mai străluciţi comentatori ai lui Aristotel în Evul Mediu, citise de patru ori opera lui Aristotel în întregime (câtă exista pe-atunci) şi de patruzeci de ori Metafizica, fără s-o înţeleagă. O ştia pe dinafară, cuvânt cu cuvânt, dar nu pricepea o iotă din ea! Deci se întâmplă şi cu cei mari… Câtă perseverenţă totuşi. Şi cât noroc! Pentru că, spune tradiţia, filosoful nostru se duce într-o bună zi la piaţă, şi găseşte la o tarabă (!) un manuscris al lui Al Fārābī (un comentariu la Metafizica) iar din acel moment i se deschid ochii. Înţelege pe Aristotel. Recunoscător, mulţumeşte lui Allah, face milostenii săracilor etc. Morala? Orice filosofie serioasă îşi aşteaptă comentatorul (tălmaciul) care s-o facă accesibilă. În lipsa acestuia, memorăm, memorăm, dar… nu înţelegem. Bineînţeles că treaba asta e valabilă cu atât mai mult în Teologie… (Duminică 24 august 2003) 

„Scriu, scriu, scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc!” Eminescu se blestema la modul ăsta. Tare mult îl invidiez… El avea puterea să se blesteme pe sine, în maniera lui Iov. (Luni 25 august 2003) 

O migrenă îngrozitoare mă-mpiedică să adorm. Mi-am amintit câteva lucruri tulburătoare pe care Părintele Buga le spunea despre Părintele Galeriu. În ziua hirotoniei lui întru preot, Părintele a fost purtat în jurul sfintei mese de aceşti trei mari: Stăniloae, Galeriu şi Cleopa. Şi spunea Părintele B. că nici acum nu poate uita vocea inconfundabilă a lui Galeriu, care „striga din rărunchi”: Slavă Ţie, Hristoase, lauda Apostolilor… Parcă-l aud. Mă gândesc adesea la figura lui memorabilă, la entuziasmul cu care ne copleşea pe toţi… Padre Galeriu, îţi promit că dincolo am să te caut, iar aici n-am să te uit. Eşti alături de Stăniloae şi Cleopa, acum; sunteţi iar împreună. Cât de minunat trebuie să fie sfatul vostru cel de taină, din înălţimea cea mai de sus! În sfântul, cel mai presus de ceruri, duhovnicescul său jertfelnic… (Miercuri 27 august 2003) 

