O bibliotecă, un destin: Emanuel Bădescu

 

„Bucureşteanul, oricât ar fi de vesel, în sinea lui este un om foarte trist. Fiindcă are ambiţia să fie la fel de bogat precum magnaţii din Londra, dar constată că nu se poate! Are ambiţia ca oraşul lui să arate ca Viena sau ca Parisul şi vede că nu se poate! Vrea ca şi Bucureştii să fie o capitală a modei aşa cum e Milano, dar nu se poate! Şi aşa mai departe” (Emanuel Bădescu).   

Către Biblioteca Academiei din Bucureşti, mi-am îndreptat prima oară paşii acum opt ani. Voiam să aflu ecoul pe care Expoziţia Jubiliară din 1906 (organizată în Parcul Carol, pe atunci Dealul Filaretului), l-a trezit în presa vremii. Atât şi nimic mai mult. Din fericire, o dată ajuns acolo, o doamnă binevoitoare (şefa de sală) m-a scutit de efortul unei căutări – cel mai probabil fără rezultat. Cu un gest devenit aproape reflex, a sunat la Cabinetul de Stampe, apoi mi-a recomandat o persoană care peste cinci minute, avea să coboare în hol. Cel puţin aşa mi s-a spus! Aşteptarea a durat, ce-i drept, mai mult decât fusesem anunţat. Dar avea să merite din plin: de pe coridoarele impersonale ale Bibliotecii, şi-a făcut apariţia un domn care, din spatele unei modestii afişate ironic-nonşalant, m-a fulgerat cu o privire iscoditoare. Apoi s-a prezentat: Emanuel Bădescu.  

Emanuel Bădescu
Emanuel Bădescu

De la acea primă întâlnire au trecut opt ani, însă n-am uitat nici acum voluptatea maliţioasă cu care mi-au fost „demontate”, rând pe rând, certitudinile (?) pe care le aveam în legătură cu istoria Bucureştilor. E drept că şi răsplata a fost pe măsură: după „rechizitoriul” de rigoare, a urmat satisfacţia de a fi descoperit mai mult decât eram pregătit să aflu: o hartă a expoziţiei, câteva texte inedite, ba chiar volume cu fotografii de arhivă!..

Ajuns în Bucureşti pe la sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut, Emanuel Bădescu (n. 25 august 1952, Corabia), urmează cursurile liceului Gheorghe Şincai, pentru ca apoi să opteze pentru Facultatea de Istorie. Datorită „dosarului” (provenea dintr-o familie de deţinuţi politic) care îi incrimina originea nesănătoasă („şi Ana Pauker avea «origine nesănătoasă», dar asta nu a împiedicat-o să ajungă ministru de Externe”, îmi spune ritos), i s-a interzis să intre în examen. Astfel, se angajează ca merceolog pe un şantier de construcţii, până când şeful de cadre („un evreu, fireşte”), îi depistează dosarul şi îl dă afară. Pentru un scurt răstimp lucrează ca ajutor de pictor scenograf la Teatrul Naţional. Apoi, la recomandarea lui Mircea Puşcaşu (prieten de familie, socrul sculptorului Constantin Baraschi), va ajunge la Şerban Cioculescu (fostul director al Bibliotecii Academiei), şi astfel toate tribulaţiile sale iau sfârşit. Din 1978 este angajat la Cabinetul de Stampe, unde lucrează până în prezent.

