Interviu cu doamna prof. Codruţa Sorina MISSBACH, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Bucureşti

 

Rep.: O să începem ca în Pateric. Nouă, celor din „Spiru”, generaţiilor de elevi care au trecut prin cursurile dumneavoastră…

C. Missbach: Da, chiar aţi trecut, nu mai veniţi… „Trecerea” asta a voastră, îţi spun, e firească, dar… să nu mai vii înapoi? Să nu mai vii să vezi cum arată uşa aceea pe care intrai în şcoală… Asta-ţi reproşez! Şi vă reproşez la toţi… Nu „valurile vieţii”, nu… Uitarea! Uitarea, un soi de nepăsare. Asta vă reproşez la toţi, sau la cei mai mulţi. Da! 

Rep.: Să ne imaginăm că am fi toţi de faţă şi v-am cere un „cuvânt de folos”!

C. Missbach: Cuvânt de folos… Ce aţi petrecut voi acolo, în „Spiru Haret”, anii aceia, cum au fost ei, frumoşi, lungi, scurţi, aceia v-au marcat viaţa! Pentru că, din punctul meu de vedere, liceul te marchează. În facultate te „specializezi”; în liceu înveţi, afli – că exişti. Afli că eşti nemulţumit! Afli că vrei, afli că nu ştii… Afli că eşti. Astăzi, liceul… a murit! Liceul acela pe care l-aţi făcut voi, a murit. Eu resimt asta. Pe mine asta mă doare, pentru că eu simt că a murit şi că am murit şi eu! 

Prof. Codruţa Sorina Missbach
Codruţa Sorina Missbach

Rep.: Deci a murit ca stare de spirit? 

C. Missbach: A murit ca stare de spirit. 

Rep.: Şi totuşi, continuaţi să „treziţi” în tinerii care asistă la cursurile dumneavoastră exact ce spuneaţi mai devreme… 

C. Missbach: I-am „trezit”, poate pe unii i-am „trezit”, m-am „trezit” şi eu cu ei, a fost o „trezire”, cum să zic… 

Rep.: O împreună-trezire.

C. Missbach: O împreună-trezire, da, ce frumos… Am învăţat multe cu ei, învăţ şi acuma, pentru că acuma s-a schimbat paradigma, s-au schimbat datele… I-am „marcat” poate printr-un mod de a fi puţin „altfel” decât cel aşteptat de elev. Poate prin faptul că nu m-am „înrolat” nici înainte vreme, nici după ’90… Poate şi în primul rând pentru faptul că predau ceea ce predau. Eu socotesc că ceea ce predau eu (filosofia) este „regina”. Am privilegiul s-o predau, dar şi ei au privilegiul s-o facă împreună cu mine. M-am smintit… Câte am voie, câte smintiri?… Şi logică şi psihologie… Ce poate fi mai frumos, mai atrăgător, mai impunător? I-am „marcat” în sensul că le-am ridicat pleoapa, le-am ridicat „perdeluţa” unora… Reformulez: unii au acceptat să se uite cu mine, când am ridicat „perdeluţa”, şi când le-am spus aşa: ia uite ce poţi să vezi aici! Cum te vezi aici? Poate de asta le-am marcat viaţa. Totuşi, e mult spus şi că le-am marcat viaţa, dar cred că pe unii i-am orientat. Este o mare dezorientare: şi la vârsta asta, şi în şcoala românească aşa cum se face ea, mai bine zis cum nu se face… Tot timpul am senzaţia de frustrare, copilul vine la şcoală să înveţe, când încolo se dez-vaţă. Asta e o mare problemă! Şi când tu o simţi, ce poate fi? O frustrare teribilă… Da! Şcoala dezvaţă azi… M-am întâlnit săptămâna trecută cu o elevă de-a mea, care a plecat în Anglia. A plecat pentru că e şi la modă, pentru că se învaţă acolo, credea ea, pentru că a vrut altceva… din multe motive, aproape numai personale. Am întrebat-o: spune-mi şi mie, care-i filosofia şcolii în Anglia? (Ea acuma este în clasa a XII-a, cum ar fi la noi.) Mi-a răspuns: „Filosofia şcolii, în şcoala de stat, din Anglia, este asta: elevul să facă, dacă se poate, cât mai puţin. Să nu fie deranjat!”.

Rep.: Minimalism. 

C. Missbach: E un minimalism, cum să spun eu… Dacă ar fi un minimalism filosofic, ai zice, dar e un minimalism al pragmatismului acela prost. Prost. Da! „Cât mai puţin”. Dacă asta-i moda… să fim şi noi la modă! 

Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)

Rep.: Să sperăm că e doar o modă… sau e ceva mai grav? 

C. Missbach: Da, toate sunt mode. Aici îl iubesc pe Popper. Toate sunt mode. Pentru că… suntem cu mentalitatea asta de provinciali, trăim din mode. România e provincială, noi suntem provinciali, eu sunt provincială… Eu am trei provincii în mine: cel al Sibiului, ca formaţie, e un provincialism sănătos, minunat, trăiesc din el… Astăzi numai de acolo trăiesc. Acolo, în Sibiul copilăriei, mă întorc tot timpul. Şi în banal, şi în esenţial, şi în tot. Doi: ca profesor al şcolilor de cartier, din Bucureşti. Unde, am învăţat să fiu profesor. Al treilea, este cel actual, din profunzimea de acum, care le uneşte pe astea; eu nu mai sunt acasă. Nici aici, nici la Sibiu, niciunde. Ştii? E foarte greu să fii provincial… Dar toţi suntem provinciali. Dacă nu, provincialişti!

Rep.: Îmi amintesc de Emil Cioran, „dezrădăcinatul metafizic”. Aşa spunea şi el… 

C. Missbach: Nu îndrăznesc să-i spun „dezrădăcinat metafizic”, m-aş împăuna, dar să ştii că şi el e de acolo… Simţea la fel. Cioran era răşinărean, este, a murit răşinărean… Ce să zic… Simţim, hai să facem un termen… „sibieneşte”? (râde). Să ne „sibienim”, da… 

Rep.: Atunci să revenim la şcoală, la biografie… Cum aţi ajuns în Bucureşti, sau când?

C. Missbach: Am ajuns în Bucureşti prin ’70. Sporadic. M-am stabilit în ’73. Până atunci, am fost în Sibiu. Acolo am avut şi mai am familia… Am făcut o şcoală foarte riguroasă aici. Am crescut într-o mentalitate germanică. Îmi amintesc că toată strada aceea de copii, care ne întâlneam rar pe stradă, eram copii bătuţi. Şi pedepsiţi. Bătaia aceea „educativă”, pedagogică, era un mod de a fi. Un mod de a educa. Atunci îl uram, îl detestam. Acum privesc cu mult mai multă îngăduinţă. Pentru că nu mai am trăirile alea de copil… Am făcut Liceul Gheorghe Lazăr. Ce mândră eram că aveam matricola aceea pe care scria: L.G.L. Dumnezeule! Eram cineva! Bun, şi am venit aici… să dau la Drept. Şi-am picat de şapte ori la admitere.

Rep.: La Drept. 

C. Missbach: La Drept. Nu puteam să asimilez istoria, pe de rost. 

Rep.: Eu cred că e altceva: nu acesta era destinul dumneavoastră!  

