Etichete

Pr. Ion Buga

Pr. Ion Buga

După trei ani petrecuţi în Creta, unde a activat ca protopop misionar, Părintele Ion Buga a revenit în ţară. Autor al unei opere literar-teologice consistente (peste douăzeci de volume de autor, traduceri, predici etc.), Părintele se întoarce cu „tolba” plină: cinci volume în manuscris aşteaptă să fie culese pentru tipar. Le-a „dospit” îndelung, în anii de „exil” din Creta, la freamătul mării şi al propriilor gânduri… Nu puteam să ratez momentul (îndelung aşteptat), al acestei reveniri. Interviul l-am înregistrat luni, 28 mai 2012, pe o vreme ploioasă; un dialog uneori abrupt, alteori lin, însă întotdeauna viu. Multe lucruri s-au spus, multe au rămas nespuse! O veste bună pentru ucenici: printre proiectele „de ultimă oră” ale Părintelui Buga se numără şi crearea unui blog personal, de unde se vor putea descărca (sau cumpăra) cărţi, predici audio, mărturii vechi şi noi… De mult timp mă gândeam că volumele de predici apărute până acum (deocamdată trei) nu surprind fidel tonalitatea acestei voci singulare în spaţiul teologiei româneşti. Accentele de entuziasm (ori de patetism) nu pot fi redate „ca atare” într-un text; înregistrările însă reuşesc să salveze atât cât se poate salva… Spre bucuria noastră, cam „o treime” din predici sunt deja păstrate în format audio. Nu ne rămâne decât să aşteptăm apariţia acestui blog. Până atunci, să urmărim acest interviu!

…………………………………………………………………………………………

Alexandru-Valentin Crăciun: Binecuvântaţi, părinte…

Pr. Ion Buga: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Împărate ceresc, Mângâietorule… (…) Pentru rugăciunile sfinţilor, părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi. Amin!

A.V.: Aş dori să începem acest dialog prin a vă ura, în numele tututor ucenicilor, studenţilor, celor cărora le-aţi influenţat, într-un fel sau altul, destinele: „Bine aţi revenit în România!” 

Pr. Ion Buga: Mulţumesc…

A.V.: V-aş propune un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi aici, de faţă – şi bănuiesc că am fi foarte mulţi, probabil nici n-am încăpea în această cameră – toţi cei cărora le-aţi influenţat destinele de-a lungul vremii, ce le-aţi spune?..

Pr. Ion Buga: Că aceasta ar fi cea mai mare bucurie… dar aproape nu îndrăznesc să cred că am reuşit aşa ceva! Dacă totuşi am reuşit, am făcut-o cu bucurie, fără niciun calcul. Dar am avut şi marea surpriză să îmi dau seama că Dumnezeu mi-a dat harul acesta: să fiu „o minimă lumină” pentru ceilalţi. Spre exemplu, am trăit ceva asemănător cu un an-doi în urmă. Mi-am şi notat-o într-o pagină de jurnal. Am fost la unul dintre foarte iubiţii mei ucenici: Pr. Florin Boţârcă, actualmente protopop la Vălenii de Munte. Peste noapte am rămas la el, eram cu unul din băieţi şi cu nepotul meu. Surpriza a fost extraordinară: după masă, părintele a adus un coşuleţ cu pere. Şi spune: „Părinte profesor, mi-am adus aminte că ne-aţi spus cândva că fructul cel mai plăcut pentru dumneavoastră sunt perele. Ştiind că veniţi la mine în seara asta, v-am pregătit un coşuleţ cu pere”. A fost absolut emoţionant, pentru că ceea ce îmi spunea părintele Florin se referă la douăzeci şi cinci, treizeci de ani în urmă! Ca să ţii minte un asemenea amănunt… mi-am dat seama că, într-adevăr, nu numai eu am iubit pe ucenicii mei – pe toţi, fără deosebire – dar iată că au fost şi sunt, probabil, destul de mulţi cu asemenea suflete sensibile. Chiar spuneam în pagina respectivă [de jurnal] că există un proverb latin vechi: „Quem dii oderunt, paedagogum fecerunt”. „Pe cei pe care zeii i-au urât, i-au făcut pedagogi, dascăli”. Păi… înseamnă că pe mine m-au iubit! Sau, dacă aşa este „ura” lui Dumnezeu, merită să o împărtăşim… Acest lucru îl spun tuturor celor care ar fi putut fi aici cu inima: le mulţumesc foarte mult că mă păstrează [în amintirea lor]. Mă refer atât la elevii pe care i-am avut la seminar, cât şi, cu totul aparte, la studenţii mei de la Constanţa. Unde am avut o bucurie şi mai mare, pentru că ne ajuta marea. Marea m-a fascinat întotdeauna, dovadă că Dumnezeu mi-a răspuns şi la asta, căci la douăzeci de ani vedeam marea în Grecia. Tuturor „copiilor” mei le reamintesc că cea mai mare datorie a fiecăruia dintre noi este aceea de a fi – şi de a rămâne – Chipul lui Dumnezeu. Dacă şi pe mine m-au găsit pe undeva „pe la marginile” acestui Chip frumos, le mulţumesc din suflet.

