Etichete

, ,

 

„Sunt o fiinţă poate mult prea sensibilă pentru epoca în care trăiesc. Totdeauna m-am gândit că ar fi trebuit să mă nasc într-un alt secol, în care sensibilitatea mea ar avea preţ. (…) Noroc însă că mi-am dat seama la timp şi mi-am transformat sensibilitatea în armă. Am devenit puternică, luptând în fiecare zi cu mine însămi, cu limitele şi cu ignoranţa mea şi a celor din jur”. Maria Gheorghiu

Cele mai frumoase versuri sunt cele pe care le poţi cânta. Versul popular, de pildă, e însoţit mereu de melodie, cu care formează un tot organic. Abia o dată cu apariţia poeziei culte, muzicalitatea a fost „redusă” la virtuţile interne ale limbajului. După acest „divorţ”, Muzica şi Poezia par să-şi urmeze fiecare, destinul prorpiu. Din fericire, nu e obligatoriu să fie aşa! În parte, datorită curentului Folk, a cărui „menire” este aceea de a regăsi unitatea pierdută dintre muzică şi poezie. Fiind vorba despre poezia cultă (cu precădere), miza culturală va fi pe măsură. Considerat de unii un gen minor, folk-ul nu poate fi – totuşi! – cântat de oricine, şi mai ales, nu oricum. Cel puţin, asta ne demonstrează Maria Gheorghiu (n. 28 august 1963, Reşiţa), compozitoare şi interpretă cu care avem bucuria de a fi contemporani. 

Maria Gheorghiu

Maria Gheorghiu

Cele două mari iubiri ale Mariei Gheorghiu au fost muzica şi poezia. Educaţia muzicală (vioară şi oboi) a primit-o încă de timpuriu, pentru ca apoi să se dedice interpretării vocale. Astfel, după absolvirea liceului de profil, au urmat zece ani de activitate în cadrul Corului de Cameră „Mioriţa”, condus de Doru Morariu. Alături de acesta, va aprofunda şi compoziţia. Pentru Maria Gheorghiu, muzica e o modalitate privilegiată de a aduce în prim-plan, Poezia. Cu această intenţie în suflet, s-a apropiat de folk. A debutat în 1983 la Cenaclul Flacăra, care – orice s-ar spune – are meritul de a fi „canalizat” nişte energii care altminteri ar fi rămas latente. Consacrarea definitivă a venit în 1993, când a câştigat Premiul I la Festivalul Naţional de Muzică Folk „Om bun”. De atunci, au urmat turnee în ţară şi în străinătate, şi cinci compact-discuri, care au aşezat-o pe Maria Gheorghiu în galeria marilor voci ale muzicii uşoare româneşti.   

Maria Gheorghiu în concert

Maria Gheorghiu în concert

Sensibilitatea muzicală a epocii noastre a suferit o mutaţie semnificativă: ne aflăm sub tirania ritmului. Cine ar fi crezut că simpaticul şi (aparent) inofensivul beat va ajunge să „sugrume” melodia?! Şi totuşi, acest lucru s-a întâmplat: în majoritatea genurilor muzicale, predomină astăzi ritmurile iraţionale, haotice. Acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri: în meloterapie, ritmul e asociat cu instinctualul (răbufnirea subconştientului), în timp ce melodia presupune afectivitatea, iar timbrul sau „culoarea” muzicală – inteligenţa abstractă şi spiritualitatea. Perfecţiunea, în muzică, ar consta deci în îmbinarea ideală dintre ritm, melodie şi timbru. Ori, astăzi ritmul e cel care determină melodicitatea şi culoarea, subordonându-le până la anihilare. Parcă „în răspăr” cu această evidenţă, muzica Mariei Gheorghiu se apropie de ceea ce, pe vremuri, se numea Armonie. Ce poate fi mai frumos, mai profund şi mai dificil totodată, decât să armonizezi sensibilitatea cu inteligenţa, poezia cu muzica, mintea cu inima?.. E destul de uşor să fii sentimental fără să fii şi inteligent (sau invers), dar în acest caz rişti să devii patetic. Maria Gheorghiu e sensibilă într-un mod inteligent, ceea ce o singularizează printre celelalte interprete de gen. Pe toate le „întrece” prin vocea ei de o nobilă frumuseţe („Maria de Mangop”…), prin rafinamentul interpretării şi prin complexitatea aranjamentului muzical. Peste tot transpare aceeaşi sensibilitate fără afectare, dublată de o puternică inteligenţă artistică. Poţi fi profund fără a fi şi patetic, pare a fi „morala” acestei minunate muzici… 

