„Dumnezeu mi-a dat harul acesta: să fiu o minimă lumină pentru ceilalţi”… Interviu cu Părintele Ion Buga (partea a II-a)

Părintele Ion Buga citind Evanghelia
Părintele Ion Buga citind Evanghelia

A.V.: Părinte profesor, voiam să vă întreb, mai mult retoric, dacă nu cumva apocatastaza rămâne o taină. Este un proiect, o dorinţă, un suspin al creaţiei după Dumnezeu şi al lui Dumnezeu pentru creaţie – ca TOŢI să fie una! Totuşi, e foarte greu, teologic vorbind, să „soluţionezi” o asemenea chestiune. Rămâne o taină…

Pr. Ion Buga: Dar ce nu e taină pe lume?!

A.V.: Din nefericire, noi avem tendinţa să dăm „soluţii”, „verdicte absolute”… să clasăm, să împărţim… aici e marea ispită.

Pr. Ion Buga: Aşa a făcut Adam. Adam a vrut să rezolve problema „pe bucăţele”. Dumnezeu îi propusese imensitatea, taina, minunea fără dimensiuni. Că nu există o „dimensiune” a minunii. De aceea îi spune: „Din TOŢI pomii poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci…” [Geneza 2,16-17]. Ori, el se mărgineşte, se reduce singur. Ştiinţa, chiar ştiinţa teologică a făcut mari greşeli. Pentru că orice „dogmatizare” este o limitare. E o delimitare, o secţionare [a Adevărului]. De aceea, Sf. Grigorie Teologul spune, într-o scrisoare către Procopie: „Fugi de orice adunare de episcopi, fiindcă niciun sinod nu a rezolvat problemele, ci le-a complicat şi mai mult”.

A.V.: Eu aş vrea să vă „provoc” un pic, dacă îmi permiteţi. Sf. Apostol Pavel spune: „Acum cunosc în parte, dar atunci [în Împărăţia lui Dumnezeu] voi cunoaşte pe deplin, precum [tot pe deplin] am fost cunoscut şi eu [I Corinteni 13,12]. Nu cumva această cunoaştere „deplină” ţine de condiţia eshatologică, de condiţia Împărăţiei? Indiferent ce „verdicte” am da aici, prin însuşi faptul că nu putem cunoaşte decât în parte, nu avem acces la totalitatea Adevărului. Şi atunci, orice formulare raţională a Adevărului este o delimitare… inevitabilă.

Pr. Ion Buga: Exact. Şi care provoacă – având nişte margini deja contondente – dogma. Dogma este un instrument minunat, dar care în acelaşi timp a fost – trebuie s-o recunoaştem – şi un instrument de bătălie, de rănire. În clipa în care se absolutizează. S-a spus că infailibilitatea nu e a Papei, ci a Bisericii. Dar cineva a demonstrat că fiecare episcop trebuia să fie infailibil. Se declara infailibil, pentru că altfel nu putea conduce. În momentul în care dogma s-a redus la episcop… episcopul e funciarmente limitat. Nu se poate interveni în „trupul” minunii decât chirurgical. Orice chirurgie răneşte! A, cu „scopuri bune”, normal, nu se face nicio operaţie fără intenţia cea mai bună… Dar trebuie să recunoaştem că orice chirurgie este o rană. Şi orice rană trebuie vindecată cu balsamul Duhului Sfânt. De aceea, sinoadele nu trebuia să meargă atât de mult pe cunoaştere. Înainte să se ajungă la sinod, trebuia să se stea în genunchi la rugăciune! Sunt sigur că nu se ruga niciun sinodal atât de mult încât să spună: „Nu mai e nevoie să mă duc, am rezolvat între mine şi Hristos problema respectivă”… Sinoadele, toate, se declară „în apărarea lui Dumnezeu”. E posibil, oare, să-l apărăm noi pe Dumnezeu?! Nu-i posibil…

A.V.: Dar dogmele nu sunt nişte răspunsuri la provocări ale cunoaşterii omeneşti? Ereziile…

Pr. Ion Buga: Orice erezie are un singur răspuns: iubirea.