A.V.: Scriitorul Ernesto Sábato spune undeva că „îţi trebuie măreţie ca să admiri”. Sfinţia voastră aţi dat dovadă de acest lucru într-un volum extraordinar: „Minipatrologie contemporană”, reeditat ulterior sub titlul „Unde a fost Biserica?”. Aş dori să vă întreb, ca o curiozitate personală, dacă în prezent mai aveţi asemenea admiraţii faţă de oameni în viaţă. Pentru că cei mai mulţi dintre cei portretizaţi acolo au trecut la Domnul.

Pr. Ion Buga: Ei sunt acum la Domnul, dar n-au plecat şi nu vor pleca niciodată de la mine! Nu doar că am aceeaşi admiraţie, dar trecerea lor într-un alt stadiu de existenţă, mult mai vast şi mai profund, a adâncit şi în mine acea dimensiune. Mi-e tare dor de ei. Ei sunt pentru mine, acolo, o invitaţie minunată, regală! Nu mai mi-e teamă deloc acum, s-a umplut cerul… E drept, s-a golit pământul, dar s-a umplut cerul. Acolo e deja şi mama, şi un frate, dar… Ei îmi sunt, acolo, nădejde bună! Se spune că o dată pătruns în acea lume, e nevoie de o călăuză. Ca în filmul lui Tarkovski. Sunt sigur că şi lor le e dor de mine, aşa cum mi-este şi mie dor de ei. Aproape că sunt un pic nerăbdător să-i reîntâlnesc (râde). Deşi, n-am făcut eu fapte vrednice de întâlnirea lor. Bunăoară, mi-e foarte, foarte dor de Părintele Galeriu. Pot spune că omul acesta m-a născut din nou, după Părintele Ioan Boboc. Ei doi stau la temelia acestui „avânt” al meu uşor nebunesc, dar nebunia aceea…

A.V.: Întru Domnul.

Pr. Ion Buga: …de care e nevoie! Nebunia apare în contrast cu absurdul lumii. Ori, lucrul pe care îl spune extraordinar Tertulian, deşi nu-l formulează aşa: „Credo quia absurdum est”. El spune: „Credo quia ineptum”. Şi despre înviere spune, extraordinar de frumos: „Învierea este adevărată, pentru că este imposibilă”. Ea există, pentru că e atât de incredibilă încât nu poate să nu existe!  

A.V.: Această iubire pe care le-o purtaţi duhovnicilor pe care i-aţi cunoscut, şi pe care bănuiesc că v-au purtat-o şi dânşii în timpul vieţii lor, vă şi obligă? Faţă de memoria lor… o simţiţi ca pe o răspundere?

