Etichete

,

 

Formula paulină: „nădejde împotriva nădejdii”, îşi are echivalentul în formula atât de acută a Sf. Siluan: ţine-ţi mintea în Iad, şi nu deznădăjdui! Splendidă echivalenţă, care demonstrează caracterul antinomic al nădejdii creştine. (Vezi şi Cred Doamne, ajută Necredinţei mele…)

Iov se raportează la Dumnezeu ca un erou („nu ca un milog” – Părintele Arsenie Papacioc). De aceea i se şi răspunde, într-un sfârşit.

Blestemul Evei: după Cădere, Adam devine „dumnezeul” ei [„(…) iar el va stăpâni peste tine” (Geneza, I, 16)]. Relaţia de iubire (dăruire reciprocă) devine relaţie de putere (posesiune, dominare), adică relaţia dintre victimă şi călău. Partea şi mai proastă e că fiecare se complace cu situaţia (unul să domine, celălalt să se lase dominat). Şi toată lumea e fericită!

Iov încearcă să intre în gândul lui Dumnezeu. Cel mai greu lucru, de la Adam încoace.

Evdochimov: de la noi înşine aşteaptă Dumnezeu apocatastaza (Iubirea nebună a lui Dumnezeu). Sf. Petru: aşteptând şi grăbind… Aşteptarea activă, apocatastaza duhovnicească. Nu distrugem nimic, transfigurăm totul… în noi înşine. „Îndrăzniţi, Eu am biruit/mântuit lumea”… în Mine Însumi. (Apocatastaza la nivel divin.)

Zoe Dumitrescu-Buşulenga: în sfârşit, convertire totală. „Cruce, păcat, moarte, înviere”. Cuvinte care lipsesc (în mod simptomatic) din vocabularul intelectualilor români. Ea şi-a dat seama că nu e de glumit cu creştinismul… Încă un intelectual câştigat pentru Tine, Doamne.

Despre „cazul” Ceaikovski. Se ştie că a fost homosexual. Dar asta nu le dă dreptul să jubileze. Câţi homosexuali ar putea crea ce a creat el?! Nici unul. Geniul se defineşte întotdeauna prin… sine. (Nu a fost genial pentru că a fost homosexual, ci pur şi simplu pentru că a fost genial.) Unde mai pui că a compus şi muzica pentru o liturghie bizantină!

În smerenie, devii ceea ce eşti (Nietzsche)… în Dumnezeu.

Paradoxul smereniei, ca mod de a fi al lui Dumnezeu, dar şi al omului: Dumnezeu, prin smerenie devine om, iar omul, prin smerenie, devine dumnezeu. Devino ceea ce eşti, adică dumnezeu… după har. (Harul vine în smerenie.)

Formula tulburătoare a lui Nietzsche: „prin aripi proprii în ceruri proprii”, sau despre urcuşul luciferic spre înălţimi. De aici prăbuşirea iminentă (mitul lui Icar, versiune a Căderii Angelice). În creştinism, ascensiunea se face prin smerenie, prin pogorământ. („Cine se va smeri, acela va fi înălţat”.) Altă cale…

Catedrala Mântuirii Neamului. De meditat la comentariul (profetic?, caustic?) al Părintelui Cleopa: „E mai uşor să zideşti o catedrală, decât să faci un singur călugăr/creştin adevărat” (Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa Părintelui Cleopa, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 275). Cine citeşte, să înţeleagă.

Axiomă fundamentală, absolută: duhul trândăviei + duhul lăcomiei = duhul desfrânării.

„Dumnezeu e Neantul, Nimicul”… (afirmaţia Sf. Dionisie). Traducere: nimic din ceea ce există, nu este Dumnezeu. Dumnezeu e mai presus decât tot ceea ce există.

Postul este pustia minţii. Aşa trebuie înţeleasă formula Sf. Andrei al Cezareei: „pustia cea înţelegătoare” (Comentariu la Apocalipsă).

În opera lui Olivier Messiaen, tensiunea dintre Început şi Sfârşit, dintre Alfa şi Omega.