Doamna Codruţa Missbach
Codruţa Sorina Missbach

C. Missbach: Da… Şi într-o disperare, din aceea „metafizică”, am zis: să schimb eu Istoria (mă cunoşteau ca pe-un cal breaz… ultima oară am picat la trei sutimi, ca şi cum eu, cu trei sutimi, ştiam „mai puţin cu trei sutimi” decât ăla care era deasupra liniei cu trei sutimi mai mult decât mine… şi, atenţie, eram la trei sutimi diferenţă de la mijlocul listei… spre „în jos”), şi am schimbat Istoria cu Psihologia, am intrat la Filosofie, fără nici un fel de conştientizare a „predispoziţiei” mele de a face filosofie… Îmi suna bine, nu poţi să zici că, atunci nu erau „fiţe”, şi că nu aveam eu „fiţe” în cap, Dumnezeule, eram plină de „fiţe”! Am fost de o „prostie” uluitoare. Şi acum mă… Acum sunt mai îngăduitoare cu mine, înainte nu îmi-era ruşine. Am crezut eu, că intrând la Filosofie, numai să spun că sunt la Filosofie şi o să-mi cadă lumea aşa, la picioare… într-o admiraţie din aceea, mută… Am intrat la facultate târziu. Şapte admiteri au însemnat ani, da? Am făcut zic eu, o facultate extraordinar de serioasă. Atunci, în vremurile acelea! Pentru că am avut profesori formidabili! Douăsprezece ore de bibliotecă… Opt ore, netrimis de nimeni… 

Rep.: Numiţi-i.   

C. Missbach: Să-i numesc: Florica Neagoe, la istoria filosofiei… Într-un an de patruzeci de studenţi, treceau în anul doi, atenţie, doisprezece de exemplu, da! Bieltz la logică… era tânăr, îi plăcea logica, l-ai prins, da? 

Rep.: Da… 

C. Missbach: În anul doi, Flonta… mă ascundeam de el (cum mă ascundeam şi de Enescu la logică, în anul trei), pe după stâlpii aceia extraordinari, că noi am făcut în localul Facultăţii de Drept. În anul doi Flonta … Ianoşi, ce om delicat şi elegant… Ce cursuri frumoase! Vlăduţescu, istoria filosofiei greceşti, ce să-ţi spun?! Ce cursuri am făcut… În plin comunism! Acum, desigur s-au diversificat altfel, s-au resemnificat ideile. Au reuşit să-i dea statutul de Facultate de Filosofie, ceea ce e important… Sigur, am făcut şi curs de Socialism ştiinţific, de Materialism dialectic, îmi amintesc de omul excepţional, prof. Alexandru Valentin.  Dar despre cursul de sesemede ai auzit? Ştii ce-i asta?! 

Rep.: Nu! 

C. Missbach: Societate Socialistă Multilateral Dezvoltată! Ce imbecilitate! Profesorul Bellu (cu doi „l”, atenţie, îl chema „Bellu!”), cred că şi lui i-era ruşine că… venea şi preda cursul. 

Rep.: Niculae Bellu?

Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)

C. Missbach: Da! Un „poltron”, aşa mi s-a părut, dar ăsta era şi cursul, ce să vrei? Etica nici nu mai îmi amintesc cu cine, pentru că n-au ştiut s-o facă; cu Bobocelu’ (Alexandru Boboc), Fenomenologie, să ştii că-şi făcea treaba! Am admiraţie pentru ei, îi respect pentru că au fost profesorii mei. Şi că m-au format. Atunci n-am auzit de „pile”, nu existau intervenţii. Nu exista prezumţia copiatului… Nota pe care o luai, erai tu. Asta era măsura ta. Şi pentru nota aia munceai, da? Intram dimineaţa, „valuri” în facultate, pentru noi facultatea era „job”-ul nostru, (ca şi liceul), toată lumea ieşea din cămine, valuri. Ce ani frumoşi! La „Cireşica” mai mergeam, şi la bibliotecă. Între bibliotecă şi „Cireşica” am făcut Facultatea de Filosofie (râde). Da. Îmi pare rău, la „Cireşica” am auzit că merge şi Băsescu (?!), dar nu e „Cireşica” lui Băsescu! Da… 

Rep.: Cum aţi ajuns profesor în „Spiru”? Sau, până să ajungeţi în „Spiru”…

C. Missbach: Când am terminat, nenorocire: s-a desfiinţat Facultatea de Filosofie şi s-a „comasat” cu Istoria. O tragedie. Şi mai mare tragedie, cataclism: au desfiinţat şi Psihologia şi Sociologia. Erau prea „interesante”, ca să punem ghilimele, şi „periculoase”… Repartiţia în Gorj! Bumbeşti-Sadu. Dumnezeule, nici nu ştiu cum arată! Ei, atunci am intrat în viaţa „pilelor” şi a relaţiilor, şi am reuşit să iau Negaţia. Exista neoficial Instituţia Negaţiei! Nu m-am prezentat la post. Negândind nici o secundă ce mă aşteaptă. Şi orice m-ar fi aşteptat, tot aş fi făcut-o. Mama mea suferea însă teribil că n-am luat postul în Agnita, dar nu mă vedeam înapoi. Pentru că atunci Sibiul, pentru mine, trăia într-o altă lume… în forma aceea de provincialism. După ce ai făcut cursuri cu Flonta şi cu Pârvu, unde să te întorci, ce să faci? Rămâi „vaccinat”. Şi am început… am intrat în statutul de „slugă deplină”. Pentru că trebuia să fiu suplinitor. N-am scăpat… Dar, foarte interesant, uite îmi amintesc acum, eu am detestat iniţialmente învăţământul. Aprioric. A fost presupoziţia mea: nu învăţământ! Din anul trei de facultate, am colaborat la Radiodifuziunea Română. Colaborator extern permanent. Evident, la cel mai semnificativ, „esenţial”, departament: politico-ideologic şi cultural educativ. Parcă aşa se numea… Şeful meu, colonelul Costea. Ion Costea. Într-o zi, s-a supărat… m-a pedepsit. Mi-a spus, la un moment dat, aşa: aici nu mai vii decât „dacă…”. „Păi ce, sunt eu prost să te ţin aici?” Mi-a tras o înjurătură şi mi-a spus: ori accepţi propunerea mea, ori pleci. Şi-am plecat. De atunci, nu am mai trecut pe strada Transilvaniei. Nici acum. A murit pentru mine. Dar, mi-a plăcut în Radio. Făceam reportaje, făceam interviuri, eram „cineva”… Dar şi-atunci: ce smintire! Plină de importanţă. Cine era ca mine, cu un magnetofon din acela, un UHER sau o TESLA, de 18 kg?! Da. Prostia e un stadiu necesar… 

Codruţa Sorina Missbach
Codruţa Sorina Missbach

Rep.: În existenţa umană. 

C. Missbach: Nu ştiu cât de eficient e până la urmă, pentru că, dacă nu te trezeşti, cu ce te-ai ales? 

Rep.: Păi, eu zic că ne înţelepţim pe parcurs. 

C. Missbach: Fugi de-aici… Dacă n-ar avea Dumnezeu grijă de noi să ne înţelepţim, îţi spun eu, sigur, noi n-am putea singuri. Noi suntem nişte… cum să zic, „fiinţe”, cu o conştiinţă care se reduce la „plinătatea de sine”. Şi, iţi spun asta, amintindu-mi de cum eram. Bine mi-a făcut Costea că m-a gonit de-acolo. Şi, m-am întors în învăţământ. „Suplinirile”. Ei… am în spate vreo treisprezece şcoli, până în ’89. Îţi dai seama, treisprezece şcoli?! Liniştea era între octombrie şi februarie. Până în octombrie nu, pentru că, ori n-ai primit post, ori că nu-ţi ieşeai din inerţia suferinţei, a neputinţei; din martie începea grija. Se trezea inerţia spaimei din hibernare, te punea la treabă. Dosarul. Punctaj: grade, membru de partid (eu am fost abia în ’88 asimilată în PCR!). Am prins şcoli din Mihai Bravu până-n Ferentari, din Ferentari în Panduri, din Panduri în B-dul Constructorilor, din B-dul Constructorilor spre Dămăroaia încolo, din Titan în Republica, Liceul 19, în Giurgiului, uite-aşa am „măturat” Bucureştiul. Am avut şi zile cu trei şcoli în orar! Într-o zi! Da… A fost o… nu încercare, a fost o perioadă… grea. Nu sesizam acest lucru. Tinereţea… ăsta-i avantajul tinereţii: nu sesizezi nici greutăţile, nici consecinţele lor, nici nu le pregăteşti, nici nu eşti pregătit, mergi aşa, înainte.