Pentru că tot m-am gândit la Galeriu zilele astea, să mai scriu ceva… Prima mea întâlnire cu Părintele Buga a avut loc la o conferinţă a ASCOR-ului, pe tema „unirii” celor două Biserici; conferinţa trebuia să fie un ecou al vizitei papale în România; pe afiş figurau nume importante: Patriarhul, arhiepiscopul catolic de Bucureşti etc. Bineînţeles că nu a mai venit nimeni; toţi cei invitaţi au trimis delegaţi, iar conferinţa s-a dovedit un fiasco. Şi totuşi… n-am s-o uit niciodată. Ţin minte că sala era surprinzător de goală, ceea ce m-a intrigat la culme! La vremea aceea, eram destul de entuziasmat de ecumenism, şi de alte aiureli socio-teologice. (Între timp mi-am revenit…) Cert este că atunci l-am văzut pentru prima oară pe Părintele Buga. Era aşezat în spatele meu, venise ca simplu spectator; nu fusese invitat. Când m-am aşezat pe scaun, i-am aruncat o scurtă privire, şi m-a surprins prezenţa lui de spirit. (De obicei, preoţii noştri sunt plictisiţi sau satisfăcuţi; omul ăsta era viu.) Într-un târziu, apare şi Galeriu, care încearcă să salveze cât se mai poate salva din conferinţă. În zadar; conferinţa era condamnată. Atunci începe să ţină un discurs fulminant despre Apocalipsă!!! Bine, nu era doar despre Apocalipsă, dar ăsta era tonul… Lui Buga atâta i-a trebuit: s-a luat la harţă cu Galeriu, spre deliciul (respectiv stupefacţia) celor din sală. Eu mă număram printre cei din urmă; eram contrariat, nu ştiam cine mai e şi ăsta! Într-un cuvânt, m-a smintit. Nici Galeriu nu se lăsa mai prejos. La un moment dat, Buga îl întreabă pe un ton polemic: Părinte, dar cine face unirea asta, că doar nu se face singură?! Galeriu răspunde, străfulgerat: Dumnezeu o face, când şi cum vrea El! Cam ăsta era tonul… Doamne, cât de bine îmi amintesc exasperarea ce m-a cuprins atunci. Eram scandalizat, mai ales când am aflat că preotul cu pricina se numea Ion Buga… Citisem câteva traduceri (Miguel de Unamuno, Alevizopol) semnate de el, şi-mi făcusem o impresie excelentă! Acum se năruia totul. Mi se pare că-l ascultasem o singură dată la Radio, cu un cuvânt răscolitor despre noaptea din Ghetsimani… Cu toate astea, întâlnirea aceea a fost decisivă. Pentru că atunci am aflat de o anumită emisiune radiofonică, unde Buga era invitat de onoare, şi m-am decis să-i scriu. Voiam să-l „răzbun” pe Galeriu cu orice preţ. Şi i-am scris; l-am „mustrat” pentru acea conferinţă ratată, şi pentru alte câteva idei care s-au emis acolo… Oricum, am fost nedrept şi dur. Bineînţeles că Părintele nu mi-a răspuns imediat… Iar asta a fost şansa mea. Pentru că în felul ăsta, m-am văzut silit să-l ascult câteva emisiuni la rând, şi m-a cucerit… Emisiunea se desfăşura între orele 01:00 şi 02:00 noaptea. Câte lucruri teribile s-au spus acolo! Numai pentru atâta, şi nu pot să-l uit pe Părintele. Nici nu ştiu dacă în Jurnalul meu de atunci am notat impresii pe seama acestor întâlniri, pe care le trăiam cu spaimă şi cutremur… Trebuie să caut printre caiete. Oricum, când am citit, mai târziu, ce a scris despre Galeriu, l-am iertat. Nu că aş mai fi avut nevoie… Gata; acum sunt foarte obosit, dar şi hotărât să continuu să evoc şi alte momente deosebite pe care le-am trăit în prezenţa acestui om…  

Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet întinat, primeşte-mi rugăciunea, Hristoase al meu… Rugăciunea ortodoxă, o lecţie de un realism înfricoşător. Şi nici nu mă miră. La un Dumnezeu teribil, o rugăciune la fel de teribilă. Cu adevărat înfricoşător este Dumnezeul nostru. Evreii au fost primii care au înţeles asta; spre cinstea lor. Mărturie stau Psalmii, cea mai teribilă carte de rugăciuni din lume. Evreii ştiau să se roage! Mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător, decât toţi dumnezeii mai presus… (Psalm 95,4) (Joi 4 septembrie 2003) 

La Radio Muzical, audiţiile memorabile se ţin lanţ. Ieri am ascultat concertul pentru pian şi orchestră de Radu Pallady, cu Ludovic Bacs la pupitru şi compozitorul la pian. O bijuterie. Iar astăzi, fragmente din Stabat Mater de Rossini, dirijor Carol Litvin. La o adică, tot ce rămâne din Rossini este acest oratoriu. Sunt subiectiv, dar nu fără temei. Rossini şi-a scris majoritatea operelor pentru divertisment; doar oratoriul ăsta l-a scris pentru Dumnezeu. Şi l-a scris bine. Curios totuşi, pentru că omul nu era un mistic. Estetic vorbind, apusenii sunt mântuiţi. Au cea mai grozavă muzică… (Miercuri 3 septembrie 2003) 