Emanuel Bădescu
Emanuel Bădescu

Pasiunea „organică” pentru istorie nu l-a părăsit însă niciodată. Abia după căderea comunismului va reuşi să-şi finalizeze studiile de specialitate (licenţa în Istorie modernă şi contemporană). „Am fost un student bătrân, dar am absolvit cu brio”, mi-a mărturisit, nu fără o umbră de regret pentru anii în care i s-a interzis să-şi urmeze vocaţia. Pentru a compensa ingratitudinea vremurilor, avea să cerceteze „pe cont propriu”, timp de decenii, cele mai controversate perioade din trecutul umanităţii. Având acces la cărţi, reviste şi imagini interzise sau pur şi simplu necunoscute „profanilor”, Emanuel Bădescu deprinde gustul pentru istoria doctrinelor politice. De la Platon („Republica e cartea cea mai fascinantă a omenirii”) la Marx („personalitate uriaşă, greu de clasat, părintele nazismului şi comunismului, şi pe deasupra, antisemit”), e fascinat, ca şi odinioară E. M. Cioran, de raportul dintre Istorie şi Utopie. Altminteri, e un om cât se poate de raţional. Membru fondator al Partidului Naţional Liberal (după evenimentele din decembrie 89), se consideră „un conservator prin gândire, prin mentalitate, prin formaţie”, şi un adept necondiţionat al Monarhiei: „toţi indivizii care se bat cu pumnii în piept că sunt republicani, sunt fie iresponsabili, fie trădători. Nu există cale de mijloc. Soarta unui stat transformat în republică este dispariţia”. Aşa se explică admiraţia pe care Emanuel Bădescu o nutreşte pentru popoarele nordice, adică pentru „cei care, fără să aibă nevoie de o mişcare legionară, ştiu să-şi conserve identitatea”.   

Ceea ce i-a creat renumele printre specialişti, a fost pasiunea constantă pentru istoria Bucureştilor – de care s-a apropiat, cum e şi firesc, prin colecţia de stampe a Bibliotecii Academiei, dar şi prin lectura asiduă a marilor istoriografi (G.D. Florescu, Frédéric Damé, Ionescu Gion, Constantin Giurăscu şi alţii). De altfel, nici nu era greu să te îndrăgosteşti de un Bucureşti „colorat” (aşa cum îl prezentau cromolitografiile din anii 1900-1910), dat fiind că „nuanţa” dominantă a epocii comuniste era… cenuşiul. E drept că simpla cercetare a istoriei oraşului implica o notă subversivă, deoarece „istoria Bucureştilor se confundă cel mai adesea cu istoria bisericilor”. Numai că documentele arată fără echivoc faptul că, începând cu secolul al XIX-lea, s-au demolat zeci de biserici în Bucureşti! Pretextul cel mai frecvent invocat era „sistematizarea oraşului”. Astfel, pradă elanului („maniei”) constructivist(e)  aveau să cadă biserici, clădiri vechi, localuri, spitale, monumente etc. Cele mai funeste perioade din acest punct de vedere au fost „domnia” lui Carol al II-lea, respectiv dictatura lui Ceauşescu („Bucureştii au avut doi mari distrugători: Carol al II-lea şi Ceauşescu”).

Emanuel Bădescu
Emanuel Bădescu

Şi asta nu e tot: dacă ne uităm cu atenţie în jur, constatăm că istoria se repetă (fie şi la scară redusă), cu singura diferenţă că acum clădirile vechi sunt lăsate să se degradeze singure, şi abia apoi sunt demolate! Explicaţia profund-amară pentru acest fenomen este: „lipsa de respect faţă de propriul trecut; nu avem cultul istoriei: fiecare generaţie o ia de la zero. (…) Cred că suntem singura naţiune din Europa şi probabil din lume, care îşi regândeşte de fiecare dată istoria”. Aşa se explică de ce acest oraş (deşi atestat de mai bine de cincisute de ani), nu abundă în monumente şi vestigii reprezentative pentru fiecare epocă istorică.

„Încă nu avem o istorie nepătimaşă a Bucureştilor”, consideră Emanuel Bădescu. O istorie în care să se consemneze, de pildă, rolul pe care l-au avut, de-a lungul vremii, „populaţiile care au trecut prin oraşul acesta, şi care şi-au pus amprenta asupra lui, din toate punctele de vedere”. Bunăoară, comunitatea evreiască a contribuit semnificativ la dezvoltarea economică a oraşului, dar, prin legăturile comerciale deosebite cu Apusul, a impus „mimetismul faţă de Occident”. (Cine crede că mimetismul a fost adus de tinerii reveniţi în ţară de la studii, acela va suferi o dezamăgire!) Sau, altminteri: „vorbim mereu de «Micul Paris» dar uităm de arhitecţii francezi care au făcut «Micul Paris»!”

