Etichete

, , ,

 

„Noi suntem cei morţi” (George Orwell)

Cea mai succintă caracterizare a romanului lui George Orwell (1903-1950) îi aparţine Monicăi Lovinescu: o zguduitoare „pledoarie pentru Memorie”[1]. Încheiat în 1948, cu puţin înainte de moartea autorului, la capătul unei bogate experienţe de viaţă („anarhist” pe frontul civil din Spania [1937][2], trimis special al ziarului The Observer în Franţa şi Germania [1945] etc.), acest roman-testament ne avertizează asupra derapajelor comunismului, înfierând miza „eshatologică” a acestuia – pretenţia de a fi produsul final (şi fatal) al Istoriei. Acelaşi sumbru avertisment îl dădea şi „Ferma Animalelor”, o fabulă cu iz de pamflet politic, finalizată încă din 1944[3].

George Orwell (1903-1950)

George Orwell (1903-1950)

Camus, Kafka, Huxley, Pasternak, Koestler, Platonov, Aitmatov, Soljeniţîn (pentru a numi doar pe câţiva) au încercat la rândul lor să răspundă în faţa acestei cutremurătoare dileme: ce mai rămâne din om, atunci când totul „conspiră” împotriva lui? Răspunsul lui Orwell rămâne cel mai deconcertant: „Să nu-ţi închipui, Winston, că posteritatea te va răzbuna. Posteritatea nici nu va auzi de tine. Vei fi, pur şi simplu, extirpat din cursul istoriei. Vei fi transformat în fum şi împrăştiat în stratosferă. Nimic nu va mai rămâne din tine: nici măcar un nume într-un registru, nici măcar o amintire în mintea cuiva. Te vom anihila şi pentru trecut, şi pentru viitor. Se va chema că nu ai existat niciodată”[4].  

O mie nouă sute optzeci şi patru” descrie o lume în care, parafrazându-l pe Berdiaev, utopia a devenit realitate. După dispariţia „Lumii Vechi”, Oceania, Estasia, Eurasia reprezintă ultimele centre de putere care, în pofida războaielor şi alianţelor reciproce îşi păstrează autonomia printr-un soi de convenţie tacită. Winston Smith, eroul principal al cărţii, trăieşte în Oceania, şi lucrează la Secţia Documente din cadrul Ministerului Adevărului. Sarcina lui este de a „rescrie” trecutul în acord cu ultimele directive ale Partidului: „Acest proces de continuă modificare se aplică nu numai ziarelor, ci şi cărţilor, revistelor, broşurilor, afişelor, foilor volante, filmelor, înregistrărilor, desenelor animate, fotografiilor – într-un cuvânt, oricărui document care ar putea avea o cât de mică semnificaţie politică sau ideologică. Zi de zi şi aproape clipă de clipă trecutul este adus la zi”[5]. Astfel, se declanşează în Winston o dureroasă nevoie de a păstra intact accesul la memorie, şi implicit la adevăr: „Singura probă [că trecutul este falsificat – n. mea] se află în mintea mea, dar de unde ştiu eu că mai există măcar un singur om care să aibă aceleaşi amintiri ca şi mine?”[6] Winston este, practic, ultimul om care refuză uitarea, asumându-şi martirajul de a fi lucid până la capăt.

George Orwell: 1984

George Orwell: 1984

Tot ce se întâmplă în paginile acestei cărţi ne transpune în cea mai rea dintre lumile posibile. Umbra „Fratelui cel Mare” planează asupra tuturor. Orice intimitate e suspectă, şi aproape imposibilă, din moment ce „indiferent în ce direcţie te întorci, dai peste un tele-ecran”[7]. Delaţiunea şi execuţiile sunt la ordinea zilei. „Reeducarea” acuzaţilor are loc în beciurile Ministerului Iubirii: nimeni nu e ucis înainte de a-şi mărturisi vina şi de a se căi pentru greşelile sale. Ideea de Dumnezeu nu e nici măcar negată; e pur şi simplu ignorată. Limba vorbită e redusă la statutul de jargon tehnic, pentru a face cu neputinţă exprimarea oricărui accent de gândire liberă. A gândi pe cont propriu – o crimă. A iubi, a spera, a te bucura pur şi simplu de viaţă – o imposibilitate. Viaţa oamenilor e un infern cenuşiu brăzdat de jerbele explozive ale bombelor. Nu-i de mirare că, încă de la difuzarea filmului inspirat de acest roman („1984”, BBC Television, 1954), nu puţini telespectatori (proveniţi din lagărul comunist) s-au sinucis.

