Etichete

,

 

Întotdeauna m-au fascinat oamenii şi poveştile lor mai mult sau mai puţin (ne)verosimile. M-am încăpăţânat să-i ascult spunându-şi păsul dar şi „bătând câmpii” cu cea mai nevinovată (?) fantezie. Convins că „limita” dintre viaţă şi vis (respectiv dintre ceea ce ni se întâmplă şi ceea ce ni se pare) e adesea pur convenţională, nu m-am grăbit niciodată să-i judec. În fond, cine nu a suferit măcar o dată, la modul cel mai real, pentru o iluzie?!..

Elena Voicu

Elena Voicu

Pe Elena Voicu (n. 1940, com. Cernica) am cunoscut-o în urmă cu şase ani în împrejurări nefericite: se plângea de zgomotele vecinilor care o terorizau ziua şi noaptea, aducând-o în pragul disperării. De atunci, am încercat s-o ascult şi – pe cât mi-a stat în putinţă – s-o ajut. Povestea vieţii ei e mai degrabă anostă. A copilărit la ţară, s-a căsătorit la Bucureşti şi a lucrat timp de 35 de ani la Fabrica de Pantofi „Antilopa”. Are o pensie „de mizerie” (800 Ron), ca majoritatea pensionarilor din România de astăzi. Necazurile au început în 1997, când mica garsonieră din cartierul bucureştean Pantelimon a fost zguduită de zgomote venind parcă din toate părţile. Ca şi cum vecinii s-ar fi vorbit între ei să-şi deschidă mai multe ateliere de tâmplărie. (Lucru dacă nu plauzibil, cel puţin posibil, fiindcă majoritatea locatarilor provin de la fostul magazin de mobilă din zonă.) Mi s-a întâmplat să asist la mici „manifestaţii” de acest fel în garsoniera de la etajul doi a doamnei Voicu. Dar mi-a fost cu neputinţă să identific sursa imediată a zgomotelor. Picătura care „a umplut paharul” a fost intrarea vecinilor (prin efracţie?) în casă, evident în absenţa proprietarei. De atunci (2007) a început un calvar despre care vom vorbi în continuare. 

"Jalba" Elenei Voicu

"Jalba" Elenei Voicu

Pentru început „vizitatorii” s-au mulţumit să sustragă lucruri oarecum neînsemnate: alimente, produse de curăţenie, haine, veselă, cheile de la casă etc. Apoi au trecut la stricăciuni ceva mai serioase: aragazul, frigiderul, bateria de la toaletă, diverse piese de mobilier, uşa de la intrare, au fost „afectate” parţial sau total.. Din nefericire, problemele nu s-a oprit aici: punerea de substanţe toxice în mâncare şi provocarea de diverse murdării ajunseseră la ordinea zilei. Trebuia deci făcut ceva!   

Spunându-şi păsul...

Spunându-şi păsul...

Singurul lucru pe care l-a făcut Elena Voicu a fost să-şi pună „jalba-n proţap” şi să bată pe la uşile mai-marilor zilei. Unde n-a ajuns! Primării, secţii de poliţie, birouri de consiliere, ba chiar şi „Avocatul Poporului”! Fără niciun folos însă: nimeni nu s-a grăbit s-o ajute. Deşi peste tot a depus cel puţin o plângere, singurul efect a fost duşmănia crescândă a vecinilor, care acum au ajuns s-o persecute „pe faţă”. Cu toate acestea, Elena Voicu nu se dă bătută. Continuă să creadă că, într-un final, se va găsi cineva dispus să o ajute. Până atunci, îşi spune povestea în faţa oricui se încumetă s-o asculte. Ceea ce am făcut şi eu, cu convingerea că, uneori, a asculta înseamnă a ajuta.

Alexandru Valentin CRĂCIUN