Etichete

Deziderat absolut al creştinătăţii („aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie” – Simbolul credinţei) dar şi al întregii creaţii („făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” – Rm. 8,19), învierea e taină, semn, făgăduinţă şi, în cele din urmă, pariu cu Veșnicia (Pascal). Despre înviere Mântuitorul nu vorbeşte niciodată în parabole ci lasă faptele să vorbească: învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr… şi a Lui Însuşi! Dovadă că învierea, înainte de a fi un discurs (inevitabil speculativ), e un act, un semn-eveniment, o probă a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni – şi viceversa.

Ultima minune a Mântuitorului înainte de răstignire a fost învierea lui Lazăr. Eveniment capital din care putem înţelege, prin analogie, câte ceva despre învierea noastră. Lazăr e unul din prietenii lui Iisus, ceea ce situează întregul act într-un context al iubirii. Iubirea este, aşadar, condiţia sine qua non a învierii: „Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu (…). Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr” (In. 11,3-5).

1. Icoana ortodoxă a învierii lui Lazăr

1. Icoana ortodoxă a învierii lui Lazăr

Argumente:

1). Iubirea e la originea a tot ceea ce există. Iubirea e modul de existenţă al lui Dumnezeu (1 In. 4,8) şi al omului – creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1,26). Dionisie Areopagitul: nu poţi exista decât dincolo de tine (teologia extatică). Dumnezeu iese din Sine pentru a crea lumea. Creaţia – o alternativă la fiinţa divină (necreată). Fără iubire nu poţi să creezi (nici să naşti), nu poţi să treci dincolo de tine, spre Celălalt. Părintele Galeriu: „A iubi înseamnă a trăi viaţa Celuilalt”. Tot din iubire Dumnezeu îşi asumă natura omenească: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume [L-a făcut Om] ca prin El să avem viaţă” (1 In. 4,9).

2). Iubirea le menţine pe toate în existenţă. E ceea ce se numeşte Pronie („purtarea de grijă a lui Dumnezeu”). Nu existăm decât în iubirea Cuiva. Dacă Dumnezeu nu ne-ar mai iubi, am pieri în nimicul din care am fost chemaţi. Mutatis mutandis: oamenii pe care nu-i iubim, pur şi simplu nu există pentru noi. (Din fericire ei continuă să existe în iubirea divină!) Iubirea lui Dumnezeu are deci prioritate absolută. Ea nu poate fi anulată de neiubirea omului: „Lumina [iubirea] luminează în întuneric [neiubire] şi întunericul [neiubirea] nu a cuprins-o” (In. 1,5). Iadul nu reprezintă o sancţiune morală ci o lipsă (veşnică) de răspuns la chemarea Iubirii divine! Absenţa iubirii-răspuns la iubirea-chemare.

3). Iubirea reprezintă finalitatea a tot ceea ce există. Aici e cuprinsă nădejdea învierii, ca eveniment eshatologic (are loc „la sfârşitul veacurilor”). Iubirea face posibilă învierea, fiindcă nimeni nu poate învia de unul singur (performanţă individuală) ci doar în comuniune. Înviem de dragul (şi la chemarea) Cuiva. Dacă însă omul înviază în/pentru Hristos („Precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia”… 1 Cor. 15,22), făptura necuvântătoare va învia în/pentru om: „Făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rm. 8,21). (Iată un argument pentru învierea întregii firi! Vezi şi Sf. Luca al Crimeei: „Duh – Suflet – Trup” [trad. rom. „Puterea inimii”], care dezvoltă aceeaşi idee.)

Concluzie:

Dacă Iisus nu l-ar fi iubit pe Lăzăr, nu l-ar fi putut învia. Lucrurile trebuie privite în dinamica lor interioară: Lazăr, la rândul lui, aude chemarea lui Iisus şi îi răspunde pe măsură (adică tot cu iubire!), altfel învierea lui ar fi fost un act magic (Deus ex machina) automat şi impersonal. Cazuri de „resuscitări miraculoase” au mai fost în lume. Învierea însă rămâne prin excelenţă o lucrare a iubirii.

…………………………………………………………………………………….

Viziunea Mântuitorului asupra morţii: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc” (In. 11,11). Aceeaşi moarte-somn apare şi în dreptul fiicei lui Iair: „Copila n-a murit, ci doarme” (Mt. 9,24). (Reacţia gloatei: „Dar ei râdeau de El”.)  Învierea este deci trezire din moarte/amorţire. De altfel, primul sens al cuvântului înviere (gr. anástasis) este cel de ridicare, de schimbare de poziţie: de la orizontală (dimensiunea somnului şi a morţii) la verticală. Viaţa nu e posibilă decât pe Verticală! „Iisus a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Lc. 8,54-55). „Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani” (Mc. 5,42).