Rep.: Când aţi ajuns în „Spiru”? 

C. Missbach: În ’91. 

Rep.: După revoluţie… 

C. Missbach: Da. Şi-acolo… m-am „căsătorit” cu „Spiru”. 

Rep.: Frumos… 

C. Missbach: Da. 

Rep.: Cred că şi „Spiru” s-a „căsătorit” cu dumneavoastră! 

Liceul Spiru Haret (clădirea nouă)
Liceul Spiru Haret (clădirea nouă)

C. Missbach: Nu, nu, nu… „Spiru” e primitor. „Spiru” m-a ocrotit. Şi m-a ocrotit mai mult decât aş fi meritat, poate. Eu am intrat acolo, iarăşi, „cu smintire”. Am crezut – asta a fost o smintire bună – că gata, mă „aşez”. Dacă mă aşez, le voi mulţumi că-mi dau voie, prin aceea că ştiu ce înseamnă carte. Vreau să fiu, şi cred că am fost, de regulă, un profesor drept, poate şi bun. M-am apucat să fac carte, ce prostie!… În nebunia vremurilor… Dincolo de carte, şcoala era plină, şcoala era… zumzet peste tot, în curte, pe holuri, în clase, în pod, în subsol – plin – oameni, copii, părinţi… Extraordinar! 

Rep.: Viaţă. 

C. Missbach: Viaţă! Uite că mă apucă melancolia când îmi amintesc… M-aş întoarce înapoi! Şi ce crezi că fac?! La sfârşitul anului şcolar ’91-92, după ce i-am anunţat pe diriginţi că „nu prea vin copiii la şcoală, ce se întâmplă?”.. Domnule, eu nu le-am încheiat mediile celor care n-au venit la şcoală! Dar deloc nu i-am văzut! Nu îi cunosc! Şi, vineri, la ora 14, am terminat cu cataloagele. În cataloage, la materii substanţial de multe, aveau, după ultima oră de curs, medii neîncheiate. La serbare, ce inconştienţă! – am fost liniştită, n-am simţit că aş fi făcut vreo nedreptate, vreun rău. Au venit, de a doua zi şi la mine părinţii: să le trec copiii… Domnule, nu pot! Pentru că, fac fals în acte. „Auzi, ce rigiditate!”… Domnule, nu pot, s-a terminat anul şcolar şi, cel mai important argument pentru mine, era să nu fac nedreptatea asta. Da, e copilul dumneavoastră, dar nu e mai „egal” decât ceilalţi copii care au venit şi, care m-au suportat. Cum să fac asta, mi-e ruşine de ei! „Păi au terminat şcoala!”. Dar ideea e că nu pot face aşa ceva! Aici să fie impardonabila naivitate?! – nu mi-a trecut prin minte că vreunul dintre colegi ar fi încheiat situaţii şcolare, după sfârşitul anului şcolar! „Doamnă, o să mi-o plătiţi, o să vă distrug!” El plângea, eu plângeam. Tăticul plângea… Eu plângeam – de ce? Şi de milă, şi de neputinţă, poate, puţin mi-era teamă… El plângea pentru că era „tată”! Să plângă un tată şi tu să nu vrei să-i treci copilul!.. Păi cum, l-am întrebat: cum?! „Puneţi două note, doamnă. Vă dau ce doriţi!” Nu pot domnule! Mă întrebam ce ar fi spus elevii, colegii? Au vrut să mă dea afară din învăţământ pentru că în total au fost nouăsprezece elevi (!) pe care nu i-am băgat în Bac: N-au fost la şcoală! Sute de absenţe… Scurt: una peste alta, n-au putut să mă dea afară din învăţământ, am făcut xerox la toate lucrările, am dovedit că am fost la ore, că n-am făcut nedreptăţi, că la ultima lucrare, cerinţa a fost să scrie doar nume de filosofi. Kierkegaard. Schopenhauer. Nietzsche. Fichte („Fechete” era Fichte… nu-ţi mai spun, Nietzsche era „Nice”…). Da, dar şi-un inspector-anchetator de-al meu a scris „Nice”. Să fim… 

Liceul Spiru Haret: cabinetul de filosofie
Spiru Haret: cabinetul de filosofie

Rep.: Să fim îngăduitori. 

C. Missbach: Da… Sper să nu-mi mai poarte „pică” elevii aceia, chiar şi cei care mă sunau noaptea, mă ameninţau… ţipau la mine… „Te spăl în bani!”, elevii strigau! Colegii?… Colegii mei, un coleg de română… mi-a bătut obrazul, nu mă mai cunoşteau! Paria... Ca într-un film absurd. Ştii, că în filme, eroul se culcă seara liniştit, şi dimineaţa nu ştie unde s-a trezit. Nu-l mai recunoaşte lumea… ca o amnezie… e o altă recunoaştere! O ne-cunoaştere în re-cunoaştere, sau spune-i cum vrei… Eu, care-s, hai să zicem sociabilă, nu mă mai cunoştea nimeni! Ce s-a întâmplat? M-am trezit cu o notorietate… „negativă”, să-i zicem: „demonică”. Am fost „demonul”… 

Rep.: V-au demonizat. 

C. Missbach: M-au şi poate, m-am demonizat. Să-ţi spun, ca o glumă, în vremea lui Ceauşescu, cel puţin aveam rang, mi se zicea „tovarăşa Bismarck!”. Ce asociere minunată, inedită! Acum, eram „demonul”. 

Rep.: Totuşi, eraţi „demonul” care subminează un sistem care nu totdeauna este… 

C. Missbach: Nu un sistem domnule! Ştii ce-am subminat? Deşi, sună disproporţionat. Nesimţirea. Hoţia. Impostura. Dintr-o… comunitate, să-i zic, anonimă. Chiar dacă era şcoală. Şi nici măcar n-am subminat-o. Pentru că, ştii cum s-au terminat lucrurile? Un soi de finalizare… Pe mine m-au pus în „nişa” aia, lumea şi-a văzut de „treburi”, nici o solidaritate, lucrurile au mers înainte şi, până la urmă, sistemul m-a îngenuncheat! Dacă mă întrebi, anul ăsta câţi din cei care erau a XII-a au intrat în Bac, o să-ţi răspund: Toţi. Vreau să-ţi spun că, majoritatea celor de azi, sunt, dă-mi o distanţă, nu ştiu, de la pământ la lună, sau sub nivelul mării, al celor care terminau în anii ’90. Au vocabularul unui câine mai dresat, ca număr de cuvinte. Ce nuanţe, ce semnificări, ce resemnificări, ce… vai! Ţi-am spus: dezvăţare. Dar nu suntem de vină numai noi… Învinuiesc, conştient, şi părinţii. Părinţii sunt, din punctul ăsta de vedere, cei mai mari duşmani ai propriilor lor copii. Ştii, că avem „părinţi premianţi”? Dacă se poate, cu coroniţă. Note! Bune! În rest… pile. 

Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)

Rep.: Note şi pile. 

