Etichete

 

Astăzi s-a petrecut inevitabilul: am „oficializat” despărţirea de apartamentul în care am locuit timp de 28 ani, împreună cu fraţii mei… Mă simt deci un pic străin de pereţii care au asistat la atâtea întâmplări! „Orice familie ascunde o dramă”, iată un truism pe care mi-a fost dat să-l trăiesc din plin… Şi totuşi, dincolo de ceea ce rămâne „îngropat” pentru totdeauna între aceste ziduri – mă refer la cea mai frumoasă parte a vieţii mele – ceva-ceva sunt dator să iau cu mine…

O privire înăuntru: colţ de sufragerie

O privire înăuntru: colţ de sufragerie

O primă amintire: în ziua în care ne-am mutat (aveam vreo cinci ani) mi-a intrat în nări un anumit miros… Ceva între esenţă de lemn, zugrăveală şi vopsea, totul dând senzaţia de prospeţime. Acea primă impresie o am foarte clar în minte. Era o seară liniştită, iar noi priveam, de la fereastra balconului din sufragerie, spre bulevardul larg deschis (i se spunea „Muncii”), de unde se remarcau spitalul „Dr. Stâncă”, iar un pic mai la stânga, turnul de paraşutism al fostului stadion „23 August”. Peisajul era auster, dar un aer de noutate învăluia totul…

Amurg de soare la bloc: spitalul şi turnul de paraşutism

Amurg de soare la bloc: spitalul şi turnul de paraşutism

Cum aş putea să uit serile în care, sub pretextul economiei de electricitate, se tăia curentul la cartiere întregi, câte o oră şi jumătate, dacă nu mai mult! Ne adunam cu toţii in jurul mesei, aprindeam lumânările şi începeam să povestim tot felul de lucruri. Râdeam pe apucate, din inimă, deşi motive de râs nu prea erau atunci. Paradoxal pentru „epoca de aur” e că oamenii au reuşit să fie fericiţi! Eu unul, n-am mai trăit atât de intens sentimentul că suntem o familie! Ritualul povestirilor în jurul mesei devenise pentru mine atât de important, încât îmi doream să se oprească din nou curentul, pentru a fi mai des împreună…

O masă la care nu se mai adună nimeni

O masă la care nu se mai adună nimeni

O „distracţie” accesibilă era televizorul, însă programul nu era tocmai atractiv. Urmăream cu sufletul la gură „Teleenciclopedia”, şi uneori, câte un film simpatic. Cel mai des ne uitam „pe bulgari”, adică pe cele două posturi de televiziune ale bulgarilor. Sora mea mai mare, acum în America, avea două dicţionare (bulgaro-român şi româno-bulgar) după care ne traducea din mers. După o vreme, am rugat-o să nu ne mai traducă: învăţasem limba bulgară! De altfel, în jurnalul soră-mii (pe care din fericire nu l-a luat cu ea în America) am regăsit ceva din atmosfera acelor vremuri. Iată, de pildă, cum a decurs vizionarea memorabilă a unui film de Hitchcock: „În jur de orele 22:00, a început pe bulgari filmul Păsările, în regia lui Hitchcock, un adevărat film de groază, în maniera-i caracteristică. Îmi pare bine că nu l-am văzut la cinematograf; nu cred c-aş fi rezistat sub tensiune până la sfârşit. Copiii au stat şi ei la film, şi au fost foarte speriaţi la început. N-ar trebui să stea la astfel de filme! Dar parcă te ascultă cineva?! Apoi Vlad şi Coco s-au culcat, rămânând doar Vălică să-şi facă lecţiile… Ca de obicei, de altfel! Îmi închipui ce fel de lecţii îşi face el la ora asta (1:20!). Cred c-am să mă culc, e foarte târziu şi mâine mă scol la 6:30 să duc copiii la şcoală. Noapte bună!” (marţi, 5 aprilie 1988). Îmi mai amintesc de ecranizările după Shakespeare (făcute de englezi dar „dublate” de bulgari!), sau de un film după nuvela lui Kafka „Metamorfoza” (şi el „dublat”), care m-a înfricoşat… Dar au fost atâtea filme extraordinare, pe care le urmăream cu pasiune!

Colţ de sufragerie

Colţ de sufragerie

De revelion mâncam fructe exotice (la propriu şi la figurat!) şi căutam înfriguraţi cadourile, ascunse în vastul apartament. Îmi amintesc de ultimele minute de la sfârşitul fiecărui an, încărcate de emoţii uriaşe: pe ecranul televizorului apăreau nişte ceasuri care marcau simultan miezul nopţii, ceea ce îmi dădea fiori… Urmau emisiuni de divertisment care durau până la 7 dimineaţa (un adevărat „regal” pentru acele vremuri, când programul ajunsese la două ore pe zi), unde mai pui că erau presărate cu umor de cea mai bună calitate!