Pr. Ion Buga: E o „dulce povară” a minţii, a inimii… Mă întâlnesc cu ei în liturghie, totdeauna, la proscomidie. La ora 8 dimineaţa avem întâlnirea asta, de o viaţă. Acum… eu ar trebui să recunosc că ei m-au entuziasmat mai mult la nivelul admiraţiei. Iubirea e mai mică decât admiraţia. Poate că sunt eu prea cerebral… şi se pare că sunt! N-am să-l uit pe Preafericitul Teoctist [zâmbeşte], scumpul de el, în ciuda faptului că viaţa ne-a pus în conflict, el mă admira foarte mult. Îmi admira cărţile, le citea primul şi nu glumea. Adică nu spunea că le citeşte şi pe urmă să nu le citească. M-a întrebat odată, într-o discuţie, că am stat mult împreună de vorbă… (Se cunoştea relaţia foarte frumoasă între mine şi Preafericitul Teoctist. De aceea s-a făcut totul să se lovească şi să se dărâme această frumoasă construcţie.) Şi îmi spune la un moment dat, eram acolo, în Deal: „Eu nu ştiu cum se face, dar şi frăţia ta şi Părintele Galeriu sunteţi nişte mari filosofi, gândiţi foarte adânc. Şi nu aveţi o pregătire deosebită, n-aţi fost trimişi la studii aprofundate în străinătate” ş.a.m.d. Şi atunci, sigur că pe mine m-a jenat puţin, fiindcă nu-mi plac – ăsta-i adevărul, îmi fac aproape rău fizic – aprecierile. Poate că nu e normal, dar nu-mi plac. Sau, mi-ar place, dar să nu le întâlnesc, numai să le bănuiesc… Iată că până şi un om de la care ai fi crezut că nu e capabil să fie pus pe admiraţie, pe iubire… Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu m-a aşezat într-o postúră extrem de privilegiată. Am fost însă şi greu suportabil, mult timp… Mi-a făcut bine lovitura primită în ultimii ani [îndepărtarea de la Sf. Gheorghe-Vechi, n.m.], pentru că m-a smerit. Se pare că eram sau… manifestam o mândrie. Dar eu nu eram mândru…

A.V.: Eraţi incomod.

Pr. Ion Buga: Probabil… Nu ştiam să mă stăpânesc în a arăta, în a vorbi, şi provocam… Exact ce a făcut Abel, scumpul de el. Abel este cel care tulbură universul prima dată. Este o mare lipsă a gândirii umane faptul că nu s-a sesizat întocmai chestiunea aceea. Cel care a tulburat universul a fost Abel, din două motive. Primul motiv, nu-mi poate intra în înţelegere, nu pot să-l înţeleg – nevinovatul Abel este cel care scoate şişul şi-l înfige în gâtul nevinovatului miel. Doi: de ce-l înjunghie? Pentru că, auzi, această jertfă „îi plăcea lui Dumnezeu”. Păi, cum cunoştea el acel Dumnezeu, ce fel de Dumnezeu era acela, care aştepta o junghiere…

A.V.: O jertfă sângeroasă.

Pr. Ion Buga: Sigur că da; şi nevinovată… Trei: ai făcut-o ca performanţă şi te-ai bucurat când ai văzut fumul jertfei fratelui tău că nu urca atât de solemn la cer… Păi, nu urca pentru că n-avea puterea grăsimii, n-avea combustibil! Ăsta, sărăcuţul [Cain], a adus din sudoarea lui. Abel a adus din ceea ce-i dăduse natura. Că natura, nu Abel, născuse mielul. De aceea, faptul că Abel n-a fost smerit ci a arătat o iubire mândră, în timp ce celălalt a suportat o smerire… Iată, prima smerire este a lui Cain! Şi Mântuitorul n-a uitat acest lucru, pentru că, pe sfântul jertfelnic creştin [sfânta masă], nu se află mielul lui Abel, ci darurile nesângeroase ale lui Cain: pâinea şi vinul. Câtă dreptate, câtă simetrie este în Biblie! Puţini au priceput-o, de aceea am de gând să scriu… De altfel am şi scris: o treime din lucrarea mea „Teologia Cinei de Taină”, se referă la simetriile biblice. Dar aceasta este cea mai teribilă simetrie din Biblie! Smerirea lui Cain în Vechiul Testament şi „reabilitarea” lui în Noul Testament. Biblia merge către apocatastază… Scriptura călătoreşte, neoprit, către apokatástasis ton panton adică „reabilitarea tuturor, restaurarea”. Ori, prima restaurare pe care o face Biserica lui Hristos este Cain. Pe Cain îl reabilitează prin darurile lui nesângeroase!