C. Missbach: Da! M-au ţinut în anchete şase ani pe chestia asta! Şase ani venea inspectoarea, sau o metodistă, luau toate cataloagele, ştii că fiind doar o oră pe săptămână de filosofie sau de logică, se făceau aşa, de un metru înălţime, cataloagele la director, luau o coală de hârtie: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7… şi trăgeau liniuţe. Câte medii de doi, câte de trei, făceau totalul, se duceau la inspectorat… Domnul acela inspector general, m-am întâlnit cu Domnia Sa la Biblioteca Pedagogică de curând, la nişte seminarii, şi i-am amintit în stil, aşa, histrionic, despre vremurile alea… Şi-a cerut scuze! Finalul. Pentru că eu am vrut să se termine odată cu hărţuiala. Devenisem cel mai reclamat profesor din Bucureşti. Un domn. Tătic de copil, fiu de mare om în stat, m-a reclamat pentru că puneam elevii să înveţe Platon şi Kant! Impardonabil, nu? Chem Procuratura! N-aveam de gând, n-am făcut-o niciodată. Cumva, ca acum, în alte circumstanţe: am ameninţat cu pistolul de plastilină! S-au dus unii colegi, exasperaţi şi ei, iată, la inspector. Mi-a transmis scuze! Cât de putred stăteau (şi stau) lucrurile… Şi m-au lăsat în pace. Şi eu m-am lăsat învinsă. 

Rep.: Oricum, chestia cu anchetele sună foarte stalinist… 

C. Missbach: Anchete au fost. O experienţă… În ciuda a ceea ce s-a întâmplat, am avut totuşi şi elevi care mă iubeau. A venit şi mântuirea! Ei m-au… pot să zic „reabilitat”? M-au reabilitat elevii… Poate, prin ceea ce mi s-a întâmplat ulterior, da, a fost şi lucrarea Lui. (…) Ar trebui să stau în genunchi în faţa instituţiei elevului! În anii aceia tragici – ştii că vine momentul să trăieşti tragedia esenţială, unii veneau seara, sunau la uşă, şi întrebau: „Doamnă, aţi închis gazul? Aţi închis apa? Să dormiţi cu lumina aprinsă, că noi mai trecem pe aici să vedem că totul e în regulă”… După un an de zile, au venit şi mi-au zis: „Doamnă, v-aţi resemnat. Nu mai putem să venim”… Ăsta-i elevul, de fapt! 

Rep.: Bine, la aşa profesor, aşa elevi… 

C. Missbach: Nu, nu, nu… Eram un om, prăbuşit atunci. 

Rep.: Pentru că aceşti elevi vă merită cu adevărat. 

Codruţa Sorina Missbach
Codruţa Sorina Missbach

C. Missbach: Pot să zic că şi eu îi merit pe ei?… Orice profesor, fără elevi, e zero! Nu e profesor! Nu zic că mă merită… S-au „ofertat” în momentele mele de mare disperare. Puneau părinţii să sune în secretariat, medici: „Putem s-o ajutăm?” Eu habar n-aveam… Da, elevii m-au „reabilitat”. O spun fără ironie.

Rep.: Sunt convins.

C. Missbach: O spun şi cu umilinţă. Vine şi marea mea disperare, vine momentul să plec de acolo. Ce voi face eu, pentru că uite, citesc, citesc ceva pe internet, văd la televizor, primul lucru la care mă gândesc: asta să nu uit să le spun!… Ei? Pentru că relaţia mea socială, reală, deplină este cea cu elevii. Eu nu stau în cancelarie. Pe mine dacă mă doare genunchiul, lor le spun: „Mă doare genunchiul. Faceţi sport? Doare aşa? Ce să fac?” Nu ştiam cum să dau „copy-paste”, la ei m-am dus! Şi m-au învăţat… Cu ei mi-am cumpărat primul calculator, de mâna a doua: au venit, m-au învăţat… Două ore s-a stat lângă mine să coordonez mouse-ul. Mâna cu privirea, mi-era frică… „Staţi doamnă, că e o unealtă, doamnă”. Primul meu telefon mobil, cu un elev m-am dus şi l-am luat! Asta-i! Ştii cum a fost? Eu am fost cumva şi copilul lor. Poate nu-ţi vine să crezi. Nu lua nimic din ce-ţi spun drept patetism. O spun, dacă pot, bărbăteşte. Bărbăteşte. Bine, m-a ajutat şi „obiectul” meu de studiu. La ce obiect discuţi despre… orice, cu elevul, liber! De pildă, la clasa a XII-a. Începem materia. Invariabil cu Pascal. Textul acela din Pascal pentru mine este… formator. Construieşte! De acolo plec. În secunda în care, după ce citeşte şi îl întrebi, că asta-i primul pas: „Ei, cum ţi se pare ce-ai citit? Îţi mai aminteşti?” Se spun tot felul de lucruri. Şi, apoi, când i-l decriptezi filosofic în toate planurile alea, în ontologic, în moral, în axiologic, în mistic, în tot ce se poate, îl vezi uluit, dispare umilirea pe care şi-au indus-o, vede că i se spune adevărul, realitatea: „Eşti, ca om, un imbecil vierme de pământ”… Da… uiţi câţi ani ai, că ai cincizeci de ani, şi el, cel din faţa ta, are 18 ani. În uitarea asta, acolo te întâlneşti cu elevul! Din asta trăiesc! 

Spiru Haret: cabinetul de filosofie
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)

Rep.: Cred că acelaşi fenomen era valabil şi pe vremea lui Platon… sau Socrate… 

C. Missbach: Posibil, deşi, aş putea să fiu rea şi să zic: vezi, şi în vremea aceea se făceau discriminări, numai băieţi, dacă se poate şi frumoşi… O spusă a lui Nietzsche: „Dacă nu erau băieţii ăia frumoşi, şcolile greceşti…” 

Rep.: Erau goale. 

C. Missbach: Nu existau! Dacă n-ar fi fost, oare ce mai predam eu? Îţi dai seama (râde). Nebunia: să uiţi câţi ani ai, în secunda aia uiţi că ţi-a murit mama, cum am păţit eu, uiţi că ţi-a murit tatăl, uiţi că nu-ţi poţi rezolva o problemă, uiţi de toate! Te bucuri cu ei. Peste toate! 

Rep.: Eşti liber. 

C. Missbach: Da! Eşti în altă lume. Ăsta-i privilegiul meu, să fac filosofie: eu cu ei, şi ei cu mine! Pe mine nu mă interesează să-i spun elevului „ce deştept eşti!”. Ci, uite, acolo! Nu există prostie, asta mă chinui eu tot timpul, să le spun. Greşiţi, măi copii! Spuneţi ce vă trece prin cap. Sigur, formulând, împrumutaţi puţin limbajul, aveţi grijă, dar spuneţi, ca să îndreptăm, să destrămăm! E teama aia la ei, ştii, inhibiţia aia… orgolioasă. Vezi, poate exista şi inhibiţie orgolioasă? 

Rep.: E un paradox dar… există.  

C. Missbach: Drumul spre şi prin eroare e drumul bun, de acolo pleci mai departe. Aşa, fără eroare, dacă te duci să găseşti „adevărul”, una că nu-l găseşti, şi, apoi, drumul ăsta nu este niciodată un alt început. 

Rep.: Aţi avut un model pedagogic? Asta voiam să vă întreb încă din liceu. Sau pur şi simplu v-aţi format cu „de la sine putere” acest stil de a preda? 

Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)

C. Missbach: Primul, a fost tatăl meu. N-a fost profesor. Am crescut în mentalitatea Pater familias. Toată copilăria şi adolescenţa, am vrut să-l mulţumesc pe tatăl meu, care niciodată parcă, nu era mulţumit. Închipuie-ţi, nici când am atins „apogeul valorii mele”, credeam eu pe la 17 ani… Am scris o poezie, am trimis-o la România Literară. Mi-a publicat-o la „Poşta redacţiei”! Şi, tatăl meu a zis: „Ce, ţi-o iei în cap că eşti… «poiată»?!” Şi am zis: „Tăticule, se spune «poet»…”, „Tu nici poet nu poţi să fii!”. Nu l-am mai mulţumit niciodată. Apoi, profesoara mea de română din Lazăr (Sibiu), D-na Cosma. Făceam schimb de cărţi. Îţi dai seama ce cărţi: „Cămaşa lui Christos”, cărţile traduse de Giurgea, da… „Cetatea blestemată”, cărţi… eram foarte mândră. Cu ea am descoperit Blaga. Blaga şi Nibelungii. Ce idee mi-a venit! Am scris-o noaptea. La olimpiadă. Mi-a ieşit, gândesc acum, o „salată” de metafore şi de figuri, propoziţii neterminate, dar a luat premiu! Tatăl meu m-a felicitat aşa: „Dacă ai luat menţiune, înseamnă că nu e terminat ce-ai făcut. Mai ai treabă!” Facultatea. Leg toate astea de marele avantaj! Toţi – atât de independenţi unii de alţii – părinţi, profesori în liceu şi facultate, aveau aceleaşi valori. Aveau acelaşi stil. Pentru mine n-a fost o noutate să am profesori severi în liceu, şi cu atât mai puţin, să-i am şi în facultate. Păi, cine trecea de Flonta… termina facultatea! După ce treceai „hop-ul” Florica Neagoe. Şi, după ce treceai de Flonta terminai facultatea, dacă, după ce te întâlneai cu Enescu, luai examenul de „Teoria sistemelor logice”. Stăteam la tablă, plângeam şi scriam formulele alea, nu înţelegeam nimic. Am făcut şi „umanul”, îţi dai seama… La Filosofie n-avea ce să caute un absolvent de „uman”. Sau, dacă ajungea, cum am ajuns eu, că uite, avea ce să caute, trebuia să munceşti în plus. Primele mele examene – două colocvii. După ce că am ars cartea de matematică şi fizică – am intrat greu în Bac din cauza lor şi, le-am dat foc – care au fost primele mele examene, în facultate? „Fundamentele fizicii” şi „Fundamentele matematicii”. La „Fundamentele fizicii” eram, cum să spun, ca şi la matematică, şi la fizică, credeam că vectorul creşte-n copac! Te rog să mă crezi! 

Rep.: Aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, sunteţi exigentă cu alţii pentru că în primul rând sunteţi exigentă cu dumneavoastră înşivă. 

C. Missbach: N-aş zice că sunt exigentă. Sunt, mai degrabă, un om serios. Nu pot să fiu exigentă, pentru că sunt subiectivă. (Cum e să fii obiectiv, încă n-am aflat!) Contează cum te-ai format. Când faci ceva, măcar serios s-o faci. Şi dac-o faci prost. Ai făcut-o serios, ai cel puţin satisfacţia aia că… ai lucrat!  Filosofia e un gen de seriozitate: nu poţi să faci filosofie oricum. Acolo, în zona filosofiei, derizoriul care te aşteaptă… Înaintea filosofiei e derizoriul. De-acolo pleci. Din derizoriu, spre filosofie, da? Dacă nu te desprinzi de el puţin măcar, cinci minute dintr-o oră, să zic, de curs, n-ai făcut nimic! În filosofie găseşti şi seriozitate, elevul răspunde cu seriozitate. Să dis-preţuieşti ne-seriozitatea. Mie îmi place umorul şi în felul acestei seriozităţi, dar în interioritatea mea, până la graniţa cu elevul, sunt un… mizantrop, să spun. 

Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)

Rep.: De ce? 

C. Missbach: Nu ştiu… Cred că sunt un „rac” tipic. Aşa mi-a şi fost: un pas înainte, cinci înapoi… iar unul mic, înainte… Am inerţia pe care, uite, metafora racului – hai s-o luăm ca metaforă – o are. Am stilul de a ataca să mă apăr. Având tentaţia asta, sau înclinaţia spre mizantropie, preţuieşti şi mai mult prietenia, preţuieşti şi mai mult colocvialitatea, ţi-o doreşti, o vrei, ai sau n-ai parte de ea şi-n funcţie de cedări, de smerire… Exigenţă? Nu, îi spun seriozitate. Ca un principiu… Hai să punem ghilimele, că mi-e ruşine să spun: am nişte „idei fixe”! Ca principii… frumos spus… 

Rep.: Aici voiam să vă aduc, aceste principii şi valori în care credeţi şi pe care, vreţi, nu vreţi, le transmiteţi şi altora… 

C. Missbach: Asta n-aş vrea să discutăm: ce transmit. Aici, eşti mai în măsură. Câteodată sunt chiar curioasă să ştiu… Şi dacă n-aş fi de acord, aş accepta, pentru că e punctul tău de vedere. Aici nu mă pot… Singurul lucru pe care ţi-l cer e să încerci să fii subiectiv cu măsură. Cunoscându-mă pe mine, să nu-mi fie ruşine de mine, că mă simt prea… că sunt în „căsuţa” aia, în „fagurele” ăla, ca formă zic, a imposturii, pe care n-ai sesizat-o. E teama mea. Apropos şi de „Calificativ.ro”, acolo. Asta îmi place că acolo nu e impostură. Copilul ăla mă ura, i-am dat doi! Avea dreptate în felul lui, aşteptător, de permanentă îngăduinţă… Ştii cum era, să ne amintim râzând, e acelaşi stil şi acum: doi pentru cine nu ştie titlul lecţiei, trei pentru cine ştie titlul lecţiei, de la patru în sus deja ne jucăm! Zicem: şapte, opt, nouă, îţi dai seama! Da. Hai, la valori. Numeşte-mi o valoare!

Rep.: Să vă întreb, poate… 

C. Missbach: Te rog să-ţi permiţi, că dacă nu-ţi permiţi, înseamnă că… 

Rep.: Dumneavoastră m-aţi învăţat asta: să-mi permit. Dar să-mi permit… 

C. Missbach: Să-mi permit înseamnă ce? Să am discernământul să mă aşez într-un anumit loc, deci să-mi cunosc locul. 

Rep.: Da. Asta e. Practic, în filosofie, un lucru care m-a urmărit pe mine, spunea şi Petre Ţuţea că nu poţi să cunoşti adevărul, decât dacă ţi se descoperă. Şi atunci, eu voiam să vă întreb: care este raportul acesta, între căutare şi revelaţie? Cât căutăm, şi cât este revelaţie? Sau „cât” ni se descoperă? 

C. Missbach: Să intri în posesia adevărului doar dacă ţi se descoperă? Asta e valabil pentru sfinţi. Da. 

Rep.: În filosofie nu e valabil?    

Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (detaliu)

C. Missbach: Nu, pentru că, făcând filosofie, treci „pe lângă” revelaţie. Şi asta ţi se întâmplă pentru faptul că, de exemplu, banal, descifrezi un text dificil, încriptat, şi-ţi zici: ia uite, ce revelaţie! O prostie. Revelaţia e… altceva. O dată. Poţi să ai doar… „impresia” revelaţiei, un soi de apofatism, ai impresia că ai descoperit „ceva”, dar nu poţi să-l numeşti. Te afli în faţa unei realităţi pe care nu poţi s-o numeşti. Se poate să nu aibă nimic comun cu revelaţia mistică de care spui tu. Şi, nici nu are. Cred că sensul invers ar fi drumul spre descoperire: să pleci dinspre îmbibarea cu credinţă, cu religiozitate, spre filosofie. Ai discerne şi mai bine filosofia atunci. Poţi s-o şi „aşezi la colţ”, mai uşor… În orice caz: filosofia duce la o formă de smintire care, este chiar asta: să crezi că ai descoperit… adevărul.   

Rep.: Sau că, ai acces.  

C. Missbach: N-ai nici un acces. Bun? Cealaltă, religiozitatea, te duce la smerenie, să fim serioşi. Ştii de ce? Problema mea, în ucenicia filosofiei, ar fi: oare de ce am preferat să fiu mai degrabă smintit(ă) decât smerit(ă)? Nu ştiu să-ţi răspund. Nu ştiu să-mi răspund nici mie. Şi, pentru că nu ştiu asta, izgonesc imediat răspunsul, ca să vezi cât de „jumătate de om” sunt… Uite, eşti fratele meu acum, şi-ţi spun: asta e!  

