Etichete

, , ,

 
Puterea este cea care e întotdeauna adorată… (Gustave Thibon) 
"Pântecul desfrânatei"

"Pântecul desfrânatei"

„Pântecul desfrânatei” (Edit. Aldine, 2006, reed. Edit. Sf. Gheorghe-Vechi, 2008), e titlul cărţii de debut a lui Ciprian Mega, un tânăr despre care vom mai auzi, fiindcă un debut atât de promiţător e puţin probabil să rămână fără urmări. Fiu duhovnicesc al valorosului (dar incomodului) preot şi scriitor Ion Buga (care semnează şi prefaţa), Ciprian Mega, proaspăt licenţiat în teologie, a avut curajul aproape nebunesc de a aborda un subiect pe care nu cred să-l mai fi abordat cineva până acum în literatură – cel puţin nu atât de tranşant: acela al relaţiilor dintre ierarhia bisericească şi masonerie.

Titlul insolit al cărţii nu-i va surprinde pe cei familiari cu lectura Apocalipsei: imaginea halucinantă a desfrânatei – îmbrăcată în purpură şi ţinând în mână un potir de aur (Apoc. 17: 4-6), continuă să bântuie conştiinţa creştină a ultimelor decenii. Dacă pentru cei mai mulţi dintre comentatori, desfrânata e simbolul decadenţei puterii imperiale (Roma), alţii recunosc în ea însăşi Biserica creştină, care a făcut pactul cu puterea seculară, trădându-şi astfel menirea divină în istorie. În această cheie trebuie „citit” şi titlul cărţii lui Ciprian Mega.  

Ciprian Mega

Ciprian Mega

Povestea acoperă un interval delicat din istoria bisericii ortodoxe române: anii ’40-’80 ai secolului trecut, când transformările care au afectat societatea românească şi-au pus amprenta şi pe viaţa bisericească. Mărturisirea Episcopului Adrian (personajul central al cărţii, amestec de realitate şi ficţiune, în orice caz, un erou verosimil), e provocată de vocea insidioasă a Demonului, care îi „ordonă” să aştearnă pe hârtie viaţa lui aşa cum a fost. E un supliciu care în final se va dovedi salvator pentru bătrânul episcop.

Dar iată pe scurt conţinutul poveştii: la începutul anilor ’40, Adrian e un tânăr înzestrat şi entuziast care se pregăteşte pentru preoţie. Prins în vâltoarea evenimentelor, nu încetează să creadă în puterea iubirii lui pentru Hristos, pentru Biserică, şi nu în ultimul rând, pentru o tânără (Ana) de care îl leagă amintirea unei copilării fericite. Numai că lucrurile iau o întorsătură dramatică: Adrian îşi vede spulberat, o dată cu venirea comunismului, visul de a deveni preot, iar povestea de dragoste se destramă o dată cu incertitudinile legate de viitorul personal. Amintirea acestei iubiri îl va urmări pe erou până la sfârşit, deşi despărţirea de Ana i se pare nedreaptă şi crudă. Simţindu-se trădat în inima sa, Adrian trădează la rându-i viaţa, Biserica şi pe Însuşi Hristos.   

Ajuns în închisoare, ezită să-şi asume propriul trecut şi vocaţia preoţească mărturisitoare, cedând în faţa ispitei Puterii, care i se oferă cu aroganţa unei desfrânate – însetată de dorinţa lui de puritate şi libertate. Refuzul martiriului pentru Hristos lasă loc unei duble supuneri: faţă de puterea atee comunistă, şi faţă de puterea ocultă a masoneriei, din rândurile căreia e invitat să facă parte, la recomandarea profesorului-model (în carte, Gala Galaction). Ritualul de iniţiere în masonerie e redat cu lux de amănunte sufleteşti, şi impresionează prin dramatism. Restul poveştii se derulează în virtutea resorturilor complicate ale Puterii.

Întâlnirea cu Ana, din final, stă sub semnul aceluiaşi dramatism: Adrian află acum că Ana l-a iubit pe el mai mult decât pe actualul soţ, cu care are un copil. Ironia sorţii (sau rânduiala divină?!), face ca Adrian să-l hirotonească preot pe fiul Anei, răscumpărând parcă, peste timp, propria-i preoţie compromisă de „pactul” cu Puterea. De fapt, cartea se încheie pe un ton de penitenţă personală: Demonul a dispărut; în schimb, chipul lui Hristos emană lumina iertării dintr-o icoană aflată înaintea ochilor înlăcrimaţi ai unui suflet chinuit.     

La sfârşit, rămâne întrebarea: cine e desfrânata?! Biserica, beată de iluzia puterii, puterea însăşi, societatea sau viaţa?.. Nici una dintre acestea. „Desfrânata” e mai degrabă o metaforă a trădării, a compromisului şi a renunţării la puterea Iubirii, pentru a păstra doar iubirea Puterii. Iată „morala” cărţii lui Ciprian Mega. O carte care îi va deranja pe cei care se vor simţi „vizaţi” de problematica ei. Pe noi, credincioşii „obişnuiţi” ai bisericii, ne va pune (doar) pe gânduri…

Alexandru Valentin CRĂCIUN