A.V.: Frumos aţi răsturnat… fiindcă există o anumită „optică” asupra acestei poveşti. Voiam să vă întreb dacă apocatastaza, această „simetrie” divină a creaţiei, poate avea loc „în pofida noastră”, adică…

Pr. Ion Buga: „Chiar dacă noi nu vrem” (zâmbeşte).

A.V.: Aţi spus, într-un anumit context, că „numai cine nu vrea, nu se mântuieşte”. Mai sunteţi de aceeaşi părere?

Pr. Ion Buga: Dacă cineva mi-l aduce pe acela care nu vrea [mântuirea], îl plătesc eu! Şi o să vreau eu [mântuirea] dublu! Sau, dacă îmi aduce un milion de oameni [care nu-şi doresc mântuirea] eu va trebui să o vreau de un milion de ori [pentru ei]. Am o lucrare, s-ar putea să fie una din lucrările vieţii mele: se cheamă „Metanoie şi apocatastază”. În prima parte dovedesc – totul pe Scriptură şi nu numai – că nu există nici măcar un fir de praf în univers care să nu se convertească… Chiar şi legea materialităţii lumii vorbeşte de convertire [convertirea materiei, n.m.]. Nimic nu se pierde, nici nu se câştigă, totul se converteşte, se transformă. Prin urmare, universul este adus în fiinţă exact pe dimensiunea convertirii. Chiar aceasta este creaţia: convertirea din nefiinţă la fiinţă!

A.V.: Problema apare atunci când acest proces de metanoia, de convertire, se desfăşoară într-un mod „automat”, care nu implică propria mea libertate de a mă converti!

Pr. Ion Buga: Aşa reiese din…

A.V.: Aşa e percepută apocatastaza!

Pr. Ion Buga: OK, e adevărat… Aşa a fost perceput şi Origen. Însă convertirea universală este cea mai puternică expresie din cadrul Cincizecimii. La Cincizecime, când Petru vorbeşte mulţimii…

A.V.: Se convertesc trei mii de oameni.

Pr. Ion Buga: Nu numai. Această frază e prima pe care a exprimat-o Petru atunci când Duhul Sfânt a coborât în persoană, la Cincizecime. Prin urmare, ea nu trebuia dată la o parte. Pentru că Duhul Sfânt, prin gura lui Petru, cel mai puţin „cărturar” dintre toţi, a exprimat aşa ceva. Asta nu mai poate fi dat la o parte. Este însă şi inima creştinismului! Iar ca să spui că Hristos va eşua… El pentru asta a venit, să reabiliteze lumea! Dacă susţinem acest lucru [negăm apocatastaza] îi negăm şi Tatălui creaţia. Fiul e cu mântuirea. Tatăl e cu creaţia. Duhul Sfânt este cu desăvârşirea. Adică Împărăţia lui Dumnezeu. Într-un manuscris al Noului Testament din Evanghelia după Luca există, se spune – nu l-am văzut – în rugăciunea „Tatăl nostru”, în loc de „vie Împărăţia Ta”, „vie Duhul Sfânt”. Deci Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt!

A.V.: Însă cum poate avea loc această convertire „în afara mea”? Adică fără consimţământul meu. Ea este în miezul tuturor lucrurilor, dar cum se poate desfăşura…

Pr. Ion Buga: Nu există „în afara”. Este atmosfera Duhului Sfânt. Duhul Sfânt le cuprinde pe toate. Nu există nimic „în afară”. Pe aceasta mizăm. De altfel, nici nu poate fi înţeles nimic „în afara” Duhului Sfânt. Tot ce înţelegem, înţelegem pentru că ne aflăm în Duhul Sfânt. Nu Duhul Sfânt se află în noi, ci noi ne aflăm în Duhul. Sigur că şi El este în noi, că nu putem fi în El şi El să nu fie în noi. Adică… da, se poate: asta este „rezistenţa la Duhul Sfânt”. Însă rezistenţa „mea” sigur este mai mică decât puterea Lui. Nu pot eu să-l birui pe Duhul Sfânt. Eu aşa aş zice. Recunosc încăpăţânarea, dar faptul că o recunosc, faptul că o exprim, deja arată un început al metanoiei.