„Sinuciderea ei a anulat-o pe a mea. De-acum nu mă mai pot sinucide…” Un pasaj dintr-o scrisoare de-a mea către Părintele Buga, pe care n-am păstrat-o. Îi povesteam acolo (cu destule amănunte) cazul doamnei M., şi îi ceream să se roage pentru ea. Regret că n-am păstrat o cópie a acelei scrisori; pe atunci nu aveam mania asta… Oricum, pe undeva e mai bine; prea am suferit înnegrind atâtea pagini… Coincidenţă sau providenţă: prima carte pe care am primit-o de la doamna M. se numea Minipatrologia contemporană, şi era scrisă de… Părintele Buga. Ţin minte că n-am reuşit s-o citesc imediat, din pricina stilului (prea „elevat” pentru gustul meu). Apoi, mult mai târziu (după moartea ei) am aflat de la A., ultima ei prietenă, că biserica unde s-au cunoscut era chiar Sf. Gheorghe-Vechi. Toate acestea, şi multe altele pe care nu le scriu acum, m-au tulburat şi mă tulbură încă. Nu trece o zi fără să mă gândesc, măcar o clipă, la bunătatea ei, la sfinţenia ei, la suferinţa ei. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus, au fost: Ştii că te iubesc. Iar eu i-am răspuns: Şi eu pe dumneavoastră! Cam asta-i tot. De atunci, am mai văzut-o doar o dată. Sunt neconsolat pentru moartea ei; deşi, în final ar trebui să mă simt împăcat. I-am spus că o iubesc, mi-a spus că mă iubeşte… Ce altceva mai poţi spune unui om?! Nici Dumnezeu n-a spus mai mult, decât: Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu pe voi! (Ioan 13,34) Se pare că e destul…  

În „Declaraţie de iubire”, Liiceanu interpretează din punct de vedere religios decăderea lui Cioran, nebunia lui (Alzheimer). Asta trebuie reţinut. Pentru că veni vorba, astăzi am urmărit o emisiune despre Horia Bernea. Într-una din fotografiile inedite, Bernea poartă plete, şi e aşezat pe un fel de jilţ, într-o poziţie care mi-a amintit de un portret celebru al lui Baudelaire tânăr, în plină glorie literară. Asemănarea în atitudine şi fizionomie e prea izbitoare ca să fie o simplă coincidenţă. Bernea trebuie să fi cunoscut acel portret, pe care îl văzuse probabil la Paris… O pictură în ulei, realizată de Emile Deroy, la mijlocul secolului al XIX-lea… Interesant. (Marţi 9 septembrie 2003) 

Între două audiţii memorabile cu Beethoven (Concertul pentru pian şi orchestră nr. 4) şi Mahler (Simfonia a IV-a) am urmărit şi eu, la televizor, faimoasele 4 minute de prelungiri ale meciului România-Danemarca. Faptul că respectivul „gol” a avut loc „în afara” timpului regulamentar etc. nu scade cu nimic din frumuseţea momentului în sine. Dincolo de micile noastre „orgolii” naţionale, la aşa ceva asişti foarte rar în viaţă. S-au pronunţat, ce-i drept, verdicte grele: eşec, neşansă, rea-voinţă etc. Dar s-a neglijat un singur aspect: providenţa. Un asemenea gol, oricât de „ilicit”, de nedrept, de absurd chiar, nu poate fi programat. (Favorizat da, programat nu.) Atunci, rămâne Providenţa, care ne-a dat o frumoasă lecţie de smerenie în seara asta. Să fie într-un ceas bun… (Miercuri 10 septembrie 2003) 

După o Rapsodie nu lipsită de oarecari stridenţe ritmico-armonice, în sfârşit, Simfonia I de Enescu sună magnific… Regret că nu sunt acolo, în sală. Festivalul Enescu e un lux pe care (deocamdată) nu mi-l pot permite. Astăzi am vorbit cu Cecilia, la telefon, fireşte. M-a rugat… să-i scriu. I-am promis că o să încerc, dar nu fără remuşcări. În fond, corespondenţa mai veche dintre noi şi-a epuizat sensul, sensurile. Dar asta e altă poveste. Ceea ce contează acum este ficţiunea numită „prietenie”. Reget că nu mai sunt în stare să cred în nimic… Dar asta e altă poveste! (Vineri 12 septembrie 2003) 