A.V.: Restul e insuficient?..

Pr. Ion Buga: Erezia este lipsa iubirii! Ce faci, îi răspunzi cu aceeaşi lipsă?! Din păcate, aşa s-a răspuns… Dovadă că în Crez nu găsim un singur cuvânt: iubirea! În Crez nu există cuvântul „iubire”! Lucru pe care l-am scris în cărţile mele. De altfel, nici în Statutul B.O.R. nu găseşti cuvântul „Iisus Hristos”. Nu există! Şi nici „Dumnezeu”. Ei, cum e posibil să scrii Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în care să nu pronunţi măcar o singură dată… Nu era normal să înceapă „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh…”? Sau „în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos…”? Nimic! Au uitat: toţi, toţi… Mă refer la actualul Statut. Erau cincizeci de episcopi acolo. Nici unuia nu i-a trecut prin cap… măcar acasă să-l fi citit careva şi să fi spus: „Fraţilor, nu putem să dăm drumul pe piaţă la aşa ceva, fără Iisus Hristos înăuntru! Că suntem Biserica lui Hristos!” Iată deci pe ce stăm. Şi nu de ieri-de alaltăieri. De aceea, eu cred că apocatastaza nu numai că e posibilă, dar e atât de necesară… Din capul lumii şi până la sfârşitul ei.

A.V.: E necesară dar e şi obligatorie, părinte?..

Pr. Ion Buga: Dacă e atât de necesară, nu se poate să nu fie [măcar] posibilă.

A.V.: Sigur. Noi vorbim din exterior acum. E clar că e necesară. Întreaga creaţie suspină după… mântuirea întregii creaţii. Nu te poţi mântui decât în comuniune…

Pr. Ion Buga: Suspinul înseamnă deja pocăinţă. Apostolul Pavel a pus amprenta definitiv: nu există nimic care să nu suspine [Romani 8,22]. Deci, totul se pocăieşte! Ori, răspunsul la pocăinţă este apocatastaza… Este un alt cuvânt pentru mântuire, domnule! Ce tot umblăm cu… (râdem)

A.V.: Eu voiam să spun că şi mântuirea, dacă vine „din afara” ta, nu mai e mântuire. Eşti „obligat” să te mântuieşti?! Pot eu concepe că Dumnezeu mă poate obliga… Mântuirea nu poate avea loc decât în iubire, în relaţie. Ori, într-o relaţie trebuie să fie cel puţin doi…

Pr. Ion Buga: Din afară vine ajutorul. Dinlăuntru, creşte necesitatea…

A.V.: Dar unde e întâlnirea? Între necesitate şi ajutor… E clar, creaţia simte [nevoia], Dumnezeu ajută. Dar intervalul acesta, între necesitate şi ajutor, între dorinţă şi dar… Este un interval. Unde are loc întâlnirea? Nu cumva în libertate, în acest spaţiu al libertăţii?

Pr. Ion Buga: Nu. Întâlnirea este întregul interval.

A.V.: Păi… atunci nu mai e interval. Nu există interval!

Pr. Ion Buga: Există interval, dar nu gol. Nu există gol. Universul divin e totalmente coerent. Să nu căutăm „găuri”. Nu există gol. Spune şi fizica: „natura are oroare de vid, de gol”. Sigur că da. Deci nu există!

A.V.: Nu cumva şi vidul e tot lăuntric, părinte?

Pr. Ion Buga: E sentimentul unui vid, al unei pierderi. A pierde nu înseamnă că nu există.

A.V.: Nu cumva golul nu este „în afara” mea, ci în mine?

Pr. Ion Buga: E doar sentimentul unei pierderi. Nu există gol. Lipseşte, dar nu că nu există.

A.V.: Nu în mod obiectiv. Dar acest vid lăuntric… Ne mişcăm pe paradox aici… (râdem)

Pr. Ion Buga: Nu există nimic în afara paradoxului. De ce totul este paradoxal? Pentru că ne aflăm în lumea Căderii. În lumea Căderii nu poate fi decât paradoxal totul. Noi ne aflăm în minune, dar… prăbuşiţi.