A.V.: Până când te poţi „împotrivi” Duhului Sfânt? Apropos şi de „păcatul împotriva Duhului Sfânt”. Această împotrivire poate dura veşnic? Aici e provocarea Scripturii…

Pr. Ion Buga: Aşa este. Însă s-a privit totul „obiectiv”, la rece. De aceea nu putem înţelege exact, decât în adâncul nostru… Spunem una, dar noi înţelegem bine, mult mai adânc… E vorba de glasul interior, care are altă rezonanţă. Dacă îl scoatem la suprafaţă aşa cum îl scoatem, este o bravare. Dar nu este ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl va avea Cel care l-a avut primul. Să nu uităm că suntem cuvânt de Dumnezeu. Suntem gând de Dumnezeu! Ori, nu poate fi uitată Originea. Spune un proverb chinezesc: „Floarea care îşi neagă rădăcinile se usucă în zori”. Până când, spui?.. „Până în zori”. În zori, focul care ne „usucă”, ne şi transfigurează. Apostolul Pavel spune limpede că nu va rezista nimic focului Duhului Sfânt. Ci toţi se vor mântui „ca prin foc” [I Corinteni 3,15]. Aurul se va mântui mai uşor, pentru că el are multă fire comună cu focul. Şi cu cât ai fire „mai puţin” comună cu focul, cu atât rezistenţa e mai mare. Dar e o rezistenţă care cedează foarte uşor la flacără. Prin urmare, dacă Duhul Sfânt nu lucrează în mine, este pentru faptul că, dincolo de mine, în umanitate, s-a produs o atmosferă potrivnică Lui. În momentul în care va veni Hristos a doua oară, Parusia Sa va fi „plină de slavă”. Cine va sesiza-o? Cei care au slava în ei. Ori, Mântuitorul nu va veni „pentru câţiva”. Dumnezeu va veni pentru toată lumea. De aceea nu va veni, până când nu va fi pregătită lumea să-L primească. Şi de fapt, a doua Parusie nu este venirea Mântuitorului la noi, ci după multă suferinţă, se va acumula atâta iubire, încât a Doua Venire este mergerea noastră la Hristos „pe nori”. Nu mai coboară El, urcăm noi până la nivelul „norului”. Iar „norul” este un simbol al Duhului Sfânt. Deci vom urca în Duhul Sfânt… Este şi făgăduinţa Tatălui, prin profetul Ioil. Profeţia lui Ioil, poate una dintre cele mai importante din lume, nu se poate să nu se împlinească!

A.V.: Eu voiam să vă supun atenţiei o părere personală asupra acestui subiect. Putem gândi apocatastaza în termeni lăuntrici, subiectivi. Adică… bun, eu nu pot concepe că cineva poate să nu se mântuiască. Dar asta nu implică în mod obiectiv, automat… O spune şi Sf. Pavel: „Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu!” [I Timotei 1,15]. Pe cale de consecinţă, dacă eu, care sunt cel dintâi dintre păcătoşi, mă mântuiesc, nu pot să concep că cineva se va pierde! Aceasta este, după părerea mea, o formulare fericită a apocatastazei [ca deziderat]. Problemele apar în clipa în care eu extind această viziune lăuntrică, viziune care îi cuprinde pe toţi… şi care este a lui Dumnezeu, în primul rând, fiindcă „Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” [I Timotei 2,4], o extind în mod forţat, obiectiv, la întreaga creaţie.

Pr. Ion Buga: Stai puţin, s-o luăm invers. Bun, nu poţi să-i mântuieşti „tu” pe toţi. Dar… poţi pierde vreunul?.. Uite ce. Eu îţi dau frăţiei tale în mână… ţi-l dau chiar pe Satana. Îl poţi omorî? Ai inima asta? Eu n-o am [zâmbeşte]. Exact ce a făcut Hristos. Aici e problema. Hristos nu putea să nu restaureze lumea: El a reuşit să o restaureze în Sine. „Eu mă sfinţesc pe Mine, ca şi ei să fie sfinţiţi întru Adevăr” [Ioan 17,19]. Ce înseamnă să fii sfinţit întru Adevăr? Exact adevărul apocatastazei. În momentul în care Hristos s-a identificat cu tine în El… Nu a venit în tine, nu, nu… Te preia în El, nu te agresează! De aceea El moare pe cruce, şi nu biruie pe cruce. Ca să nu se impună! El se supune…