Rep.: Totuşi, îmi amintesc că în perioada ’96-97, cursurile dumneavoastră aveau o încărcătură religioasă. Aş spune chiar mistică, sentimentul acela că te afli în faţa Tainei. Atât. Probabil, şi pentru că aţi trăit atunci nişte momente foarte grele… 

C. Missbach: După ce mi-am îngropat părinţii, am venit la şcoală, şi eram la lecţia… Adevărul. Ca să vezi ce… cum să zic? Coincidenţă? Întâmplare vicleană? Ştiu că nu era nici una, nici alta. Era altceva! N-am avut de ales: a trebuit atunci, să mă întorc cu smerenie, nu umil, că smerenia ştii, că e forma nobilă a umilinţei… M-am întors către Dumnezeu, n-aveam soluţie de la mine! Ţin minte, urcam spre etajul trei, unde stau… Mi-era frică să intru în casă, să ies din casă. M-am trezit în faţa uşii. Mi-am zis: ei, Dumnezeule, acum e acum! Să Te văd, care pe care! Unde am putut ajunge! Văd şi-acuma, candela aceea, care a ars non-stop şapte ani. După şapte ani, mi-a dispărut „dependenţa” de candelă. (O am, o folosesc, dar nu ca atunci, când eram împreună!) Ca să vezi cât eram de… revoltată. Revolta în bine… Atunci, într-adevăr, am înţeles că fără Dumnezeu, eşti SINGUR! Şi bunica mea m-a ajutat. După timpul ei. Pentru ea, Dumnezeu era fratele ei. Spunea ea, ardeleneşte, aşa: „Dragul meu de Dumnezeu! Se grijeşte de mine!”. Auzi, ce frumos! O văd cum făcea cruce la pâine (nu se taie pâinea fără semnul crucii), cu cuţitul! Simţeam şi eu – copil – că e ceva. Era un ritual, nu ştiu cum. Da! (…) Când eşti în prăpastia aia, legat fedeleş, şi tu vrei să ieşi… N-ai cum să poţi, nici să speri că ieşi, dacă nu conştientizezi că numai Dumnezeu te ajută! Le spun şi elevilor: sigur că voi nu credeţi, voi n-aveţi timp, pentru voi Dumnezeu acuma e… dă-mi un nume, că nu vreau să pronunţ… Dacă n-ar exista El, nu ştiu, ce-am fi? 

Rep.: Nici nu vă întreb mai mult… 

C. Missbach: Vorbesc prost, bolovănos, simt eu, dar îţi repet: „mistica” aceea, era realitatea în care eram! Şi care, dacă nu ţi-am spus, e pe partea aia a vieţii, când intri în starea de orfanitate pe lumea asta. Cea mai frustrantă… Dacă mă întrebi acum, eu n-aş vrea un Cadillac, sau… Eu aş vrea să mai am şueta cu mama mea în curte la Sibiu, la cafea. Şi cu tatăl meu. Atâta aş vrea! Sub peri… Aşa m-am şi revoltat, cum ajungi să ştii că la un metru jumate, acolo… nu mai sunt, dar sunt! Asta spun: eram în lumea aia! M-a şi ajutat [Dumnezeu] enorm… Eram în acea ipostază esenţială a suferinţei… pe marginea prăpastiei, şi mă duceam, cu spatele! Adică, aveam prăpastia în spate, e greu să n-ai spatele asigurat, da? Şi, uite-aşa, simţeam cum mă-mpingea ceva înapoi, şi mă aducea la echilibru… A fost aşa în câteva rânduri! Concret, palpabil. (…) I-a pus pe elevi să mă ajute. M-au „înfiat” elevii îţi dai seama? Unii din ei, „ăia”, nepremianţii, aceia-s elevii… M-au înfiat, măi! M-au ocrotit, m-au salvat, m-au… nu ştiu. Doamne, câţi elevi am avut! Vezi? Poate „în oglindă”, să mai îmi doresc… Mi-aş dori să se strângă toţi, din toate generaţiile, să mă văd cu ei… 

Rep.: Cred că şi noi ne dorim acelaşi lucru! 

C. Missbach: Nu ştiu… ce să zic… (…) Şi ce „sigură” eram eu pe mine ca… „reporter în Radiodifuziunea Română”! „Ce imbecil vierme de pământ”… Dă-mi alt termen în loc de „imbecil” că e… Cum să zic: cu atâta iubire ne spune Pascal: staţi măi copii în locul vostru, acolo… „Imbecil”! E o… mângâiere! „Mângâierea pascaliană”, uite că inventăm noi acuma. „Imbecil vierme de pământ”. Pe „orizontala existenţei”, ha! (…) Am avut un elev, îl cheamă Horia Grădinaru… 

Rep.: Îmi sună cunoscut numele. 

C. Missbach: A terminat în ’95. Mi-era teamă de el la ore! I-am spus-o, după ce a terminat Liceul. Mi-era frică să nu scap vreun „porumbel” la ore, ceva care să-i ultragieze credinţa. Discreta sa credinţă. A făcut Teologia. Un copil extraordinar: interiorizat, profund, a fost (şi el) ocrotitorul meu… După ce le-am făcut eu la ora de filosofie, Descartes, extraordinar de încântată… Le-am explicat „îndoiala carteziană” şi Fiinţa perfectă… La sfârşitul orei, îmi spune, din bancă: „Da doamnă, aţi terminat, doamnă?”, „Da!”. „Pot să vă întreb ceva?”, „Te rog”. „Şi, unde-a ajuns Descartes?!”… N-am ştiut ce să-i răspund! „Tot acolo, doamnă!” – şi (mi)-a răspuns. Am plecat, cum să spun… şi speriată, şi… La ora următoare, cu un vraf de cărţi, ca să vezi cum m-a educat copilul acela! Bertrand Russell, Probleme filosofice, tot felul, Hume… Zic: „să nu spui că le-ai citit pe toate!”. „Nu doamnă, doar o parte, mi-am dat seama că n-are rost să le citesc pe toate! Vi le dăruiesc”. „Ce să fac cu ele, Horia?”, „Citiţi filosofie, doamnă!” A intrat la Teologie cu zece la Dogmatică. Un copil de 18 ani! Nu mai avea nici 18 ani măi, era fratele meu!… E greu… 

Rep.: Citiţi teologie?  

C. Missbach: Am citit, nu mai citesc în ultimul timp… 

Rep.: Ce teologie aţi citit? 

C. Missbach: Am citit Stăniloae, am citit Evdokimov, am citit în perioada aia mai ales… Am început şcolăreşte, mi-am cumpărat Dicţionarul lui Bria… Ştii, condiţia noastră e „smintirea”. Cum să te familiarizezi cu credinţa, începând cu Dicţionarul?? Încrederea în Dumnezeu nu se ia din cărţi. Am citit şi Osho, Krishnamurti, nu m-au satisfăcut! Şi aici am o „limită”. Zona aceea… a misticii orientale. Nu o înţeleg, nu… 

Rep.: Da, e un „abuz”, mistica orientală, un abuz de concepte, de trăiri, de metafore… 

C. Missbach: E de o simplitate poate mult prea profundă ca să o înţeleg. 

Rep.: Mie mi se pare că dimpotrivă, complică prea mult lucrurile… te pierzi, e ca un labirint… 

C. Missbach: Da, pentru că ştii, eu am o… Acuma, poate o să râzi. Ştii ideea mea despre „prostiile trebuie spuse!”. Cred că, scrierile de factură orientală se adresează omului în genere, creştinismul însă este dialog, omul e în dialog cu Dumnezeu. La orientali parcă, omul trebuie să „afle” despre Dumnezeu. Aici, la noi, în creştinism, te întâlneşti cu Dumnezeu, iar, dacă ai amânat întâlnirea, dacă nu te întâlneşti cu Dumnezeu, cum zice acolo, Evdokimov, în Iubirea nebună a lui Dumnezeu. Bun, Dumnezeu ăsta-i chiar nebun, zice: Eu stau acolo, la uşă. Dacă mă primeşti, intru. Dacă nu, tot acolo stau… Nu ştiu încă să mă „aşez” în citirile astea despre religiozitate, şi în religiosul oriental. 