Examenul de Filosofie modernă l-am luat cu bine, slavă Domnului. După lupte seculare… Mai rămâne Logica (stau prost cu logica!) iar restul e providenţă. Ieri am reuşit să-i scriu lui C. o scrisoare destul de ingrată. Merită mai mult fata asta, dar e spre binele ei. Îmi amintesc ce-i spuneam lui I. acum doi ani: Dacă vrei să însemni ceva pentru mine, te sfătuiesc să păstrezi distanţa! Biata I… istoria se repetă, mereu. Dar eu mă opresc aici. Mi-am interzis, pe cât posibil, să fiu sentimental. Puţină asceză nu strică! (Marţi 16 septembrie 2003) 

Timp de câteva minute, cerul a fost brăzdat de cârduri imense de corbi. Trec corbii… (Bacovia) Exact ca în filmul lui Hitchcock. Sunt un pic morbid la ora asta! Că veni vorba, ieri am trecut pe lângă Dâmboviţa noastră cea de toate zilele, şi m-am înspăimântat când am văzut că era verde… Despre oraşul ăsta s-ar putea face un film de groază. Dar unde găseşti un Hitchcock?!.. (Miercuri 17 septembrie 2003) 

„Libertatea”, ziar perfect satanic, ne informează despre fenomenul satanic din România. (Pe baza rapoartelor SRI etc.) Nu ştiam că dracul e atât de prost… Singurul lucru demn de crezare e mărturisirea (şocantă) a unei tinere fete care, după ce a experimentat prezenţa diavolului, a avut tăria să se spovedească la un preot; a primit dezlegare, iar acum urmează să se călugărească. Doamne, cât de mult trebuie să decadă omul, ca să înţeleagă, în fine, că există drac?! Reproduc un fragment din mărturisirea acestei fete, pentru că merită. „În timpul ritualurilor, am început să simt o prezenţă în spatele meu. Aveam senzaţia că dacă întorc capul îl pot vedea. Nu am avut curaj. Satan nu este o fiinţă în carne şi oase, ci o prezenţă spirituală. O stare de singurătate extraordinară amestecată cu ură, care mă cuprindea şi pe mine. Un rău general, care simţeam că mă împinge către marginea nebuniei. Începusem să am coşmaruri. Nu mai dormeam noaptea de groază. Norocul meu a fost că am avut tăria să mă rup brusc de acest grup satanist, şi să mă duc la o biserică ortodoxă să mă spovedesc. Am vrut să mă călugăresc imediat, dar părintele duhovnic mi-a spus să nu mă grăbesc”. Fata se numeşte Alina Moldoveanu. Pentru rândurile scrise cursiv, aş putea să depun mărturie eu însumi. În rest… nimic interesant. (Vineri 19 septembrie 2003) 

Îmi amintesc de un „compliment” înduioşător pe care mi l-a făcut o fată cu care am corespondat acum trei ani. Înainte să corespondeze cu mine, îi scria unui tip aflat în puşcărie pentru omor, pare-mi-se, şi care (spunea ea) era mai optimist decât mine. Bineînţeles, ideea m-a flatat, şi i-am răspuns ceva de genul: puşcăria ar trebui să fie opţională, la fel cum e facultatea. Doar în felul ăsta am putea învăţa şi noi, cei din lume, câte ceva despre gustul libertăţii. Pentru că definiţia libertăţii o afli în temniţă, asta-i clar. (O spune Lena Constante, într-un documentar memorabil.) Din nefericire nu-mi amintesc ce mi-a răspuns, dacă mi-a mai răspuns, până la urmă… (Sâmbătă 27 septembrie 2003) 

În ortodoxia noastră, cei mai mulţi preoţi nu sunt şi teologi… Lipseşte fericita simbioză dintre teologie şi Liturghie, teologia liturgică. Iată, pe scurt, concluzia discuţiei mele cu S. I-am dat dreptate; ca să faci misiune pastorală îţi trebuie cultură teologică; mai mult, îţi trebuie viziune teologică. Bineînţeles, lacuna asta se resimte cel mai tragic tot în Liturghie, la predică. Preoţii noştri recită (mecanic) aceeaşi „piesă” de aproape două milenii… Nimic viu, nimic care să te facă să te simţi contemporan cu Hristos, adică părtaş la crucea, moartea şi învierea Lui. Toate acestea ar trebui să se consume în Liturghie! Eu am văzut şi am crezut (mă refer la Părintele Buga). Altminteri… Între mine şi S. nu mai există decât o tensiune benefică, fecundă, care ne stimulează pe-amândoi. Era şi timpul… (Marţi 30 septembrie 2003) 