Atitudinea Mântuitorului în faţa morţii: „Iisus, când a văzut-o [pe Maria, sora lui Lazăr] plângând, a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine, Şi a zis: Unde l-aţi pus [pe Lazăr]? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea” (In. 11,33-36). Nu avem de a face cu un sentimentalism ieftin. Iisus sesizează aici singurătatea omului în faţa morţii. Şi în Grădina Ghetsimani Dumnezeul-Iubire e singur în faţa morţii. Episodul Ghetsimani e de un dramatism feroce: „Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine!” (Mt. 26,37-38). Cum s-au achitat ucenicii de această ultimă rugăminte o aflăm mai jos: „Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi a zis: N-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine!” (Mt. 26,40).

2. Hristos în Ghetsimani (San Marco, 1215)

2. Hristos în Ghetsimani (San Marco, 1215)

Învierea e o „afacere” personală. Nu înviază decât Persoana aflată în relaţie, adică dincolo de sine, de fundătura sinelui impersonal (vezi filosofiile orientale). De murit însă murim singuri! (Sorin Dumitrescu spune altminteri: „Hristos e ultimul om care moare singur. De la Hristos încoace, nimeni nu mai moare singur!”) Că învierea priveşte Persoana reiese şi din episodul cu Lazăr. Acesta înviază după ce este strigat pe nume: „Lazăre, vino afară!” (In. 11,43). Există o întreagă teologie a Numelui. Numele exprimă Persoana. Învierea este o „ieşire” din moarte, spre relaţie, comuniune.

„Vino afară” poate însemna şi: „ieşi din singurătate”. Încă dintru început, într-o lume „bună foarte” (Gen. 1,31), Dumnezeu constată că „nu e bine să fie omul singur” (Gen. 2,18). Singurătatea e „răul” originar. Ultimele cuvinte ale lui Hristos din Evanghelia după Matei sunt acestea: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28,20). Iadul e văzut de Părinţii mistici (Sf. Isaac Sirul et alii) ca un ocean al singurătăţii, al incapacităţii de a intra în relaţie. Adică al neputinţei de a iubi: „Între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Lc. 16,26). Şi totuşi, învierea lui Hristos are loc la Iad. Pentru că Hristos înviază la chemarea iubirii Tatălui. Astfel, Iadul e subminat din interior (prin comuniune): „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins” (Sf. Liturghie).

Icoana ortodoxă a Învierii e icoana Pogorârii la Iad şi ilustrează partea finală din Evanghelia lui Nicodim (apocrifă, sec. II), consonantă, de altfel, cu modesta referinţă apostolică: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu Duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată” (1 Pt. 3, 18-20). (Pentru iconografia Învierii, vezi Sorin Dumitrescu: Noi şi icoana.)

3. Icoana ortodoxă a Învierii Domnului: pogorârea la Iad

3. Icoana ortodoxă a Învierii Domnului: pogorârea la Iad

În contrast, cât de sublim-stupidă pare replica apuseană (care a invadat şi mentalul ortodox) consacrată aceluiaşi eveniment: Hristos se înalţă (pluteşte) deasupra morâmântului (învierea-înălţare, nu învierea-pogorâre!) într-un gest triumfal, cu un steag în mână, semn al biruinţei definitive. Este moartea înfrântă din afară (magic, prin putere), nu dinlăuntru (mistic, prin iubire-asumare). La picioarele lui Iisus zac în derută absolută ostaşii romani, zdrobiţi de evidenţa învierii. Această răsturnare (luciferică) de sensuri poate fi regăsită pe pereţii multor biserici ortodoxe care au suferit influenţa picturii apusene.

4. Învierea-înălţare: deviere neortodoxă

4. Învierea-înălţare: deviere neortodoxă

Învierea: un răspuns la chemarea Iubirii. Episodul cu Lazăr rămâne, iarăşi, de neocolit. Lazăr este chemat la viaţă şi răspunde (înviază) la chemarea lui Iisus. Dar cum poate să audă Lazăr chemarea? A auzi înseamnă a asculta, a recunoaşte… Lazăr ascultă (înţelege) chemarea lui Iisus, ceea ce implică – atât din partea lui Lazăr cât şi din partea lui Iisus – libertatea şi iubirea! Iisus este Logosul-Cuvântul lui Dumnezeu (Tatăl) şi are „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6,68). Taina glasului lui Iisus este taina Originii noastre: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu (In. 18,37). Păcatul (pseudo-)originar are trei mari consecinţe: uitarea Originii („de unde venim?”), pierderea Asemănării („cine suntem?”) şi îndepărtarea Destinaţiei („încotro ne îndreptăm?”). Uitarea e deci adormirea/moartea Memoriei. Glasul lui Iisus e chemarea spre Origini, spre ceea ce suntem „în adevăr”. E glasul Blândului Păstor: „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine” (In. 10,27).