A.V.: Paradoxul Căderii.

Pr. Ion Buga: Exact. Când vom depăşi paradoxul, suntem deja în Împărăţia Duhului. În Duhul nu există paradox.

A.V.: Pentru că nu există lipsă: acolo Duhul le plineşte pe toate… Sunt perfect de acord cu ceea ce spuneţi, însă ce facem cu avertismentul Mântuitorului care spune că „păcatul împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” [Matei 12,32]?..

Pr. Ion Buga: E vorba de hula împotriva Duhului Sfânt: „nu se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie”. Însă, eu spun un lucru: hula împotriva Duhului Sfânt nu e posibilă. De ce? Cel care poate huli împotriva Duhului Sfânt este cel care nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt. Ori, în momentul în care nu-l cunoşti, n-ai cum să-l huleşti. Nu poţi să huleşti ceva ce nu cunoşti. Iar cel ce-l cunoaşte pe Duhul Sfânt, cu atât mai puţin poate huli ceea ce cunoaşte. În momentul în care ai cunoscut…

A.V.: Dar căderea demonului, care a cunoscut această slavă?.. Cum poate fi înţeleasă, explicată? Acolo e o cădere „în cunoştinţă de cauză”!

Pr. Ion Buga: Mântuitorul a fost destul de prudent să nu spună nici de bine, nici de rău [despre asta]. E o taină care ne depăşeşte din toate punctele de vedere. Eu am zis undeva că, rezolvând problema ta, implicit se rezolvă şi problema îngerului. Spune Apostolul Pavel – el a avut ceva mai mult curaj: „Oare nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” [I Corinteni 6,3]. Dar judecata noastră, când ajunge la nivelul acela, este deja o judecată de tip-Hristos, care nu judecă pe nimeni! Adică judecata aceea este deja iertare. Ne vom afla atunci la un nivel quasi-divin şi judecata noastră faţă de îngeri va fi una splendidă! Şi ne va ajuta şi nouă. Prin urmare, să ne străduim la mântuirea noastră, iar îngerul care e mereu cu noi, va fi şi el în mântuirea noastră! De ce este şi îngerul implicat în mântuirea noastră? În primul rând pentru că el ne-a ajutat altădată. Apoi, el a primit „mai puţin” de la Dumnezeu decât noi. De aceea el trebuie să se bucure cu noi, de harul pus în noi cu prisosinţă de acelaşi Dumnezeu. Mântuirea nu va mai face diferenţă între om şi înger [Matei 22,30: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”.]. Însuşi conceptul de mântuire presupune comuniunea. Din comuniunea aceasta nu poate lipsi îngerul. El se va mântui „implicit”. Între noi şi Dumnezeu, îngerul este „implicit”.

A.V.: „Intervalul” de care vorbea Pleşu…

Pr. Ion Buga: Intervalul este umplut de înger! Dar, încă o dată, să nu decretăm… Chiar ce facem noi acum este un joc al minţii şi al inimii… o joacă! Şi Dumnezeu iubeşte joaca.

A.V.: Totul rămâne învăluit în taină. Aici voiam să vă aduc, de fapt. Dacă totul e învăluit în taină, nu există un răspuns categoric, absolut [la problema apocatastazei]. Este nevoie ca întreaga creaţie să se mântuiască. Dar dincolo de asta, orice răspuns devine o soluţie definitivă şi infailibilă. Nu e un risc să ne pronunţăm definitiv?

Pr. Ion Buga: Este un risc. De aceea Evanghelia spune: „Şi iubindu-i pe ai Săi, până la capăt i-a iubit” [Ioan 13,1]. Prin urmare, oriunde ne-am opri, dacă nu ajungem la iubire, suntem pe drum şi n-am rezolvat mare lucru. Dacă vom ajunge la iubire, au încetat toate. Toate problemele!

A.V.: Eu voiam să spun că apocatastaza nu poate fi soluţionată raţional sau chiar teologic la modul definitiv. Este însă un deziderat…

Pr. Ion Buga: O plasăm în iubirea divină.