Printre personalităţile de care Emanuel Bădescu se simte legat profesional şi afectiv se numără George Potra (căruia i-a fost „un fel de discipol”), Nicolae Vătămanu, Paul Cernovodeanu dar şi Cornelia Bodea (căreia îi datorează pasiunea pentru studiul istoriei), sau singularul Nicolae Steinhardt, pe care l-a cunoscut „în perioada lui antisemită”. Pe Părintele Nicolae („nu-i plăcea să i se spună pe numele evreiesc”) şi-l aminteşte „umblând cu o cruce pe piept, care-i dădea aerul unui Inchizitor”. Prin rafinamentul cu care îşi susţinea ideile, trezea în adversarii săi un amestec de perplexitate şi admiraţie: „nimeni însă nu îndrăznea să-l acuze de antisemitism, fiindcă omul era evreu”… 

Emanuel Bădescu
Emanuel Bădescu

Autor al unui număr semnificativ de articole pe teme istorice (peste cincisute), apărute în publicaţii precum Cotidianul (între 1991-1997), Formula As (din 1990 până în prezent), Magazin Istoric (din 1982 până în prezent), Ziarul de Duminică (din 1998 până în prezent), Emanuel Bădescu a contribuit şi la redactarea unor volume, cum ar fi monografia dedicată marelui om politic liberal Ion Inculeţ (împreună cu doamna Antonina Inculeţ),  sau „Scurtă istorie a regalităţii în România”, respectiv „Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată” (împreună cu Iulian Voicu). A mai scris comentarii pentru primele două volume din deja faimoasa „Bucureştii în vremea lui Carol I” (distinsă cu Premiul de Onoare al Uniunii Scriitorilor pe anul 2006), iar ca „solist la masa de scris”, a conceput textele la volumul de fotografii „1 Decembrie 1918. Alba Iulia-Bucureşti”, şi a imaginat o „Istorie a Imnurilor Naţionale la Români” (Editura Cadmos, Bucureşti, 2008), în care, după propria-i mărturisire, s-a folosit de subiect „ca de un pretext pentru a putea emite nişte judecăţi de valoare [nu dintre cele mai comode – n. mea] cu privire la Istoria Românilor”. Din agenda de autor nu lipsesc nici proiectele: un volum de portrete-evocări ale unor personalităţi care l-au fascinat de-a lungul vremii (Vodă Mavrogheny, Vodă Caragea, Tudor Vladimirescu, C.A. Rosetti, C. Pop de Szatmari etc.), dar şi o carte intitulată „Bucureştii subt Guvernul Vremelnicesc”, care e deja în curs de apariţie la o editură bucureşteană. 

În aşteptarea unui interlocutor...
În aşteptarea unui interlocutor...

Faustic prin pasiunea „fără saţiu” a cunoaşterii, dar şi mefistofelic prin maliţiozitatea rafinată a subminării falselor „evidenţe”, Emanuel Bădescu e o personalitate paradoxală. La Bibliotecă e iubit, invidiat şi tolerat în acelaşi timp. În cele din urmă, colegii s-au obişnuit/resemnat cu stilul său original de lucru, discuţiile interminabile şi fumul de ţigară care îl înconjoară mereu ca o aură. E considerat exemplarul insolit al unei specii rare, sau pe cale de dispariţie: un om al cărţii, care a biruit birocraţia „de neînvins” a Sistemului. În ce mă priveşte, rareori am întâlnit un om cu care să pot discuta mai lejer despre aproape orice: muzică, filosofie, literatură, poezie, istorie, arte plastice, dar şi subiecte spinoase cum ar fi istoria masoneriei, asasinate politice, lovituri de stat, revoluţii etc. Misiunea lui la Cabinetul de Stampe (cu care s-a identificat şi care va ajunge, probabil, să-i poarte numele) este de a asigura accesul la memorie celor încă dornici de a cunoaşte o istorie nefalsificată de ideologii sau de alte comandamente „politic corecte” ale momentului.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Foto: Eugen Costache

Anunțuri

10 comentarii

    1. multumesc de aprecieri, astept editarea completa a lui Ogoranu, si rog sa ma anuntati cand se va intampla acest lucru…

  1. Foarte frumos si carturaresc-afectuos articolul tau despre prietenul nostru Emanuel Badescu, Craciunelule draga!
    Mi-a trezit pofta sa-l mai vizitez in Turnul lui de stampe…
    Asadar: felicitari, la multi ani si la cat mai multe reusite publicistice si, de ce nu, editoriale!

  2. Am aflat cateva lucruri noi despre dl Emanuel Badescu, un colaborator drag al emisiunii mele.:) Multumiri!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s