Astăzi, zi minunată, divină.  Am ajuns cu bine la Liturghie, iar seara la Paraclis, la Mănăstirea Radu-Vodă. M-am simţit ca un prunc; bucurie duhovnicească şi lacrimi, tot duhovniceşti. În timp ce mă rugam, simţeam încleştarea puterilor îngereşti cu cele demonice, lupta care se duce pentru sufletul nostru. Treaba asta nu m-a speriat, fiindcă eram atât de copleşit de pace încât n-am dat importanţă… Mai bine. Zilele astea am simţit harul divin „la lucru”, direct pe pielea mea. Mă rugam cu deznădejde, şi dintr-o dată… linişte. Lucru minunat, fiindcă la mine, rugăciunea nu are efect imediat. Deci se poate! Trebuia să mă liniştesc odată… (Duminică 5 octombrie 2003) 

„Când cineva se caută [doar] pe sine însuşi în iubire, atunci cade din dragoste” (Imitatio Christi, Cartea a III-a, Cap. V, 7). Iubirea nu e nici căutare narcisiacă de sine (perverşii), nici uitare narcotică de sine (pătimaşii, desfrânaţii etc.), ci descoperire, regăsire de sine… în celălalt! Între identitate (sinele) şi diferenţă (celălalt) se consumă dialectica iubirii… Iubesc cu adevărat doar cei care pot să facă „echilibristică” deasupra acestor două prăpăstii. Restul e amăgire, mai mult sau mai puţin! (Luni 6 octombrie 2003) 

Pentru ziua de astăzi, nu vreau să reţin decât… un vis. Mă aflam la o mănăstire cu intenţia clară de a mă călugări. Vorbeam cu părintele stareţ, undeva prin preajma mănăstirii, la iarbă verde. Totul în jur era înflorit; domnea o atmosferă primăvăratecă. Noi eram aşezaţi pe o pânză albă de in, întinsă pe iarbă. (Simbolistica e destul de clară.) La un moment dat, stareţul mă întreabă: Dar tu, de ce-ai venit aici?! Eu îi răspund: Am venit să mă îngrop aici. (Acum, când scriu aceste rânduri, mă trece un fior. Dar în vis eram foarte calm. Voiam doar să spun că am venit să mor la mănăstire, iar asta mi se părea firesc. Nici o umbră de morbiditate!) Ultimul amănunt: stareţul a aranjat să fiu servit cu o cafea, dar eu, din nebăgare de seamă, am vărsat câteva picături pe acea pânză de un alb imaculat… (Nu ştiu cum ar trebui să „citesc” asta, oricum nu e de bine! Din fericire, nu mai cred în vise…) Eram speriat, dar încercam să mă calmez la gândul că acele pete vor ieşi cu detergent etc. (Ha, ha.) N-am mai apucat… Vreau să spun că eu m-am trezit, iar petele au rămas acolo, pe pânza albă, din vis. Ceea ce e nespus de trist! (Marţi 7 octombrie 2003) 

Finalul din Lohengrin, de Wagner, pe care l-am ascultat azi-dimineaţă. Memorialul durerii, cu Elisabeta Rizea în prim-plan. Predicile Părintelui Ioan Iovan, din perioada când slujea la Vladimireşti. Tot atâtea lucruri la care merită să revin… Deocamdată nu e cazul. Mi-e dor de vechii mei prieteni. Ieri mi-am făcut curaj şi l-am sunat pe V. Gheorghiu. Nu s-a supărat pentru lipsa mea de tact de odinioară. I-am promis că am să-l caut mâine, dacă se schimbă vremea în bine; ceea ce probabil nu va fi cazul… Mărturisesc că mi-e dor de el. De fapt, mi-e dor de discuţiile interminabile de altădată…  