1984 (Anglia, 1954)

1984 (Anglia, 1954)

Într-un context „obişnuit” (ceea ce nu e cazul aici), Winston Smith ar fi avut trăsăturile unui om normal. Ceea ce face din el un erou este dorinţa de a înţelege „de ce” lumea trebuie să arate aşa. Se încăpăţânează să nu accepte ca pe ceva de la sine înţeles faptul că „Fratele cel Mare” este infailibil, de pildă. Are nesăbuinţa de a ţine un jurnal, pentru simplul lux de a-l ţine. Altminteri, e la fel de şters ca toţi ceilalţi: la 39 de ani are în spate o căsnicie ratată, suferă de varice şi tuse, e slab, lipsit de orice speranţă şi dorinţă de a trăi. Doar întâlnirea cu Julia are darul de a-l motiva să rămână în viaţă. Julia nu e frumoasă, dar e tânără, cu trupul zvelt, gura fină, părul negru şi mătăsos – într-un cuvânt, o fiinţă pe care o poţi iubi, căreia i te poţi destăinui şi pe care poţi conta. Ştiu amândoi că iubirea lor nu poate rămâne multă vreme nepedepsită, dar preferă să rişte…

1984 (Anglia, 1954)

1984 (Anglia, 1954)

Pentru câteva luni de zile, trăiesc într-un fel de vis. Se întâlnesc pe ascuns, într-o cămăruţă de la etajul unui anticariat. Această cameră devine un univers în sine, o enclavă dintr-un trecut ale cărui urme au fost şterse. Winston şi Julia se decid să „submineze” Partidul prin dorinţa lor disperată de a rămâne în viaţă, de a fi împreună cu orice preţ. Dragostea lor este un act politic. Dacă însă Winston se revoltă din luciditate, Julia se revoltă din instinct („de la brâu în jos”[8]). Ceea ce nu-i împiedică să spere că, în eventualitatea că vor fi prinşi, nu se vor trăda unul pe altul: „Dacă m-ar putea face să nu te mai iubesc – asta ar fi adevărata trădare”[9], îi spune Winston, Juliei…

Din (ne)fericire, Orwell nu e genul de autor care să-şi cruţe eroii de la o prăbuşire iminentă. Vor fi prinşi, aşadar, împreună, în camera în care se refugiaseră (şi care nu fusese niciodată sigură, ci doar supravegheată mai subtil). Urmează izolarea şi tortura din beciurile Ministerului Iubirii. Dialogurile memorabile dintre Winston şi O’ Brien (torţionarul) sunt de aceeaşi factură cu faimoasele confruntări dostoievskiene (Marele Inchizitor etc.). Abia acum ies la iveală ramificaţiile înfricoşătoare ale „reeducării”. Ţinta demonică a acestui proces nu poate fi înţeleasă în afara cadrului teologic, de mutilare a sufletului omenesc: „Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că aici nu există martiri”[10] îl asigură călăul pe Winston. Pentru a completa apoi: „Ceea ce ţi se întâmplă aici este pentru totdeauna”[11]. Totuşi, pentru a pătrunde „înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Psalm 63,7), demonul are nevoie, în mod paradoxal, de consimţământul victimei. Pe care nu îl poate obţine decât prin tortură: „Noi suntem altfel decât călăii din trecut. Când te vei preda în mâinile noastre (…), trebuie să te predai prin liberul tău arbitru. Noi nu distrugem ereticul (…), noi îl convertim, îi ocupăm gândurile cele mai intime, îl remodelăm”[12].