A.V.: Absolut!

Pr. Ion Buga: Păi, mai departe n-ai ce mai spune…

A.V.: Eu contestam doar acele formulări care vor să soluţioneze la modul „exhaustiv” această problemă teologică.

Pr. Ion Buga: Ne cam pierdem vremea! Cu probleme de felul acesta s-a ocupat Biserica de-a lungul a două milenii şi s-a pierdut iubirea! De aceea suntem unde suntem. Nu mergea apocatastaza atunci, dar acum nu mai are nicio şansă… Nu ne-a cerut nimeni să ne pronunţăm. Sfinţii Părinţi şi toţi Părinţii pustiei strigă mereu doar atât: „mântuieşte-te”! Şi Mântuitorul Hristos strigă un singur cuvânt: „pocăiţi-vă!” Asta nu înseamnă că te opreşte cineva [să te pronunţi]. Pentru că nu te poate opri cineva să gândeşti! Gândirea funcţionează fără gol… Dar trebuie să înţelegem că gândirea noastră, frământările noastre sunt doar „simptome” că ne aflăm pe un drum care trebuie parcurs până la capăt. Iar la „capătul de sus” al Scării lui Iacob stă Iubirea. Lumea, astăzi, este în cea mai mare suferinţă, pentru că îi lipseşte iubirea. E posibil să suporţi o veşnicie suferinţa, în loc să ceri iubirea? În momentul în care vei cere-o cu toată durerea, atunci vine! Plânsul copilului nu poate să nu obţină răspunsul mamei. Şi până când lumea nu va ajunge la acest plâns al Mântuitorului în grădina Ghetsimani, nu va primi răspunsul pe măsură. Ori, Mântuitorul pe cruce iarăşi strigă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” [Matei 27,46]. Care a fost răspunsul [Tatălui]? Învierea! Ce este învierea? Acum termin o carte care se cheamă „Evanghelia crucii – Evanghelia învierii”. Sper să dau unul din răspunsuri în „Evanghelia învierii”… (…) Gândirea este un caier imens cât universul. Iar vorbirea, exprimarea, este doar un „firicel” din caierul acela. De aceea, noi ştim foarte bine că dincolo de puţinele noastre cuvinte – firişorul de cuvânt – rămâne întregul univers, ca ugerul unei vaci cu lapte, din care să mulgi oceanul de bunătate şi de valoare. Nu vom termina niciodată! Însă, să ne bucurăm că ne aflăm în această „dramă” a gândirii, care nu poate să nu ducă la Izvorul gândirii. Şi care este izvorul gândirii? Este izvorul nostru. Unde ne-am născut noi? Unde ne creează Dumnezeu? În gândul Lui: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” [Geneza 1,26]. Deci iată unde este Originea! Dacă suntem gând de Dumnezeu, noi nu putem să nu gândim. Iar dacă gândim mai „prost” sau mai „bine”, asta e în natura noastră.

A.V.: Se poate perverti gândirea, părinte?

Pr. Ion Buga: Se poate perverti, pentru că e liberă. Dar libertatea aceasta, cu toate riscurile ei, este un catalizator în acelaşi timp. Aşa cum diamantul se desăvârşeşte în „pântecele” întunecos al cărbunelui, la fel şi gândirea noastră – rodul gândirii noastre trebuie să se cizeleze în cuptorul ispitelor. În cuptorul ofertelor, dimensiunilor deschise… Ori, deschiderea [gândirii] e o problemă înspăimântătoare! Universul apasă, totuşi… de aceea ne cristalizăm! Pentru că se ştie că cristalul se creează sub o presiune…

A.V.: Teribilă!

Pr. Ion Buga: Presiune exprimată fantastic de Pascal, care spune: „Mă înspăimântă tăcerea acestui univers!” Noi ne aflăm în „pântecele” acestei tăceri înfricoşătoare pentru a ne cristaliza. Ca să nu ne mai clătinăm. Iar „cristalul” absolut este Dumnezeu. Scriam undeva că toată lumea crede că a fi Dumnezeu e un chilipir. Eu cred că nu e chiar aşa simplu să fii Dumnezeu!