Rep.: Asta nu-l discreditează… 

C. Missbach: Nici discreditare. Aş şti să mă „aşez” mai bine citindu-l pe Stăniloae? Nu! Sunt novice, sunt… 

Rep.: Totuşi, chiar ţin să vă spun asta, miza (pentru filosofie) este tot teologicul, până la urmă… 

C. Missbach: Cum văd eu filosofia în ce-mi spui tu? Cum a fost Căderea. Cum a vrut Dumnezeu să fie Adam, cred că aşa i-a spus: „Uite, eu consider că tu trebuie să fii protopărintele, da? Ştii ce ai de făcut!”. Adam a zis „Da”, şi-a făcut ce-a făcut! A ajuns cum a ajuns. Aşa şi cu filosofia, ştii? Filosofia este un soi de… „protoştiinţificitate”, e o „smintire” a tentaţiei spre religiozitate, spre religie, spre religios. S-a vrut… Din punctul ăsta de vedere, îşi este suficientă, ea… are aroganţa suficientului, îşi ajunge sieşi (a crezut ea, ca proasta jucându-se cu hermeneuticile, cu apofatismele!). Să spun că filosofia e forma omenească de a fi religios? Da, dar lângă Dumnezeu. „Alături” de El. Ţin minte, ştiu că ştii parabola aceea, aşa cred eu: că moare Gheorghe, şi Sf. Ilie îl duce la Dumnezeu, sau Sf. Petru, şi Dumnezeu zice: „Hai, să-ţi arăt ţie”, probabil erau într-un „turn”, aşa, într-un nor „turnic”: „Hai să-ţi arăt cum a fost. Ce vezi?”, îl întreabă Dumnezeu. Şi el zice: „Păi Doamne, văd o cale, cu prăpastie de o parte şi de alta, şi două cărări. Aicea mă văd pe mine, şi aici te văd pe tine, Doamne!”. „Şi acuma ce vezi?”, „Nu mai văd decât o cărare. Nu mai eşti, Doamne”. Şi, parcă, Dumnezeu îi spune: „Prostule, aici te duceam eu în spate!”. Ei, aici nu ştiu să-ţi spun dacă filosofia „e dusă” în spate. Dar, Dumnezeu ne lasă: fiţi măcar filosofi! Ce bine! Jucaţi-vă voi cu filosofia decât să faceţi alte ticăloşii. Şi uite că…   

Rep.: Deci îşi are şi filosofia rostul ei. 

C. Missbach: Da, la nivelul nostru… Pentru mine e un mod de a fi. Aşa am putut eu să fiu. Nu că am vrut, îţi repet… 

Rep.: Dar nu este doar o „smintire”, cum spuneţi, pentru că… 

C. Missbach: E o smintire frumoasă.

 Rep.: Da, şi o „smintire” cu deschidere… 

C. Missbach: Şi benefică! Da. M-a ajutat. Eu aşa am învăţat să nuanţez cât de cât, să fiu riguroasă cât de cât, de ce să nu recunosc? Vorbind aşa, în mare, punându-le una lângă alta… E un lux… (in)util. 

Rep.: Voiam să vă întreb cum reacţionează tânăra generaţie de acum la asta, fiindcă îmi amintesc că, pe vremea mea, tinerii aveau o înclinaţie spre lucrurile ciudate, şi cum filosofia era o ciudăţenie… 

C. Missbach: Şi eu, fiind unul din lucrurile ciudate din „Spiru”! 

Rep.: De aici fascinaţia probabil… 

C. Missbach: Acum, nu ţi-o spun cu maliţiozitate, dar chiar aşa cred că a fost! 

Rep.: Şi în prezent? Cum reacţionează tinerii? 

C. Missbach: Avem două categorii de copii. O categorie, sunt cei care vin de-acasă, de unde au pe pereţi „Răpirea din Serai”, sau acum au… cum le zice la televizoare… 

Rep.: Plasmă. 

C. Missbach: Plasma a luat locul „Răpirii din Serai”! Atenţie, ce-ţi spun e o realitate… Ceilalţi, tot mai puţini, vin dintr-o casă cu bibliotecă pe pereţi. Asta nu înseamnă că au şi citit-o! 

Rep.: Dar oricum, există, e acolo! 

Spiru Haret: cabinetul de filosofie (intrare)
Spiru Haret: cabinetul de filosofie (intrare)

C. Missbach: Da. Există. Aici ea, ştii, unde e zona creierului mic, acolo îi „ţinteşte” biblioteca aia. Că nu-i in-formează e altceva, dar măcar, ei ştiu că există. Bun! Nu există o înclinaţie spre filosofie. Ei vin, în Spiru, la filosofie, cu teamă de mine! „Vine Missbach, nu ne bagă în Bac, dă note mici!” Ai văzut şi tu: „Nu ştie să predea”, spun frustraţii şi au şi ei probabil, dreptatea lor… Prin prisma lor, aşa o fi. Şi e vina mea când spun asta. Bun… Problema este: să-i fac, să-i aduc acolo, să le placă să stea în oră cu mine, cu cartea, nu în oră, „la oră”. Şi se poate! Chiar să fac asta! Îi poţi aduce acolo. Dar: n-au vocabular. Nu vin, din urmă pregătiţi să citească un text. Nu vin din urmă pregătiţi să scoată ideea principală dintr-un text. Şi-atunci, adunând lucrurile la un loc, ce să-ţi spun? Că vii la şcoală şi nu te mai întâlneşti cu elevul, vii şi te întâlneşti cu o stare de fapt. Nu am imaginea unei jungle luxuriante, când tu, profesorul de filosofie sau de română, sau de orice, tai la stânga, la dreapta, cureţi, faci cărări. Nu! Vii şi te trezeşti acolo! Şi, ţi-o spune un profesor cu 25 de ani în şcoală! Problema e că nu mai ştii, că nu mai sunt bune uneltele pe care le ai! Pentru a-i aduce spre textul ăla, spre ideea aia, spre nuanţa aia. Nu mai vezi pe el satisfacţia, pentru că n-au lectura în spate… Uite ce-am descoperit aşa, în confesiune, în multe m-au luminat şi ei! Am învăţat de la ei. Când am scris manualele, le-am dat lucrare pentru a doua zi, că nu dai teme. „Cum vreţi voi să arate un manual de filosofie?” Ce ai văzut la manualul din Basarabia, e cu elevii făcut! Tot aşa şi cu cel editat la Corint. 

Rep.: Deci e o împreună-lucrare. 

C. Missbach: Da! Datorită faptului că, încă sper, că nu mă duc degeaba la ore. Faptul că ei nu mai au trezit apetitul faţă de şcoală, nu e vina lor… Noi suntem vinovaţii. Noi, noi, profesorii, dar nu mai puţin părinţii… Părinţii vin cu iubirea instinctivă, exclusiv-instinctivă, dacă asta-i iubirea, că nu pot să-i spun dragoste… Îi spun iubire, „iubirea de părinte”. Necondiţionalitatea iubirii de părinte, nu trebuie rezumată instinctual… Ce să vrea ei filosofie, când în clasa a XII-a, sunt preocupaţi exclusiv de maşina pe care o vor avea, şi cu care vor veni în curtea din spate a liceului, unde-i vor face „de doi bani” pe profesori, în dispreţul maşină către maşină, elev către profesor! Trăim în societatea de consum, valoare care a gonit lectura, şcoala, raţionamentul subtil… N-ai cum altfel, decât mergând înainte aşa. Cochetând? 