"Fratele cel Mare e cu ochii pe tine!" (Anglia, 1954)

„Fratele cel Mare e cu ochii pe tine!” (Anglia, 1954)

Aşadar, reeducarea este condiţionată de acceptul (fie şi forţat) al victimei. Tehnic vorbind, e vorba despre transformarea – prin tortură – a victimei în călău. (Iată un lucru pe care torţionarii comunişti l-au înţeles foarte bine!). În cazul lui Winston, acest lucru este echivalent cu trădarea Juliei – singura fiinţă pe care o iubeşte. Prin ce tortură anume e obţinută această trădare? Simplu spus: prin cea mai înfricoşătoare posibilă. Călăul O’ Brien e convins că fiecare fiinţă umană are o frică latentă, o spaimă atât de ascunsă încât nu e niciodată pe deplin conştientizată. Pentru unii, de pildă, cea mai mare spaimă e să fie îngropaţi de vii. Pentru alţii, să fie aruncaţi de la o mare înălţime. (Iar lista poate continua.) Pentru Winston, cea mai mare spaimă e să fie devorat de şobolani. Încă din copilărie fusese bântuit de frica lor, pe care o asociază cu iadul. E confruntat deci cu propria lui spaimă, iar instinctul de conservare se dovedeşte a fi mai puternic: „Pe Julia! Pe Julia!! Nu pe mine! Nu-mi pasă ce-i faceţi! Să-i sfâşie faţa, s-o roadă până la os! Nu pe mine! Pe Julia! Nu pe mine!…”[13]

Din acel moment, pentru Winston nu mai există cale de întoarcere. O’ Brien îi spusese: „Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere [metanoia – n. mea]”[14]. Abia acum, remodelarea ideologică poate începe. Căci supliciul lui Winston nu se încheie, ci intră într-o ultimă fază: „Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine, pentru a te umple cu noi înşine[15]. E vorba de un fel de îndemonizare progresivă, obţinută prin adoraţia mistică a „Fratelui cel Mare”. Acesta însă nu e venerat ca o persoană reală, ci mai degrabă ca o întruchipare ideală a Puterii. De altfel, O’ Brien afirmă răspicat: „Noi suntem preoţii Puterii. Dumnezeul nostru este Puterea”[16].

Ce mai rămâne, aşadar, din om, atunci când totul conspiră împotriva lui?! Orwell nu ne lasă nicio speranţă: Winston este cu adevărat ultimul om, iar transformarea lui este „pentru totdeauna”: de acum îl iubeşte pe „Fratele cel Mare!” Şi totuşi!.. Acest roman are darul de a ne consola, pentru că e evident că nu trăim în cea mai bună, dar nici în cea mai rea dintre toate lumile posibile. Cel puţin deocamdată! Pentru acest sentiment înălţător şi trist, merită să-i fim recunoscători lui Orwell…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: http://www.k-1.com/Orwell/site/about/pictures.html


[1] Unde Scurte. Jurnal indirect, Humanitas, col. Memorii. Jurnale, Bucureşti, 1990, p. 142.

[2] Evocată pe larg în Omagiu Cataloniei, trad. rom. Radu Lupan, Polirom, Bucureşti, 2009.

[3] O excelentă ediţie în limba română la Polirom, Bucureşti, 2002, în traducerea lui Mihnea Gafiţa.

[4] George ORWELL, O mie nouă sute optzeci şi patru, trad. rom. Mihnea Gafiţa, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 315.

[5] George ORWELL, op. cit., pp. 63-64.

[6] Ibidem, p. 195.

[7] Ibidem, p. 142.

[8] Ibidem, p. 196.

[9] Ibidem, p. 208.

[10] Ibidem, p. 314.

[11] Ibidem, p. 317.

[12] Ibidem, p. 315.

[13] Ibidem, p. 352.

[14] Ibidem, p. 317.

[15] Ibidem, p. 317.

[16] Ibidem, p. 326.