A.V.: Până la moarte „şi încă moarte pe cruce” [Filipeni 2,8]…

Pr. Ion Buga: …da, ca să-ţi rămână ţie libertatea să fii ca El, sau să fii ca tine. Adică, binele trebuie să ţi-l asumi, nu să ţi-l impună cineva. El ne oferă în chipul cel mai smerit, cel mai mare dar posibil: felul Lui de a fi! Şi El a fost ca mine, dar mult, mult „sub” mine. El a fost „tâlhar”. Spunându-mi mie că, chiar dacă aş fi tâlhar, am o şansă, pentru că El a început cu tâlharul. De jos. Mai jos decât tâlharul…

A.V.: Învierea începe de jos în sus.

Pr. Ion Buga: Exact.

A.V.: Dar voiam să vă întreb… sigur, nu pot să-l ucid pe celălalt, fiindcă nu eu i-am dat fiinţă…

Pr. Ion Buga: Nu poţi nici să-l condamni!

A.V.: Sigur. Dar celălalt se poate sinucide?

Pr. Ion Buga: Acum, cu sinuciderea… întreaga umanitate, şi Biserica, mai ales Biserica, va trebui să revină puţin asupra acestui cumplit moment din existenţa umană. Existenţa umană este presărată de-a lungul tuturor mileniilor cu aşa ceva. De aceea mă tem că s-a dat o „soluţie” destul de grăbită. Bunăoară, începând chiar cu Iuda. Iuda, în gestul lui, a dovedit o sensibilitate extraordinară. Pentru că nu a rămas bestial până la capăt. Numai că e o mică problemă acolo, fiindcă nu corespunde ceea ce spune Matei cu ceea ce spune Petru. Matei lasă să se înţeleagă că Iuda s-ar fi sinucis chiar înainte de a se răstigni Mântuitorul. Ori, Petru spune că şi-a cumpărat ţarina respectivă – de unde se deduce că „cei treizeci de arginţi” nu erau treizeci de arginţi, ci erau treizeci de monede de aur. Termenul „argint” se refera la bani. Cum spunem noi astăzi „bani”, atunci se spunea „argint”. Deci, şi-a cumpărat ţarina respectivă, a căzut „cu capul în jos, s-a sfâşiat pe mijloc şi şi-a vărsat măruntaiele”. Aici este o incongruenţă. Dar acestea sunt, totuşi, amănunte, care nu pot să clatine principiul. Principiul este teribil. În fond, sinuciderea face şi ea parte din moarte. Când rezolvi problema morţii, implicit se rezolvă problema sinuciderii. Şi n-avem voie să separăm nimic din marele „tot” al morţii, creând o a doua moarte. Nu există…

A.V.: Există o moarte „firească” şi o moarte „nefirească”, părinte?

Pr. Ion Buga: Nu, Doamne fereşte! [râdem]. Dacă ar fi fost firească, nu mai era moarte! Pentru că Dumnezeu n-a creat moartea. Sigur, nu încurajez sinuciderea, dar cine ajunge acolo, nimeni nu ştie… Dacă nu eşti sinucigaş, nu poţi vorbi despre…

A.V.: Nu poţi să te pronunţi.

Pr. Ion Buga: Nu te poţi pronunţa, pentru că… atâta ai dreptul: să te rogi! De aceea, marea teologie rusă spune acest lucru: noi nu avem dreptul să judecăm, avem însă dreptul să ne rugăm! Deci, să nu ne pronunţăm „împotriva” sau „pentru” sinucidere, ci doar să îngenunchem şi să ne rugăm. Cumplit trebuie să ne rugăm! Pentru că, încă o dată, vezi, iar ne grăbim. Dacă unul din ai tăi, dragi, ar recurge la…

A.V.: Închipuiţi-vă că am pe cineva drag care a recurs la acest gest.