De veşnicie, te plictiseşti repede. De Dumnezeu, niciodată. Plictiseala e veşnicia fără Dumnezeu. (O posibilă definiţie a Infernului.)

Ceea ce a omis Liiceanu să spună, atunci când a evocat înmormântarea lui Horia Bernea (în Declaraţie de iubire) e faptul că Horia R. Patapievici a fost singurul de acolo care a avut curajul să plângă în public. Mi s-a părut un gest semnificativ pentru un intelectual de talia lui; oricum, gestul respectiv îl scuză (în ochii mei) pentru lipsa de curaj în a se implica (la propriu) în viaţa Bisericii. A avut curaj să plângă în public. E un început bun.

Note despre hasidism şi kabbala, luate cu ocazia decernării titlului de „Doctor Honoris Causa” profesorului Moshe Idel, Facultatea de Filosofie, joi 26 februarie 2004. După mai mulţi ani de scufundări în „mlaştina gândirii mistice iudaice” (cuvintele lui) a ajuns la următoarele concluzii:

  1. La baza orientării kabbalistice stau elemente neoplatonice (emanaţia şi teologia negativă);
  2. Kabbala şi neoplatonismul constituie pilonii Renaşterii italiene;
  3. Hasidismul s-a născut ca alternativă mistică la structurile rabinice oficiale;

Charles Ives: „Întrebare fără răspuns”. Cu această piesă începe disoluţia muzicală a secolului XX. Armonia sistemului tonal realiza la nivel tematic dialogul dintre om şi Dumnezeu. O dată cu disoluţia tonalităţii, conştiinţa umană îşi pune întrebări la care singură nu poate răspunde, şi sfârşeşte ea însăşi în disoluţie.

De ce e tristă muzica psaltică?! Muzica în genere exprimă bucuria de a trăi. Atunci?! Simplu: între bucuria de a trăi şi bucuria de a trăi veşnic, diferanţa e ca de la cer la pământ. (E chiar diferenţa dintre cer şi pământ!) Muzica psaltică exprimă această din urmă bucurie. De-aceea nu toţi oamenii se bucură de ea: pentru că nu toţi vor să trăiască veşnic. Iată adevărata tristeţe: sunt unii oameni care refuză veşnicia. (Când Maica Siluana i-a spus lui Florin Buhuceanu că o să trăiască veşnic, bietul gay a pălit…)

Sfântul Apostol Pavel ne asigură că dincolo, doar drepţii se vor recunoaşte între ei. Iată un cuvânt greu pentru om: criteriul de recunoaştere nu este unul sentimental. Criteriul de recunoaştere e virtutea. Virtutea asigură coeziunea memoriei dincolo de moarte. Dar cea mai mare virtute creştină e tot iubirea… Înseamnă că iubirea nu e (doar) un sentiment. Altminteri n-ar putea trece dincolo. Proba de foc a iubirii e moartea… Gabriel Marcel: „A spune cuiva «te iubesc» e totuna cu a-i spune: «nu vei muri niciodată!»”

În fond, dreptul e iubitorul de dreptate.

Nu iubirea, ci patima e oarbă…

„Credinţa e o asceză a raţiunii” (Părintele Arsenie Boca).

Despre cerşetorie: cum trebuie abordată ea de un creştin?! Esenţial nu este să-i dai unui sărac, ci să-i trezeşti conştiinţa că Dumnezeu este cel care îi oferă… Unii au, instinctiv, această conştiinţă. Foarte puţini. Restul trebuie „educaţi”. Parabola cu femeia cananeeancă: Hristos se face întâi că n-o aude, apoi o respinge destul de dur. Pedagogia lui Dumnezeu e teribilă. Dar numai aşa se înmoaie/deschide inima omului…

„Un ceas mă pocăiesc şi două Te întărât”… (Sf. Efrem Sirul). Raportul păcat/virtute este, prin urmare, de 2/1. Asta în cel mai fericit caz. (În realitate, ne pocăim foarte puţin sau deloc.) Şi când te gândeşti că ar trebui să ne pocăim tot timpul, pentru că păcătuim tot timpul (cf. Ps. 50).

Alexandru Valentin CRĂCIUN