Etichete

, , ,

Pentru noi, care trăim la oraş, contactul nemijlocit cu natura e aproape un lux. Deşi ne încearcă uneori melancolia unei posibile „evadări”, rămânem, cel mai adesea, prizonierii aceloraşi deprinderi „sedentare” (cum ar fi privitul la televizor). Din fericire, alternative mai puţin nocive există, chiar şi pentru un orăşean „cu agenda plină”. Una din ele poate fi vizionarea unei expoziţii. E adevărat, de multe ori, ceea ce întâlnim la faţa locului e impregnat de aceeaşi anxietate de care încercăm să fugim, deci… în realitate nu prea avem de ales! Şi totuşi… O expoziţie „odihnitoare” (în sensul pur creştin al cuvântului), este deschisă zilele acestea la Cercul Militar Naţional din Bucureşti. E vorba de expoziţia de pictură şi fotografie semnată Adrian şi Ioan Stoenică.

Afișul expoziției

Afișul expoziției

Adrian Stoenică (n. 1952), arhitect de profesie şi pictor prin vocaţie, ne îmbie cu o colecţie impresionantă de peisaje, natură statică şi portret, realizată în tehnica pastelului. Atras de farmecul discret al naturii, de care se apropie întotdeauna cu o anumită sfiiciune, artistul surprinde, în tonalităţi diafane (de factură impresionistă), păduri de fagi şi mesteceni, ape cu irizări vesperale, dealuri şi văi înverzite, câmpuri presărate cu maci – ample acorduri dintr-o simfonie paradiziacă. Tentaţia idilic-dulceagă e inteligent (şi la timp) evitată prin sentimentul iradierii sacrului în natură. În pastelurile lui Adrian Stoenică, oricând e posibilă o teofanie. De aceea, copacii cu coroanele în flăcări aduc izbitor de mult cu nişte „ruguri”. („Mesteceni în toamnă”, „Aleea plopilor albi”, „Paznicii lacului”, „Frunze în flăcări”, „Misterele pădurii de fagi” etc.). „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este sfânt”, îi porunceşte Dumnezeu lui Moise, din „rugul care ardea şi nu se mistuia” (Exod 3, 5). Apropierea de sacru implică, invariabil, desprinderea de cele lumești (tâlcuirea patristică la episodul „rugului aprins”). Aceeaşi atitudine de delicateţe mistică în faţa Naturii – mediu privilegiat al unei posibile teofanii –, am întâlnit-o la Horia Bernea, atras, la rându-i, de spectacolul exuberanţei vegetale de la Văratec sau Poiana Mărului…

Pasteluri Adrian Stoenică

Pasteluri Adrian Stoenică

Un lirism bine temperat, dublat de vocaţia solitudinii, a introspecţiei tăcute, îmi par a fi trăsături definitorii pentru personalitatea lui Adrian Stoenică. Sensibil la „şoaptele” florilor şi arborilor, atras de mistica luminii (ca toţi impresioniştii), artistului îi reuşesc, în egală măsură, naturile statice (unde sobrietatea cromatică se îmbină cu eleganţa proporţiilor), dar şi portretele – originale tematic (chipuri de monahi îmbunătăţiţi) şi coerente stilistic. Simptomatică mi se pare, de asemenea, absenţa tonurilor întunecate, sumbre, specifice anotimpurilor ploioase şi reci (toamnă, iarnă). Universul lui Adrian Stoenică e scăldat în efluvii de „lumină lină”, răpit într-o reverie fericită, paradiziacă, din care doar copiii, artiştii şi sfinţii mai „gustă” uneori… Considerat, pe bună dreptate, „un virtuos [sic!] al pastelului” (M. Mihalache), Adrian Stoenică e departe de a face din arta sa un simplu exerciţiu de virtuozitate. Ceea ce transpare din pastelurile sale este efortul aproape „ascetic” de reculegere, de limpezire interioară…

Pasteluri Adrian Stoenică

Pasteluri Adrian Stoenică

Expoziţia de la Cercul Militar conţine şi fotografii realizate de fiul lui Adrian Stoenică, Ioan (n. 1983). Pasionat de trasee montane anevoioase, riscante, solitare, Ioan e, temperamental vorbind, înclinat mai degrabă spre aventură decât spre introspecţie. Opţiunea pentru aparatul de fotografiat (în locul creionului de pictură) i se potriveşte deci de minune. De altfel, pentru o fotografie de calitate (cum sunt cele expuse aici), e nevoie, pe lângă abilităţile tehnice de rigoare, şi de o reală sensibilitate estetică. Evident, e vorba în egală măsură de pasiune, răbdare, concentrare, dar şi de alte „circumstanţe” mai puţin controlabile (gradul de luminozitate, de temperatură, de umiditate etc.). Asta face ca execuţia unei fotografii frumoase să fie oarecum comparabilă cu realizarea unei picturi. Strădania lui Ioan Stoenică are însă şi o altă miză, pe lângă cea estetică: aceea de a ne atrage atenţia asupra unei „Românii de dincolo de şosele” (sintagma îi aparţine), aflată într-un flagrant contrast cu „România turistică”. Aceasta din urmă e un produs „sezonier” pe care îl poţi consuma fără a-l cuceri în prealabil, şi mai ales, fără a-l iubi. Orice mare iubire implică însă efort, aventură, risc. La toate acestea ne provoacă Ioan în expoziţiile sale! Desigur, fotografiile expuse la Cercul Militar ar putea figura foarte bine într-un album turistic, de promovare (ceea ce probabil se va şi întâmpla în viitor), însă provocarea pe care ele ne-o aruncă în faţă rămâne valabilă: aceea de a descoperi România pe cont propriu!  

Fotografii Ioan Stoenică

Fotografii Ioan Stoenică

Unele cadre realizate de Ioan Stoenică sunt aproape neverosimile pentru cei care s-au obişnuit cu imaginea unei Românii „de consum”: Munţii Trascăului, Apusenii, Cheile Râmeţului, Munţii Cernei, Cheile Turzii, Parcurile Naţionale Ceahlău, Retezat, Piatra Craiului etc., ne uimesc prin „virginitatea” lor austeră, farmecul straniu şi solitudinea pe care o emană fiecare colţ de stâncă… Admirând aceste peisaje, mă întreb dacă Ioan cunoaşte acea nelinişte existenţială în faţa măreţiei naturii, exprimată atât de dramatic de Pascal: „mă înspăimântă tăcerea acestor spaţii infinite!” Cele mai multe imagini prezente în expoziţie degajă mai degrabă robusteţe şi optimism, decât spaimă metafizică. (Asta nu înseamnă că nu răzbate, din anumite cadre, un fior metafizic.) Ioan este, probabil, un solitar, dar unuia căruia îi place să (se) dăruiască.

Fotografii Ioan Stoenică

Fotografii Ioan Stoenică

Adrian şi Ioan Stoenică surprind, fiecare în felul său, o Românie paradiziacă, de dinainte de „Cădere”. (Nu întâmplător, unul din pastelurile lui A. Stoenică poartă titlul „Ferestre spre paradis”.) Ai uneori sentimentul că te afli în „Ziua a şasea” de la Facerea lumii, când „Dumnezeu, a privit la toate câte făcuse şi iată erau bune foarte” (Gen. 1, 31). Această privire plină de bucurie şi de lumină asupra unei Românii încă nepervertite, o putem dobândi şi noi, trecând pragul expoziţiei de pictură şi fotografie de la Cercul Militar din Capitală.

Alexandru Valentin CRĂCIUN