Pr. Ion Buga: Ei, iată, iată… deci să nu ne grăbim! Aşa cum nu trebuie să ne grăbim să condamnăm niciun păcat. Atât este permis: să plângem. Ori, Mântuitorul ce face în Ghetsimani? Lacrimile Lui, sudoarea Lui şi sângele Lui, aceste trei elemente, eu nu cred că pot fi biruite de niciun rău posibil! Nu pot fi biruite. În Ghetsimani, în mod cert a transpirat cu sudoare de sânge dar există şi lacrimile Lui. Petru vorbeşte de nişte lacrimi ale Mântuitorului în grădină. Ceea ce Evangheliile n-au mai spus: plânsul Lui, suspinul Lui… Ori, suspinul a fost pentru tot răul, şi de ce să n-o spunem, împreună cu Sf. Isaac Sirul, chiar şi pentru demon. Pentru că El nu putea să nu-l iubească pe înger.

A.V.: Sigur, atitudinea lui Dumnezeu faţă de întreaga creaţie, incluzând oamenii, îngerii şi toată făptura, nu poate fi decât una de iubire.

Pr. Ion Buga: Pentru că din iubire a creat-o!

A.V.: Te poţi împotrivi „la nesfârşit” acestei iubiri? Se poate concepe asta? Aici este întrebarea.

Pr. Ion Buga: În momentul în care m-am apucat să scriu „Metanoie şi apocatastază” mi-am propus să demonstrez punct cu punct şi să caut „pragul de rezistenţă”. Asta caut! Sigur, nu înseamnă că eu rezolv treaba. Dar arăt cât de mult şi cât de multe situaţii incredibile au fost posibile… Să-l luăm pe tâlhar. Care este „meritul” tâlharului de pe cruce? De altfel, sunt amândoi în aceeaşi situaţie.

A.V.: Doar unul îşi asumă condiţia de tâlhar, când spune că „noi suferim pe drept”.

Pr. Ion Buga: Asta e o problemă general umană… aparţine tuturor religiilor. Nu aceasta e noutatea. Sau, nu aceasta este diferenţa. Continuă, fiindcă mă bucur foarte mult…

A.V.: Sunt nişte paşi acolo…

Pr. Ion Buga: Noi vom face mulţi paşi împreună. Deci e şi aceea o treaptă, în marele salt al tâlharului…

A.V.: Marele proces de convertire.

Pr. Ion Buga: E un mare salt. Primul şi cel mai mare posibil. Şi e măsura tuturor salturilor care vor veni. Saltul tâlharului. Care e saltul lui? Nu faptul că el este capabil de ceva, de a-şi recunoaşte crimele ş.a.m.d., ci că este primul om după Hristos care crede că poate fi iubit aşa cum e. (…) Nu eu îl iubesc pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este capabil să mă iubească chiar până la a distruge în mine… nu vede în mine răul. Nu mă vede urât, nu mă vede criminal. Nu mă vede păcătos. Ei, aceasta este mântuirea: iubirea lui Dumnezeu, în care dispare…

A.V.: „Ţinerea de minte a răului”.

Pr. Ion Buga: Dumnezeu nu are ţinere de minte a răului!

A.V.: O avem noi… (râdem)

Pr. Ion Buga: Exact. Deci, aşa mă naşte: mântuirea este re-naştere. Şi acest lucru l-a făcut tâlharul. După el, avem un caz mai puternic, al lui Moise Arapul. Care „luase gâtul” la mulţi oameni. Şi totuşi, el a avut această tărie să intre în monahism, să fie ascetul care a fost… Şi să aştepte, cu mare bucurie, clipa în care i s-a spus în viziune, că va veni o ceată de tâlhari, în final (mai veniseră şi altele…) şi îl vor măcelări. Şi el spune: „abia aştept, ca să plătesc ceea ce am făcut”. Pentru că, spunea el, trebuie să se plinească [Scriptura]: „cel ce scoate sabia, de sabie va pieri!” [Matei 26,52]. Moise Arapul a înţeles foarte bine că Dumnezeu, când a îngăduit moartea, a făcut-o din iubire. Pentru că toată lumea – aici e deosebirea creştină – în creştinism nu vedem un Dumnezeu răzbunător, ci unul care moare El şi nu omoară pe nimeni. Nu cunoaştem în Istorie decât trei cazuri de iertare a călăilor: Mântuitorul Iisus: „Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”, Ştefan: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!”, şi Sf. Ap. Pavel, despre care Tradiţia spune, splendid, că la tăierea capului, în loc de sânge ar fi curs lapte. Probabil un sânge deja transparent, „albit” de atâta rugăciune şi de iertare. Şi de iubire. Pavel avea o iubire… cred că l-a uluit şi pe Mântuitorul Hristos. L-a uluit în sensul bun. Pentru că, teologia, spune Sf. Grigorie de Nyssa, „dacă nu este o teologie a uluirii, nu duce prea departe”.