Colţ de sufragerie: ultimul brad

Colţ de sufragerie: ultimul brad

Îmi amintesc de ultimul „omagiu” adus lui Nicolae Ceauşescu pe Stadionul 23 August (azi „Lia Manoliu”), o desfăşurare grandioasă de nimicuri multicolore, care dădeau o notă de ireal întregii manifestări. Prăbuşirea dictatorului părea iminentă şi chiar se glumea pe tema asta: „Ceauşescu îşi va petrece anul acesta revelionul la Scorniceşti, alături de părinţii săi” (decedaţi)…

Colţ de sufragerie: ianuarie 2010

Colţ de sufragerie: ianuarie 2010

Tot jurnalul soră-mii reţine una dintre cele mai fericite clipe din viaţa mea… „Astăzi de dimineaţă m-am sculat ca de obicei, la 6:30, pregătindu-i pe copii de şcoală. La 7:30 ieşeam din bloc şi pătrundeam în universul alb de afară. Ce bucuroşi erau cei mici! Zăpada era minunată, albă şi strălucitoare. Vălică nu s-a astâmpărat tot drumul, pocnindu-mă cu zăpadă peste palton. L-am mai potolit, spunându-i că o să ne batem cu bulgări, când o să vin să-l iau de la şcoală. I-am condus până la poarta şcolii, trecând pe sub bolta copacilor încărcaţi de zăpadă. Era minunat. Vântul nu adia, şi copacii păreau de zahăr, maiestuoşi în haina lor albă şi sclipitoare. Aşteptam parcă să se-audă zurgălăii când, totuşi, vântul mângâia crengile. Brazii erau aplecaţi sub podoabele de sărbătoare, dar acest lucru nu le scădea din măreţie. Când m-am dus, la 11:00, să-i iau de la şcoală, zăpada se mai topise. Curtea era plină de copiii care se băteau cu bulgări. Am văzut-o pe Coco în plină luptă. Valentin tocmai ieşea, şi mi-a dovedit că n-a uitat de promisiune. Şi uite-aşa, am redevenit copil de zece ani, fugind după Vălică şi Coco, bombardându-i cu salve de zăpadă… Vălică se tăvălea pe jos, mânca zăpadă, se rostogolea, mergea în patru labe, parcă vrând să simtă zăpada prin toţi porii. M-au spălat cu zăpadă şi eu i-am spălat pe ei. A fost minunat. O oră am stat şi ne-am bătut în curtea şcolii, şi Vălică nu se dădea istovit. Până la urmă, am pornit spre casă…” (joi 18 decembrie 1986). Deci aveam opt ani, şi timp de o oră, am fost fericit!

Colţ din camera mea

Colţ din camera mea

Am găsit şi emoţia intrării mele la liceu: „Vali a intrat la Spiru Haret cu 7,67. Ultima medie: 7,29. Ne-a dat mari emoţii, pentru că nu s-a pregătit îndeajuns pentru examen, şi a greşit destul de mult, chiar acolo unde era mai uşor. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte ce scandal a fost săptămâna asta la noi în casă. Toţi credeam că o să pice, chiar şi eu începusem să nu mai fiu sigură că va intra, văzându-l pe el cât de convins era de faptul acesta. Bine că a intrat şi astfel a trecut de primul hop din viaţa lui” (12 iulie 1993).

Camera mea: masa de lucru

Camera mea: masa de lucru

Toate aceste lucruri, şi multe altele, le voi lua cu mine oriunde voi merge! Dar nu pot să-mi reprim o anumită melancolie. Ca fapt divers, în apartament se va muta un medic arab (palestinian născut în fâşia Gaza) căsătorit cu o româncă. Au împreună doi copii (fete). El a făcut liceul în Bucureşti (Spiru Haret!), apoi Facultatea de Medicină, iar acum e specialist în chirurgie vasculară. Provine dintr-o familie numeroasă (nouă fraţi din care şapte sunt medici), ceea ce mă face să cred că venirea lui aici nu e întâmplătoare… Oricum, e bine că cercul se încheie astfel. Mă pregătesc deci pentru… necunoscut, păstrând în minte amintirile luminoase ale celor aproape 30 de ani de viaţă la bloc…

22 martie 2011

P. S. Am scris aceste rânduri pe muzica lui Vladimir Vîsoţki, în care regăsesc mereu ceva din atmosfera vieţii de altădată…