Rep.: Dumneavoastră nu cochetaţi. Dumneavoastră chiar profesaţi filosofia. 

C. Missbach: Dar! Orice vârstă şi etapă din viaţă, are „beţia” ei. Filosofia a fost „beţia” aia. Chiar acum mă gândeam la chestia asta: „un beţivan în filosofie” (râde). Poţi să zici asta?! 

Rep.: Putem vorbi de „beţia filosofiei”… 

C. Missbach: Nu, aia e altceva. Dar un „beţivan în filosofie”?… E deja multă îngăduinţă să spui „beţia filosofiei”. E filosofia plină de sine, dar să fii „beţivan în filosofie”?!.. Da, uite o sintagmă la care o să mai vin. Da… 

Lansarea cărţii "Pe un crater de pe lună. De vorbă"
Lansarea cărţii: "Pe un crater de pe lună. De vorbă"

Rep.: Acum, vorbind despre cursurile de filosofie, cred că în proporţie de 80% sunt memorabile. Nu pot să le uit. Efectiv. Eu am intrat în facultate cu nişte „standarde” foarte ridicate, de la cursurile dumneavoastră… 

C. Missbach: Serios? 

Rep.: Şi prima impresie a fost o dezamăgire. A trebuit să treacă ani buni, până l-am ascultat pe prof. Surdu, şi pe alţi câţiva, care într-adevăr m-au uimit, ca să pot zice: n-am dat degeaba la Facultatea de Filosofie. O spun cu onestitate, nu o spun ca pe un compliment. Cursurile dumneavoastră au fost memorabile, şi îmi aduc aminte de textul din Platon, de Mitul Peşterii. La un moment dat, ajunsesem la pasajul acela din finalul Mitului, în care Platon se întreabă retoric, cu o încărcătură aproape mistică, profetică… 

C. Missbach: Repet: Platon a fost mistic. 

Rep.: Se întreabă retoric dacă, aceia care sunt în peşteră, în întuneric (întunericul necunoaşterii, de fapt), nu cumva l-ar ucide pe cel care se întoarce să le descopere adevărul? 

C. Missbach: Probabil că nu se întreabă nici retoric. Chiar Platon, a parcurs de cel puţin două ori starea asta: prin Socrate, apoi el însuşi, în aceiaşi cetate. S-a refugiat. 

Rep.: Bine, spune clar că l-ar ucide, dar e formulat ca o întrebare… 

C. Missbach: Da…

Rep.: Comentariul dumneavoastră din vremea aceea, era că acolo este anticipată, într-o „cheie” mistico-simbolică sau nu ştiu cum să-i spun, drama de pe Golgota. 

C. Missbach: Sigur. Îl poţi citi în mai multe „chei”, aminteşte-ţi: în „cheie” mistică, în „cheie” politică, în „cheie” psihologică, în „cheia” banală a teoriei cunoaşterii, în care el e plasat în manuale… De fapt, nu „cheia banală”, ci cheia iniţiatică, de aici pleci ca să te duci, apoi spre celelalte. E adevărat…

Rep.: De aceea am vrut să vă spun că acele cursuri… Şi sunt convins că şi astăzi sunt identice… 

C. Missbach: Astăzi? Nu mai sunt. Sunt foarte frustrată că nu se mai poate aşa, ca atunci, pentru că nu mai am interlocutor. Filosofia se învaţă cu un mentor, filosofia înseamnă mentor şi ucenic. Şi ştii cum? Uite aşa se schimbă locurile! La un moment dat, unul ia locul altuia! 

Spiru Haret: cabinetul de filosofie
Spiru Haret: cabinetul de filosofie

Rep.: Cum spunea Noica, citându-l pe Léon Bloy: „Nu ştii cine dă şi cine primeşte”.  

C. Missbach: Da, da. Nu mai vor… 

Rep.: Deci nu vor… 

C. Missbach: Nu doar, că nu vor, nu mai pot să vrea, nu se mai poate, trăim într-o perioadă a concretului ăla acaparator, distrugător. „Acum vreau maşină!” Nu mai există altceva. Copiii ăştia, nu mai sunt doar adolescenţi. Cum aţi fost voi. Copiii ăştia sunt nişte adolescenţi maturi, care vor să fie trataţi neapărat ca maturi. Ei n-au timp cu „futilităţi” de tipul filosofiei. Habar neavând… 

Rep.: Pierd imens…  

C. Missbach: Nu ştiu ce pierd. Sau chiar dacă stai acolo la oră şi vorbeşti despre Mitul Peşterii sau despre Popper sau despre „alpinistul” la Popper sau metafora… Pascal, da… la început îi uimeşte puţin… Teama de profesor, e importantă, iată, după care… În expresia lor, pe care am primit-o uluită, ca o lovitură în frunte la serbarea de sfârşit de liceu, de la o absolventă, îmbrăcată ca pentru discoteca de la mare… „Totuşi, mă ultragiezi, i-am spus, cu ţinuta asta”… s-a uitat la mine peste umăr şi a zis: „Doamnă, astăzi nu se pune!” Îţi repet, cu filosofia: „nu se pune”. În limbajul lor. (…) Uite, 53% din adolescenţi nu ştiu ce citesc. Îndrăznesc să spun chiar 70%. Nu înţeleg ce citesc, nu că nu ştiu. Nu înţeleg: 70%. Nu. Dar, totodată, vorbim de inflaţie de titraţi, de „doctoraţi”, de cum vrei să le zici… 

Rep.: E un simptom, totuşi, de decadenţă. 

C. Missbach: De incultură! Da? Pentru că titlul academic a devenit ştampilă, trăim sub instituţia ştampilei! Au ştampile la două-trei doctorate! (…) Nu ne rămâne decât să ne mirăm! 

Rep.: Exact asta voiam să vă spun, soluţia este tot… 

C. Missbach: Mirarea filosofică! Dar îţi dai seama ce groaznic e pentru Dumnezeu, pentru că El nu se poate mira? Noi mai avem debuşeul ăsta… 

Rep.: Ştiţi ce e interesant? Că se spune în Geneză că s-a uitat Dumnezeu şi a văzut că erau „bune foarte”. Cred că e tot o mirare şi acolo, nu? 

C. Missbach: Nu, eu cred că „a văzut că erau bune foarte” înseamnă că lucrul a fost făcut cum trebuia. Aşa trebuia! Bine făcut. Nici nu putea să vadă altfel, nu? 

Rep.: Rămânem cu mirarea deci…

A consemnat:

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Anunțuri

9 comentarii

  1. Este foarte frumos. Reconfortant, cald si optativ-familiar.
    Din pacate nu ne putem petrece toata viata intr-o stare de contemplatie. Nici nu e sanatos.

  2. prima oară, când am exclamat, parcursesem doar primele linii. acum am citit tot. m-a impresionat. dar îmi ridică o întrebare: nostalgia asta după 1 timp pierdut are pentru ce să fie nostalgie? adică poate ar trebui să privim lucrurile în faţă şi să le luăm ca pe o opţtiune, o posibilitate, nu neapărat ca pe ceva rău.
    încerc să îmi dau seama… tu ce zici?

  3. Mare dreptate are dna profesoara cand spune ca liceul te invata – ca existi. Si pentru mine a fost perioada care m-a schimbat/format cel mai puternic. Acolo… in „Spiru”.

    P.S: te-as ruga sa specifici pe undeva (sau macar spune-mi mie, te rog) numele celeilalte profesoare, de filosofie!(o admir foarte mult, dar.. dupa ani se mai uita numele)

    Multumesc! Si bravo pentru intrebari si interventii 🙂

  4. O super doamna !!! Mi a fost diriginta. Am terminat in ’92. Imi pare rau ca am „descoperit o” mai mult dupa … ani si ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s