5. Blândul Păstor în iconografie

5. Blândul Păstor în iconografie

Oaia e simbolul ascultării iubitoare. Şi totodată al obedienţei oarbe. În cunoscuta fabulă politică a lui George Orwell („Ferma animalelor”), oile sunt fiinţele cele mai credule şi mai docile. Corul lor compact descurajează opoziţia şi propagă entuziast lozincile ideologice. Cu alte cuvinte, sunt instrumentul perfect de propagandă! Din nefericire, ascultarea a fost greşit înţeleasă şi în Biserică. Ierom. Savatie Baştovoi are curajul să demaşte, cu realism, „falsa ascultare”: „Mentalitatea de armată [de turmă – n.m.] în care ascultarea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a impus… chiar în ochii credincioşilor înşişi. Scopul meu nu e să instig la neascultare, ci doar să refac sensul evanghelic al ascultării. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. Cel ce Mă iubeşte pe Mine – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele (In. 14,24). Aşadar ascultarea este o expresie şi o dovadă a iubirii – ascult pentru că iubesc. În sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o virtute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor” („Când pietrele vorbesc: Biserica, faţă în faţă cu propria imagine”).

Tot ceea ce se prezintă ca un imperativ absolut, în faţa căruia trebuie să te supui orbeşte (altminteri mori) nu are nimic de a face cu creştinismul – cel mult cu o Ideologie atee sau cu antica Necesitate în faţa căreia se plecau fără cârtire (şi fără excepţie) zei şi oameni (Cf. excelentul studiu al lui Al. Kalomiros: Râul de foc.) Totuşi, în capodopera enesciană Oedipe, la întrebarea încuietoare a Sfinxului („Cine este mai mare decât Destinul?”), eroul răspunde sublim şi adevărat: Omul! Omul este mai mare decât Destinul! Iar Hristos răspunde El Însuşi – păstrând proporţiile – cam acelaşi lucru la indignarea fariseică: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei” (Mc. 2,27). Există o parabolă a ascultării oarbe în Evanghelii – de fapt o metaforă extrem de realistă (şi de actuală): „Ei [fariseii de ieri şi de azi] sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15,14). Fără comentarii…

7. Pieter Bruegel: Parabola orbilor

7. Pieter Bruegel: Parabola orbilor

Să revenim la sensul duhovnicesc al ascultării. Chemarea primordială a lui Dumnezeu e chemarea la existenţă: „Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32,9). Creaţia ascultă/răspunde cu bucurie la chemarea/glasul/cuvântul/porunca lui Dumnezeu şi participă în mod activ (vezi Zilele Creaţiei) la indicaţiile divine. Ceva analog se va petrece la Înviere! Fiindcă Învierea este înnoirea întregii creaţii: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeuşi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5,25). Deci învierea – ca şi creaţia – e condiţionată de ascultare…

Aici sunt de operat câteva distincţii. Evanghelia vorbeşte de două învieri: una spre viaţă, alta spre judecată (osândă). Prima înviere e apanajul celor care Îl vor recunoaște pe Hristos ca Stăpân – fiindcă Îl iubesc: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In. 14,21). Iubirea nu e condiţionată de păzirea poruncilor (altminteri n-ar mai fi iubire), ci păzirea poruncilor e condiţionată de iubire: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele” (In. 14,23-24). Evanghelia ne lasă să înţelegem că toţi vor auzi glasul lui Iisus, însă nu toţi îl vor recunoaşte ca Stăpân. Cei care nu-L iubesc îl vor percepe ca Judecător (fiindcă au conştiinţa vinovată)! Reproducem fragmentul esenţial: „Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune [cei ce au păzit poruncile cu iubire] spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele [cei ce n-au păzit poruncile pentru că n-au iubit] spre învierea osândirii” (In. 5,26-29). Deci cei care ascultă (din/cu iubire) poruncile lui Hristos nu au parte de Judecată, întrucât ei îşi recunosc Stăpânul: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu are viaţă veşnică şi la Judecată nu va veni ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (In. 5,24). Prin urmare, Judecata e rezervată celor ce nu iubesc!