A.V.: Mai am câteva întrebări. Una dintre ele e de fapt o evocare a unor momente pe care le-am trăit în prezenţa sfinţiei voastre, la Biserica Sf. Gheorghe-Vechi. În portretul pe care i l-aţi dedicat Părintelui Constantin Sârbu spuneţi aşa: „Trecutul se topea în această clipă absolută, iar viitorul nu mai interesa pe nimeni. Ne aflam în timpul primordial şi în inima actului originar; categoriile convenţionale nu existau în acel topos liturgic, transformat în cea mai pură subiectivitate, într-o interioritate care mistuia ca un laser benefic orice durată, cantitate, masă, densitate etc.” Ca unul care a trăit „clipe” liturgice similare în prezenţa sfinţiei voastre, aş dori să vă întreb: cum se poate face „saltul” de la rutina liturgică la transfigurare?..

Pr. Ion Buga: Asupra acestui lucru nu se poate, cum spuneai, vorbi „din afară”. Este o problemă continuă. Adică frăţia ta, ca şi mine, nu ai, sunt sigur, nicio clipă de absenţă, de insensibilitate, de nepreocupare. Însăşi această „scormonire”, să-i spunem „vierme neadormit”, dar nu în sensul rău! – lucrează aceste cărări care îngăduie nişte raze binecuvântate… să pătrundă în noi. Ele oricum ne înconjoară. Problema este cum deschidem această fereastră. Pe care atunci când o deschizi trebuie să o închizi imediat, fiindcă nu rezişti! Presiunea duhovnicească este atât de mare… ideea creştină, realitatea creştină, viaţa creştină, Hristos însuşi este atât de minunat, încât ne înspăimântă şi fugim din locul acela, fiindcă înţelegem că în clipa aceea, cum îi spune Dumnezeu lui Moise în Sinai: „Nu poate omul să vadă faţa Mea şi să trăiască!” [Exod 33,20]. Ori, instinctul de conservare în lumea aceasta ne spune: nu da drumul încă! Nu deschide, mai stai, mai amână… Aşa cum făceau creştinii în primele veacuri: nu se botezau decât la patruzeci-cincizeci de ani…

A.V.: Amânau.

Pr. Ion Buga: Şi Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie Teologul s-au botezat la treizeci de ani! Sf. Grigorie Teologul era fiu de episcop… Iar Constantin cel Mare, de asemeni, se botează pe patul morţii. Pentru că ei ştiau că o dată intrat în har, rămâi Acolo. Intuiai că, după ce a trecut Hristos prin lume, nimeni nu poate să spună că nu ştie cine-i Hristos. Exclus! Şi atunci… eu îmi amintesc foarte bine că am rezistat Părintelui Constantin Sârbu vreo două-trei luni. I-am făcut o „opoziţie” cumplită: nu-l înghiţeam, mă enerva… După aceea, mai târziu, s-a sedimentat totul în mine. Şi când am cunoscut şi am făcut şi eu aceleaşi lucruri ca el şi mi-am dat seama cât de prost le făceam – şi le fac! şi le voi face! – atunci mi s-au deschis ochii şi am înţeles „pe cine” îmi scosese Dumnezeu în cale! Aşa cum şi pe Părintele Boboc nu l-am „asimilat” în tinereţe. De ce? Atunci presează foarte mult păcatul, care şi el aparţine unei libertăţi. E o luptă între libertăţi… Hai să ne gândim ce înseamnă o luptă între libertăţi! Aşa ceva depăşeşte orice concept, orice posibilitate… Dumnezeu însuşi, dacă are ceva pe măsura Lui, aceea este libertatea! Iubirea este firea Lui, dar libertatea e „atmosfera” Lui!