Baudelaire spunea că în iubire nu poţi fi decât călău sau victimă… Cert e că, după Cădere, bărbatul şi femeia se află în raport de dominaţie/posesiune reciprocă. Blestemul Evei: „Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine!” (Geneza 3, 16). De atunci, ne place să dominăm ori să fim dominaţi. Oribil… (Marţi 21 octombrie 2003) 

Astăzi, la seminarul de Teorii etice, prezenţa maiestuoasă (şi smerită) a unui tânăr monah (Siluan), m-a întărit duhovniceşte – eram dărâmat… Cât de mult îi iubesc pe oamenii Tăi, Doamne. Îţi mulţumesc. Făptura lui emana lumină şi linişte, deşi era „ferecată” în negru. Dovadă că lumina vine dinlăuntru… Ţin neapărat să-l abordez, mai ales că l-am remarcat încă de pe vremea când mergeam la Radu-Vodă, pentru Paraclis. Tare surprins am fost să-l revăd în Facultate! Logica divină e paradoxală, fiindcă e minunată… (Joi 30 octombrie 2003) 

În timp ce transcriam scrisorile mele către I., mi-au căzut ochii pe aceste rânduri: Dacă „dispare” Dumnezeu, dispare şi omul. Ei nu pot fi decât împreună. Sau deloc. Ei bine, trebuie să recunosc că aveam dreptate: fără Dumnezeu, omul nu poate fi el însuşi. Până aici, totul e frumos şi simplu. Dar fără om, Dumnezeu ar mai fi El însuşi?! Nu îndrăznesc să fac o afirmaţie, sunt prea uimit de „ciudăţenia” întrebării… (Vineri 31 octombrie 2003) 

Deocamdată nu găsesc altceva mai interesant de făcut, decât să-mi inventariez propriul trecut. Recunosc, mă urmăreşte ceea ce am trăit. „Trecutul e un mare nimic, care se hrăneşte din prezentul nostru” (Savatie). Zilele trecute am terminat de inventariat scrisorile către I. Şi am realizat că poate fi şi asta o formă de eliberare. Un singur lucru mai trebuie: să umplem golul ăsta cu ceva. Dar ce-a fost mai greu s-a dus… Liturghia de astăzi a fost perfectă, în deplin acord cu vremea de afară… Biserica Precupeţii-Vechi e locul unde se pare că l-au „surghiunit” pe Părintele B., după aşa-zisul „proces” de la Antim. Am primit această informaţie din două surse diferite, dar până acum nu s-a confirmat. Cert este că acuzaţia ridicolă de „erezie” i-a fost retrasă. Tot e bine. Am intrat în biserică exact atunci când se cânta Doxologia mare, şi am rămas să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate. (Dumninică 2 noiembrie 2003) 

Tocmai am săvârşit o impietate. Involuntară, de altfel. Răsfoiam jurnalele soră-mii (acum plecată în Canada), în căutarea unui număr de telefon, şi mi-au căzut ochii peste… numele meu. Jurnalele au fost scrise în perioada anilor ’80, ’90, şi conţin destule pasaje emoţionante. Desigur, cele referitoare la mine nu sunt întotdeauna măgulitoare… O sentinţă laconică: „Vălică e foarte alintat, deci obraznic”. De fapt, sunt multe chestii interesante pe care am să le notez în altă parte. O reacţie amuzantă: „În prima zi după spovedanie, când mi-am făcut rugăciunea înainte de masa de prânz, m-am dus la masă plină de mine, şi am râs de reacţia (de figura) lui Vali, care nu se aştepta să apar cu cartea de rugăciuni la masă”. Culmea e că îmi amintesc momentul, la vremea aceea (însemnarea datează din 7 aprilie 1994) eram destul de dispreţuitor la adresa creştinismului. Soră-mea şi cu mine, aveam mania Jurnalelor... Un alt episod memorabil, vizionarea filmului Păsările, pe bulgari. „În jur de orele 22:00, a început pe bulgari filmul Păsările, în regia lui Hitchcock, un adevărat film de groază, în maniera-i caracteristică. Îmi pare bine că nu l-am văzut la cinematograf; nu cred c-aş fi rezistat sub tensiune până la sfârşit. Copiii au stat şi ei la film, şi au fost foarte speriaţi la început. N-ar trebui să stea la astfel de filme! Dar parcă te ascultă cineva?! Apoi Vlad şi Coco s-au culcat, rămânând doar Vălică să-şi facă lecţiile… Ca de obicei, de altfel! Îmi închipui ce fel de lecţii îşi face el la ora asta. Cred c-am să mă culc, e foarte târziu (01:20) şi mâine mă scol la 6:30 să duc copiii la şcoală. Noapte bună!” Mă opresc aici cu indiscreţia mea, fiindcă încep să am mustrări de conştiinţă… (Vineri 7 noiembrie 2003) 

