Provocările modernităţii: Cinematografia, o abordare teologică

 

Printre intelectualii creştin-ortodocşi preocupaţi de aprofundarea Tradiţiei dar şi de aplicarea unor soluţii creştine la provocările modernităţii, monahul Daniel Cornea (Schitul Tarcău, judeţul Neamţ), e un nume aproape necunoscut. Deşi nu se află la prima apariţie editorială (‘Sexualitatea – o privire din tinda Bisericii’, iata titlul perfect incomod al debutului său de la Editura Christiana), putem spune că abia acum, Daniel Cornea are şansa de a intra în atenţia publicului larg. Pentru conştiinţa contemporană, mirajul imaginii în mişcare continuă să trezească, la mai bine de un secol de la apariţia celei de a şaptea arte, reacţii foarte diferite. Între fascinaţia oarbă (dependenţă) şi refuzul încăpăţânat (abstinenţă), există – din fericire – un teren fecund, care nu a fost explorat/exploatat pe măsură. E vorba despre abordarea teologică a Cinematografiei, care reclamă, pe lângă veleităţi cultural-artistice, cunoştinţe teologice dintre cele mai solide. Un asemenea demers ne propune monahul Daniel Cornea, în cartea „Cinema-ul. O lectură îmbisericită”.

Bobină de film

Avem de-a face cu o contrapondere fericită şi (de ce nu?) necesară, la cărţile lui Virgiliu Gheorghe (care prezintă riscurile psihologice ale vizionării de filme în contextul dezvoltării tehnologice), dar şi la abordarea cu miză teologică a Elenei Dulgheru (Tarkovski. Filmul ca rugăciune, Editura Arca Învierii, 2001), pe care o extinde, cu un plus de vigoare şi îndrăzneală, în „zone” neexplorate teologic până în momentul de faţă.

Sală de cinematograf

Premisele de la care porneşte Daniel Cornea ţin de domeniul evidenţei: prin complexitatea redării celor mai variate aspecte ale vieţii, cinematografia şi-a dobândit un statut de necontestat. (Nu mai putem face abstracţie de filme!) Altminteri, agresaţi sau îmbiaţi din toate părţile de o avalanşă de imagini şi sunete, ne vedem nevoiţi să dezvoltăm nişte strategii de întâmpinare. (Sau, dacă e cazul, de apărare.) Pentru un creştin, soluţia constă în dobândirea unei priviri care nu se sminteşte. Ceea ce reclamă o instruire, un exerciţiu (asceză) prealabile. De acest lucru ar trebui să se ocupe Biserica, prin instituţia (acum căzută în desuetudine) a Catehezei. „E timpul ca obiceiul domestic al «statului la televizor» să fie înlocuit de vizionarea [într-un context eclesial – n. m.] a unui film bun, urmată de comentarii şi dezbateri lămuritoare”, sună recomandarea monahului Daniel. Oricât de neobişnuit ar părea, filmele pot sluji la edificarea noastră, cu condiţia să ştim cum să ne apropiem de ele! Această modalitate de apropiere, e succint ilustrată în finalul cărţii (Capitolul III), prin analiza unor producţii cinematografice nu dintre cele mai „cuminţi”!.. 

Bobină de film

Pentru Daniel Cornea, filmul „nu este o icoană, ci o oglindă a realităţii”. Şi totuşi: criteriul ultim (cel care conferă valoare artistică faptului cinematografic) nu constă atât în fidelitatea reflectării „realităţii” ci mai cu seamă în autenticitatea redării omenescului din om. „Nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin”, ar putea fi justificarea morală a Cinematografiei. Acest lucru face însă ca nu orice „producţie cinematografică” să treacă de proba autenticităţii. O privire care nu se sminteşte trebuie să se supună aceloraşi exigenţe, adică să nu treacă, nepăsătoare, peste înfricoşătoarea problematică a naturii omeneşti. Cu mult înainte de apariţia cinematografiei, celelalte arte au trebuit să dea seama în faţa acestei dileme („proba Sfinxului”). Soluţiile au variat în funcţie de context şi de mentalităţi, însă cert e faptul că problematica umană nu poate fi eludată, decât cu preţul abdicării de la menirea universală a Artei – redarea omenescului din om. Noutatea pe care o aduce o lectură teologică a cinematografiei (pentru Daniel Cornea, orice capodoperă reclamă, în virtutea autenticităţii, o lectură teologică), constă în revelarea dimensiunii divine (adică… universale) a omenescului, ca Chip al lui Dumnezeu. Astfel, „drumul” de la imagine la icoană poate fi parcurs de o privire suficient de atentă la acele aspecte ale omenescului care, cu cât sunt mai onest reflectate, cu atât lasă mai pregnant să se străvadă acest Chip. În acest sens, cinematografia poate fi considerată o icoană a omenescului…   