A.V.: Maestrul Sorin Dumitrescu mărturisea într-un interviu că una dintre cele mai mari drame pe care le poate trăi un om este aceea „de a nu avea interlocutor”. Prin „interlocutor” nu se înţelege faptul că „nu ai cu cine sta de vorbă”, ci că nu ai cu cine să discuţi „de la acelaşi nivel” o anumită problematică. V-aş întreba dacă vă simţiţi un solitar, o voce care strigă în „deşertul” teologic actual?

Pr. Ion Buga: Dacă da, e încă unul din marile mele păcate! Pentru că numai cel ce nu este suficient de atent şi numai cel care nu iubeşte (şi se pare că nu iubesc…) nu descoperă în orice punct şi în orice clipă, chiar în adversitate… nu-şi descoperă măsura. Am avut o bucurie extraordinară acum câteva zile. M-am dus să fac o sfeştanie undeva, la doi tineri. Şi pe drum, tânăra care m-a luat cu maşina… m-a întrebat puţină teologie! Şi am realizat că n-am auzit niciun discurs atât de teologic de la profesorii mei… Întrebările ei erau atât de simţite, atât de fierbinţi, atât de clare, atât de… soluţionate deja! De fapt, ea căuta un interlocutor. Eu îl găsisem fără să-l caut, iar ea îl căuta. Ca să nu mai vorbim de una din marile mele bucurii: un copil. Hai să spunem: e nepotul meu. Cu acest copil am avut şi am continuu nişte revelaţii – probabil că fiecare copil este o revelaţie – dar sigur că acesta fiind în dreptul meu… Mi-am şi notat, cred că va fi un mic „Jurnal cu Gherasim” – aşa îl cheamă. Fiul meu, Irineu, i-a dat acest nume într-adevăr extraordinar. Cu acest copil nu-mi lipseşte…

A.V.: Interlocutorul.

Pr. Ion Buga: Dar nu-i fac faţă!.. (râde)  El a înţeles deja acest lucru şi nu pune nicio întrebare fără rost. De altfel, pune întrebări extrem de rar, de aşa manieră, încât… de multe ori i-am spus: „Dar tu ai răspuns deja!” E foarte mic, are trei-patru ani. De la doi ani şi ceva, interlocutorul [meu] desăvârşit este acest copil, în faţa căruia mă ruşinez că nu sunt pregătit. Nu sunt pregătit la nivelul lui, nu-i vorba de acele „de ce”-uri… pe care nu le are! Prin urmare, dacă mă simt niţel „solitar”, cum ai formulat aşa de bine, mă învinuiesc pe mine! Îmi recunosc insensibilitatea. Că mă lupt împotriva ei… da! Dar n-am biruit-o. Rămân încă extrem de închis. Extrem de… izolat. Dar m-am izolat singur, nu ceilalţi m-au izolat. Lumea mă caută. De pildă… eram aici, la biserică, până să se întâmple „accidentul” din anul 2003, şi predam, dacă îţi aminteşti, Apocalipsa Sf. Ioan Teologul. La un moment dat am exprimat exact ideea pe care ai spus-o acum: că mă simt cumplit de singur, de trist… La care, fratele Octavian, un om cu totul deosebit, mă întreabă cu atâta durere: „Dar cum puteţi să spuneţi aşa ceva, când ne aveţi pe noi?..” Şi tare m-am ruşinat; mi-am şi notat-o… De câte ori îmi aduc aminte, pică Cerul pe mine. Aşadar, dacă există aşa ceva [solitudinea], e un păcat. E păcatul meu! Şi oricine are aşa ceva, să ştie că acest păcat poate fi una din „hulele împotriva Duhului Sfânt”. Pentru că Duhul, cum spune splendid Marin Sorescu: „hălăduieşte pretutindeni”. Şi atunci de ce te plângi de singurătate, când Duhul Sfânt „carele pretutindenea este”… Cum poţi fi singur, dacă Duhul Sfânt este pretutindeni?..

(Va urma)

A consemnat:

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: © Părintele Ion Buga

Nota bene: orice reproducere, parţială sau integrală, a acestui interviu, se poate face numai cu permisiunea Părintelui Ion Buga sau a mea personal.

Anunțuri

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s