A.V.: Ca şi adevărata filosofie, de fapt.

Pr. Ion Buga: Da, numai că [filosofia] are mai puţine şanse, fiindcă „marja” ei este mai subţirică. Ea este doar la nivel de conştiinţă. Filosofia nu prea are dreptul la sentimente. Dar e o treaptă. E „poarta” care ne duce… Au fost oameni care nu au avut acces la filosofie, însă cei care au avut, sunt, să zicem, „mai fericiţi cu o secundă”! „Secunda” filosofică aduce mari bucurii. E chiar uşor periculoasă, pentru că au fost extrem de mulţi oameni care au crezut că se pot mântui „numai” cu filosofia. Şi nu poţi să-i condamni: poate că da… Bunăoară, Kierkegaard. Omul acesta, dacă s-a mântuit – şi sigur s-a mântuit – a fost mai mult prin filosofia lui fantastică, uluitoare. Ei, şi nu numai el, sigur că da… Ce poţi să spui de un Bergson, de Unamuno şi de câţi alţii… Chiar îl citesc în ultima vreme pe Ortega Y Gasset. Este splendid, fascinant. Şi Borges…

A.V.: Îi citiţi în original?

Pr. Ion Buga: Oarecum… (zâmbeşte)

A.V.: Ştiu că i-aţi citit prima oară în original.

Pr. Ion Buga: Da, asta a fost una din marile bucurii: orice acces [la o limbă străină] e ca o „baie”. Se deschid mai multe cărări ce vin la tine şi aduc, aşa cum spune Apocalipsa la final: „Neamurile vor aduce slava lor în Împărăţia lui Dumnezeu”. Slava fiecărui neam e gândirea lui, limba lui. De aceea a îngăduit Dumnezeu această explozie de la Turnul Babel: pentru îmbogăţire. Pentru că Biblia încă nu e citită ca lumea, ci extrem de puţin şi de superficial: de pildă, puţină lume ştie sau îşi pune problema, de ce Sfânta Treime se duce la Sodoma. În drum spre Sodoma se opreşte la Mamvri. Dar de ce se duce la Sodoma? Toată lumea, pe oricine ai întreba, îţi spune clar: „se duce s-o distrugă”. Dimpotrivă: se duce să-i salveze. Dumnezeu se duce să prevină, să salveze. Niciodată nu se duce Dumnezeu să distrugă! Niciodată. Se dusese să-i salveze pe oameni din păcat. Din păcatul lor. Nu de moarte. De moarte nu-i nevoie să te salveze: dacă Dumnezeu a îngăduit-o, n-are cum s-o mai ia [înapoi]. De vreme ce n-a putut să-l salveze nici pe Fiul Lui… este pentru că… nu e nevoie! Adică moartea însăşi poate fi salvarea. Iar noi nu cerem nimic altceva decât să ne salveze de moarte. Ce greşeală! Ori, trebuie să ne salveze de păcat. De aceea le spune Mântuitorul fariseilor: „Veţi rămâne în păcatul vostru”. Deci, nu moartea e o problemă, ci păcatul. A muri e o mântuire, a rămâne în păcat e nenorocirea!

(Va urma)

A consemnat:

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: © Părintele Ion Buga

Nota bene: orice reproducere, parţială sau integrală, a acestui interviu, se poate face numai cu permisiunea Părintelui Ion Buga sau a mea personal.