Sorin Dumitrescu, neobositul apologet al iconografiei ortodoxe, lasă să-i scape printre rânduri (vol. „Noi şi icoana”, Bucureşti, 2010, 711 p.) afirmaţia halucinantă că Iisus S-a înviat pe sine (p. 271). Această enormitate e negată insistent de Scriptură care afirmă, cât se poate de clar, că Iisus nu înviază singur, ci „la chemarea Tatălui” (Fp. 3,15; 4,10; 13,30; 1 Pt. 1,21; 1 Cor. 6,14; 2 Cor. 4,14; Rm. 10,9; Col. 2,12 etc.). Este aceeaşi chemare a Iubirii, la care Iisus răspunde cu iubire!

Poate cea mai legitimă analogie a învierii e cea a (re)naşterii. Mântuitorul e numit de Sf. Ap. Pavel „întâiul-născut din morţi” (Col. 1,18). Această întâietate simbolică („întâiul-născut” de parte bărbătească era întotdeauna închinat Domnului, în virtutea aşteptării mesianice) se împlineşte în Hristos (ebr. Mesia), pentru ca „El să fie cel dintâi întru toate” (Col. 1,18).  Învierea noastră este deci „naşterea din nou” în Hristos: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi ne-a născut din nou spre nădejde vie!” (1 Pt. 1,3).

Sacramental vorbind, actul celei de a doua naşteri e Botezul: „Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Col. 2,12). Această „naştere din nou” fusese prevestită de Însuşi Hristos în discuţia cu Nicodim, unul dintre fruntaşii iudeilor: „Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (In. 3,3-7). Aşadar, boetzul este taina (re)naşterii/învierii duhovniceşti („de sus”) ca anticipare (pregustare) a învierii universale, de la sfârşitul lumii.

Orice naştere presupune însă o „gestaţie”, un anumit interval de aşteptare. Acest interval este moartea. Iconografia punerii în mormânt a Mântuitorului ne prezintă un trup-crisalidă care aşteaptă, răbdător, transformarea în fluture! (În iconografia Naşterii Domnului, pruncul doarme tot în racla-leagăn! Cf. Sorin Dumitrescu: Noi şi icoana.) Aici se revelează din nou metafora morţii-adormire. Mormântul nu e decât locul în care se coace Învierea – o anticameră a Învierii… După momentul propriu-zis al învierii, mormântul devine „cămară de nuntă”: „Ca un Mire ce iese din mormânt”… (Canonul Pascal)

9. Punerea în mormânt a trupului-crisalidă

9. Punerea în mormânt a trupului-crisalidă

Atunci când Mântuitorul le vorbeşte iudeilor despre înviere, face referire la „semnul lui Iona”: „Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Mt. 12,40). Această gestaţie în pântecele Pământului trebuie înţeleasă simbolic, ca un interval de regenerare, de transformare a firii. Tot în legătură cu moartea-gestaţie Hristos foloseşte metafora trupului-sămânţă: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu [trupul], când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. 12,24).  Sf. Pavel preia metafora cu mai multă forţă: „Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă [trupul] întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15,42-44 ).

După toate cele înfăţişate aici am fi tentaţi să credem că despre Înviere nu se poate vorbi în limbajul obişnuit al Raţiunii. Discursul Sf. Ap. Pavel în Areopagul Atenei a suscitat un viu interes, până în clipa pronunţării cuvântului „Înviere”: „Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată” (Fp. 17,32). Unii exegeţi nu s-au sfiit să vorbească despre un eşec al misiunii pauline în Atena (Marie-Françoise Baslez: Sfântul Pavel, Editura Compania, Bucureşti, 2001, 288 p.). Şi totuşi, anumiţi creştini nu s-au dat înapoi de la aceasta! Părinţii din vechime au scris tratate despre înviere. Cel mai faimos (şi singurul păstrat integral) este cel scris de un atenian: Athenagoras – Despre învierea morţilor. O dată cu acceptarea creştinismului în Imperiul roman, a dispărut însă această necesitate apologetică.

Şi totuşi! În 1994, marele fizician american Frank Tipler, autor (împreună cu John D. Barrow) al faimosului Principiu Antropic Cosmologic (una din teoriile care au revoluţionat fizica modernă), a elaborat un substanţial tratat despre înviere: Physics of Immortality (trad. rom. Fizica nemuririi. Dumnezeu, cosmologie modernă şi învierea morţilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008, 662 p.) în care afirmă: „În această carte voi apela doar la raţiunea cititorului. Voi descrie mecanismul fizic al învierii universului. Voi arăta exact modul în care fizica permite învierea către o viaţă veşnică a fiecăruia dintre noi care a trăit, trăieşte sau va trăi”… Învierea rămâne deci o temă de actualitate!

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: (5) © colectieicoane.blogspot.ro