Îmi place vremea posomorâtă de afară! Ieri am vorbit cu C. la telefon; îi cam tremura vocea… Mi-a primit scrisoarea, dar n-a ştiut ce să-mi răspundă. Nici nu mă miră! În schimb, m-a rugat să dau o fugă până la Braşov, să lămurim lucrurile. Nu a folosit exact aceste cuvinte, dar cred că asta îi era intenţia. Irealizabilă, altminteri. Mi se pare utopic să o întâlnesc acum… A trecut prea mult timp. Recunosc, sunt emoţionat de faptul că nu m-a uitat. Dar resimt acest lucru (revederea) ca pe o datorie neîncheiată faţă de propriul meu trecut. Iarăşi trecutul ăsta blestemat… (Luni 10 noiembrie 2003) 

Serile filocalice, pe care le aşteptam cu sufletul la gură de aproape un an de zile, nu se ridică la înălţimea comemorării a 100 de ani de la naşterea lui Stăniloae. Băieţii din ASCOR nu par să se fi gândit că bucureştenii au nevoie în primul rând de duhovnici, iar apoi de discursuri elogioase, ca să nu zic plicticoase… Asta e. Pentru că veni vorba de duhovnici, ieri mi-am cumpărat ultimele două cărţi ale lui Savatie. Mi-e tare drag acest monah, pe care mi l-a recomandat spre lectură doamna Popa. (Joi 13 noiembrie 2003)                 

Sentiment de plinătate, bucurie, pace… Vreme de trei ore, l-am ascultat (în Aula Patriarhală) pe Părintele Teofil, de la mănăstirea Sâmbăta de Sus. La început m-am simţit destul de obosit şi de trist, dar pe măsură ce vorbea Părintele, m-am limpezit de tot. Iubesc spontaneitatea şi umorul cu care Teofil răspunde la întrebările cele mai banale. Redau două remarci, care sunt şi două soluţii la nedumeririle mele legate de credinţă… „Viaţa spirituală nu se bazează pe studii, ci pe convingeri”. (Altfel spus, poţi cunoaşte creştinismul, fără să ajungi vreodată să-l practici.) „Când eşti prigonit în cetatea postului (prin ispite sau neputinţe trupeşti) fugi în cetatea rugăciunii”. Un asemenea îndemn la rugăciune l-am resimţit ca pe o consolare. Incapabil (deocamdată…) de rânduiala pe care o presupune postul, eram foarte aproape de deznădejde. Dar acum sunt împăcat cu neputinţele mele. Îmi este îngăduit să sper… (Marţi 18 noiembrie 2003)           

Ziua de astăzi a început cu o Liturghie, şi s-a încheiat cu o conferinţă dedicată Părintelui Galeriu. Liturghia m-a copleşit (în final) cu o angoasă şi o deznădejde, teribile. Momentul ar merita evocat, fiindcă e plin de semnificaţii. Dar prefer să păstrez tăcerea… La conferinţă am fost ceva mai vesel. M-am bucurat să-l revăd pe Galeriu, într-un interviu filmat (de fapt, o predică) într-o biserică românească din California. Aceeaşi forţă, aceeaşi vervă dintotdeauna. Se pare că azi a fost ziua lui de naştere; oricum mă simt mai bine. L-a evocat şi Sorin Dumitrescu… Încă ceva. La televizor, o emisiune despre Monica Lovinescu mi-a evocat-o pe… doamna Missbach. Sunt mirat, cum de n-am făcut această asociere până acum. (Vineri 21 noiembrie 2003) 

