Sufletul românesc, între Fatalitate şi Destin: „Adică pentru ce mai este omul în lume?”

Mai deunăzi, un prieten mă îndemna să reflectez la subiecte mai puţin „frivole” decât o fac de obicei, şi să-mi dau cu părerea (!) despre Neamul Românesc. I-am răspuns că subiectul mă depăşeşte şi că oricum n-am ajuns la o concluzie definitivă în ce priveşte destinul acestui neam. Dar, în lumina (?) ultimelor evenimente (mă refer la măsurile de austeritate luate de „Guvernul cel Vremelnicesc” în anul 2010), simt nevoia să mă pronunţ în legătură cu acest lucru.

Întotdeauna am considerat Fefeleaga o icoană mai fidelă a neamului românesc decât Mioriţa. „Fatalismul mioritic” este aproape optimist prin viziunea cosmică prin care deschide spre moarte. Fatalismul Fefeleagăi gravitează sumbru, ca într-o „eternă reîntoarcere a identicului” (Nietzsche), în jurul acestui motiv: „Adică pentru ce mai este omul în lume?” O întrebare, iată, cum nu se poate mai actuală…

Nuvela Fefeleaga a apărut în urmă cu 100 de ani în volumul „Două iubiri” (Vălenii de Munte, 1910) al preotului-scriitor Ion Agârbiceanu. Această „mică” povestire, este o epopee a sufletului românesc, aflat dintotdeauna – ai zice – între Fatalitate şi Destin, între Golgota şi Înviere. Poate fi citită şi ca o parabolă despre vremurile pe care le trăim, şi aceasta e „cheia” în care vreau s-o înţeleg acum…

Povestea e aceasta: unei femei simple de la munte îi mor, pe rând, soţul şi cei cinci copii. Ani de zile, femeia transportă piatră cu ajutorul unui cal orb (Bator), pe care într-un final îl va vinde, pentru a cumpăra „sicriu văpsit, cunună ca de de mireasă şi giulgiuri albe” cu care îşi va îngropa ultima fiică. O paralelă se impune: femeia îşi cară piatra cu aceeaşi îndârjire cu care Sisif îşi purta odinioară bolovanul de stâncă. Ceea ce face diferenţa este că, în opinia lui Albert Camus „trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”. (Cu alte cuvinte, revolta omului transcende lipsa de sens a condiţiei sale, realizând singura fericire posibilă.) Spre deosebire de acest „happy-end” artificial, ideologic-existenţialist, în Fefeleaga nonsensul este asumat ca atare: „Mitul lui Sisif rămâne o povestioară aproape savuroasă în comparaţie cu absurdul robust, dus până la capătul nonsensului cu o forţă şi o consecvenţă întemeietoare de univers în abis” (Pr. Prof. Ion Buga). În fond, „Omul revoltat” e un visător care, deşi conştient de inutilitatea revoltei, se încăpăţânează să găsească (?) un sens în chiar lipsa de sens! Ceea ce poate părea seducător, dar în niciun caz, viabil…

Drumul acesta al Golgotei, reiterat în fiecare zi, ne face să medităm la destinul unui popor care, îngenuncheat, îşi aşteaptă sfârşitul. Căci Fefeleaga nu aşteaptă învierea, ci numai moartea! Deznădejdea ei nu înseamnă revoltă, pentru că ştie că dreptatea lui Dumnezeu vine, mai devreme sau mai târziu, pentru toată lumea. Şi totuşi, avertismentul care îi scapă, într-un final, printre dinţi, ne zbârleşte părul: „Fefeleaga nu mergea la slujbă [biserică – n. mea], şi, totuşi, vâzând pe oamenii aceştia [„baronii” de atunci şi dintotdeauna – n. mea], care beau poate chiar bănuţii pe care ar fi trebuit să-i deie ei, îi dispreţuia, şi – şti-o amarul ei de ce – se simţea că-i mai mult decât ei, că-i mai bună creştină decât dânşii. Şi, rar, dar rar de tot, când vreunul o amâna cu lunile, şi nu-i plătea, îi spunea verde în faţă: «Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nime’ nu mă blastămă, nime’ nu zice să mă bată Dumnezău, pe când pe dumneata tot satul te blastamă». Şi-acum, să-i fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i mai trebuia”. Cine citeşte, să înţeleagă…

Iată de ce consider că Fefeleaga ne reprezintă încă atât de bine! Numai un scriitor-preot putea să vadă atât de adânc în sufletul acestui neam al cărui destin stă parcă sub semnul celei mai crude Fatalităţi. Un neam care îşi aşteaptă mai mult moartea decât învierea, şi care, dacă nu cumva Istoria ne va rezerva un destin eshatologic (ceea ce Apocalipsa nu prea ne lasă să întrevedem), îşi va conduce, unul câte unul, toţi fiii săi la groapă. Întocmai acestei femei simple de la munte, din nuvela lui Agârbiceanu.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s