Film mut: final

 „Cinema-ul. O lectură îmbisericită”, ne dezvăluie un scriitor pe deplin format în buna tradiţie a părintelui Nicolae Delarohia. Bine ancorat în Traditie, dar şi receptiv la provocările modernităţii, Daniel Cornea posedă acea sensibilitate edificată pe inteligenţă, care îi permite flexibilitatea ludică a unei abordări altminteri extrem de serioase. E drept, „Cinema-ul…” e mai degrabă o colecţie de eseuri decât o lucrare academică (deşi nu lipsesc referinţele bibliografice şi sistematicitatea tratării subiectelor). Textul musteşte de intuiţii sclipitoare, de mult umor şi de formulări memorabile. Tonalitatea afectivă a scriiturii se desfăşoară undeva între ironia frustă a lui Creangă şi sfătoşenia hâtră a Părintelui Cleopa. Miza generală a cărţii (dincolo de cea strict teologică) este de a ne revela faptul că menirea Artei este aceea de a ne reîmprospăta uimirea în faţa lumii…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Anunțuri

4 comentarii

  1. I-aş putea oferi o colecţie de filme de cinematecă, cam 2 Tb în format avi, alese pe sprânceană. Mă mai gândesc.

  2. Evanghelia în versiunea Hollywood. Iisus în cinema – Părintele Teofan Mada, Editura „Vremi”, Cluj Napoca, 2010

    Departe de Preacuviosul Părinte Teofan Mada, abordările naiv-sentimentaliste care ignoră total fenomenul cinematografic, centrate eventual în jurul unui singur film şi expandate entuziast la nivel de volum, vehiculate uneori în literatura autohtonă de meditaţie ortodoxă. Departe de el şi subiectivismul juvenil-iconoclast în care câte un tânăr monah cinefil care, pentru a-şi demonstra isteţimea şi “actualitatea gândirii”, se ia la harţă cu superproducţiile cinematografice de ultimă oră, pescuind didacticist evidenţe ale moralei creştine, dar alunecând periculos pe cojile de banană ale texturilor subliminale. Care este veridicitatea istorică, umană şi duhovnicească a episoadelor biblice şi scripturistice supuse ecranizărilor? Care este unghiul de interpretare regizorală a mesajului evanghelic? Care sunt firele narative şi personajele decupate din textul biblic şi care e scopul, declarat sau nedeclarat, al acestei alegeri? De la notele de producţie cinematografică la registrul interpretativ şi la celelalte elemente de limbaj filmic, surprinse sensibil şi expuse inteligent, până la mesajul psihologic şi duhovnicesc al peliculei, argumentate obiectiv pe criterii de psihologia receptării şi până la reacţiile presei, autorul urmăreşte pas cu pas eficienţa soteriologică a interpretării mesajului evanghelic de către Artă a şaptea.

    Însăşi lista bibliografica din finalul cărţii, alcătuită în special din studii occidentale de prima relevanta (de istorie a “filmului religios” sau a “religiei în cinema”, monografii de cineaşti, importante periodice de specialitate, filozofie generală şi antropologie), arata o seriozitate rar întâlnită în breasla show-biz-ului, chiar şi la teoreticieni.

    Lucid, subtil şi lipsit de patetism, fără fundamentalisme religioase sau ideologice şi teze enunţate cu pumnul (spre deosebire de filmologia occidentală, adesea impregnată ba de marxism, ba de freudism sau alte ideologii politic-corecte ale vremii), Părintele Teofan Mada ştie să păstreze duhul confesional ortodox în subtextul abia vizibil al scriiturii, făcându-l să transpară – întotdeauna cu eleganţă – şi să-şi arate eficienta doar când este nevoie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s