L-am tot ascultat pe Grigore Leşe zilele astea. Dacă poporul român va suferi în viitor o amnezie generală (ceea ce nu-i cu totul exclus…) atunci vom recurge la muzica lui Leşe pentru a ne redefini pe noi înşine. Maramureşul e chintesenţa României, iar muzica lui Leşe e chintesenţa românismului. Spaţiul mioritic şi-a găsit, în sfârşit, echivalentul sonor. Iată un fenomen rarisim… Exagerez cumva, dar oameni de talia lui Leşe ne justifică existenţa ca popor în faţa Istoriei. Un asemenea popor nu merită să dispară, până la urmă. E atât de feciorelnică muzica ta, Leşe… (Duminică 23 noiembrie 2003)           

La primele ore ale dimineţii, eu ascult Nocturnele lui Chopin… Altminteri, mă simt groaznic; sunt bolnav (am răcit) iar indispoziţia mea e dublată de faptul că nu pot învăţa absolut nimic pentru Facultate. Doamne, cât de rău mă simt… Suntem pedepsiţi pentru nesăbuinţele noastre. Am consumat ceva alcool zilele astea… (Luni 1 decembrie 2003) 

O zi frumoasă şi grea. Dacă n-aş fi ştiut cât de incomod e creştinismul, în mod sigur m-ar fi „smintit” lectura cărţii lui Savatie, „Dragostea care ne sminteşte”. O carte pe care de altfel i-am oferit-o şi Vict. Missir. Mâine e ziua ei… Se pare că i-a făcut oarecare impresie, fiindcă în numai două zile a şi citit-o. Astăzi la birou, doamna T. m-a uimit prin smerenia ei. Ascultam un CD cu Părintele Arsenie Delamare. Reacţia ei a fost sublimă, de smerenie şi acceptare. Am văzut şi eu un om smerit la serviciu. În doi ani de zile, e prima oară când asist la aşa ceva. Tocmai de aceea am şi notat, ca să rămână undeva o mărturie a acestui gest… (Miercuri 10 decembrie 2003) 

În noaptea asta sunt fericit. M-a sunat doamna Popa, şi mi-a spus unde îl pot găsi pe Părintele Buga: la biserica Colţea (Universitate). Sunt încă sub impresia fericită a acelei clipe… Aşadar, nici o întrebare nu rămâne fără răspuns. Îi scrisesem lui Savatie despre nedumerirea mea, dar răspunsul a venit din altă parte. Cum le mai rânduieşte Dumnezeu pe toate! Astăzi a fost ziua lui V. Gheorghiu, cred. O spun cu destulă amărăciune, pentru că m-a dezamăgit. Sper să ajung să-l revăd, până la urmă. Oricum, sunt fericit că l-am aflat pe Părintele. Slavă ţie, Doamne! (Duminică 14 decembrie 2003) 

Ieri l-am urmărit (în concert) pe Grigore Leşe, iar azi l-am revăzut pe Părintele Buga. Imediat ce am intrat în biserică (la Colţea) i-am recunoscut vocea. Cânta la strană, şi mi-a aruncat o privire pătrunzătoare… N-am avut curajul să-l abordez, dar păstrez speranţa că am să-i scriu câteva rânduri. Sunt recunoscător că l-am găsit… Mi-a lăsat o impresie mai degrabă tristă; dacă n-ar fi fost bucuria revederii după atâta vreme, aş fi plecat de-acolo mai melancolic decât am venit. Şi totuşi Doamne, îţi mulţumesc…  (Duminică 21 decembrie 2003) 

Iată-ne ajunşi la sfârşitul acestui an. Mă simt obosit şi totuşi fericit. Sunt fericit că s-a terminat. Pentru ultimele ore din 2003 voi încerca să mă rog. (Marţi 30 decembrie 2003)