Maria Gheorghiu în concert

Maria Gheorghiu în concert

Albumul „Floare de Vârtej” (Intercont Music, 1999), constituie, mai mult decât o încununare artistică personală, o capodoperă a muzicii uşoare româneşti. Aici „simbioza” dintre Melodie şi Cuvânt atinge sublimul. E greu să-ţi dai seama unde începe Muzica şi se termină Poezia, şi invers. „«În Floare de Vârtej» există foarte multe cântece care au fost scrise cu sânge”, mărturiseşte Maria Gheorghiu. Nu că ar mai fi fost nevoie: fiecare acord mai profund are darul de a-ţi vindeca – şi totodată de a-ţi adânci – „rănile” sufleteşti. Amestec inefabil de otravă şi balsam, amărăciune şi consolare, muzica Mariei Gheorghiu surprinde Iubirea în toate „ipostazele” ei: fericirea întâlnirii, tandreţea apropierii, melancolia despărţirii, tristeţea singurătăţii, seninătatea resemnării şi, în sfârşit, bucuria regăsirii. Mă întreb, oare dincolo de acestea se mai poate gândi ceva esenţial despre dragoste?.. 

Maria Gheorghiu în concert

Maria Gheorghiu în concert

E drept că, pentru muzica românească, lucrurile nu stau prea bine. Dacă, la mijlocul secolului trecut, mai exista încă o anumită pudoare care făcea ca jocul dragostei să pară fascinant, astăzi această aură de mister a dispărut (şi nu doar din muzică!). Acum totul e „la vedere”. Vremea când femeia era asemănată cu o pasăre, o floare sau un fluture – simboluri ale gingăşiei iubirii – pare apusă pentru totdeauna. Cine îi mai ascultă astăzi pe Doina Badea, Anda Călugăreanu, Aurelian Andreescu sau Florin Bogardo?! Probabil doar… nostalgicii. Muzica românească actuală „pendulează” între mimetism şi platitudine, atunci când nu frizează pur şi simplu kitch-ul. Şi totuşi, Maria Gheorghiu ne arată că se mai poate cânta sensibil, fără teama de a deveni ridicol: „Cântecele mele sunt viaţa mea, sunt scrise cu sângele meu, cu bucuriile şi tristeţile mele. În ele se regăsesc aceia care mai au chef să stea de vorbă cu ei înşişi, fără teama de a deveni ridicoli în faţa semenilor”. E şi motivul pentru care muzica ei nu va fi niciodată „la modă”: „Folk-ul nu ţine de modă, ci doar de faptul că ai sau nu curajul să recunoşti că sensibilitatea e o parte importantă din tine”.  

Maria Gheorghiu în concert

Maria Gheorghiu în concert

Dacă, printr-un miracol, această muzică ar răsuna în „spaţiul” nostru familiar (public sau privat), am deveni cu toţii mai buni, mai luminoşi, mai frumoşi (măcar la suflet). Muzica Mariei Gheorghiu te face să înţelegi, să ierţi, să accepţi şi să mergi mai departe. Altfel spus: să trăieşti frumos. Tot ea ne arată că sensibilitatea e o „cruce” prin care te poţi mântui, şi prin care îi poţi mântui pe alţii. Pentru că, nu-i aşa, rostul muzicii ar trebui să fie acela de a îmblânzi „fiara” din noi…   

Alexandru Valentin CRĂCIUN 

Foto: Sorin Teodoriu

Discografie:

„Lacrimi în flăcări” (Roton, 1995); Canon şi Maria Gheorghiu (Alpha Sound, 1997); Pe la case luminate (Alpha Sound, 1998); Floare de Vârtej (Intercont Music, 1999); Pe la case luminate II (Intercont Music, 2001); Timp netrăit (Maria Gheorghiu, 2004). 

Maria Gheorghiu: Floare de vârtej

Maria Gheorghiu: Apa de foc

Maria Gheorghiu: Dans ritual

Maria Gheorghiu: Prea târziu

Articolul se dedică Danielei-Ligia şi Stelianei-Elisabeta, două fiinţe pentru care sensibilitatea este un mod de a fi.