Dor de Veşnicie

În amintirea Părintelui Ştefan

Veşnicia poartă chipul celor înveşniciţi. Sunt oameni pentru care întreaga viaţă este o pregătire (o pregustare) a Veşniciei. Pentru aceştia, moartea (adică trecerea „la cele veşnice”), este clipa după care tânjesc cel mai mult. Dimpotrivă, pentru cei aflaţi mai mult sub vremi decât „deasupra” lor, Veşnicia e însoţită de spaima oarbă a fatalităţii. Iată de ce, pentru a putea fi iubită, Veşnicia trebuie să poarte un Chip şi un Nume. Asta a făcut Hristos şi după El, toţi sfinţii şi părinţii duhovniceşti: au dat un chip şi un nume Veşniciei. Pentru a putea fi iubită.

Mormântul Părintelui Ştefan
Mormântul Părintelui Ştefan

„A spune cuiva: «te iubesc», e totuna cu a-i spune: «nu vei muri niciodată!»”, afirma gânditorul francez Gabriel Marcel. Dorul de Veşnicie nu e altceva decât dorul după cei care au plecat deja dincolo, şi care, prin amintirea lor luminoasă, ne transmit gustul pentru „viaţa cea neîmbătrânitoare”. Ce altceva este Raiul, decât bucuria de a fi – veşnic – împreună?!

Mormântul Părintelui Ştefan
Mormântul Părintelui Ştefan

De fiecare dată când ne aplecăm asupra memoriei celor care ne-au format duhovniceşte, simţim, ca pe o dovadă a iubirii lor, rugăciunea şi mijlocirea neîncetată pentru noi, cei rămaşi „aici”. Mormintele lor nu mai sunt locuri care marchează despărţirea, ci întâlnirea dintre lumi (cea de aici şi cea de dincolo). De aceea, ele devin locuri de pelerinaj şi reculegere. Uneori au loc semne şi minuni, ca dovezi ale unei iubiri care continuă să lucreze. De altfel, nu de puţine ori, mormântul unui om sfânt devine un centru de iradiere duhovnicească. De câte ori mi s-a întâmplat să asist la un parastas închinat memoriei unui mare duhovnic, mă gândeam că tot ceea ce contează în această viaţă e să deprinzi gustul Veşniciei. Un adevărat duhovnic te „învaţă” cum să priveşti moartea, după ce el însuşi a trecut dincolo. Ar trebui să ne obişnuim, din timp, cu ideea că Veşnicia poartă chipul celor pe care îi iubim…

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Anunțuri

1 comentariu

  1. Cerul nu se poate prabusi peste cei care au curajul de a iubi,de a crede ca nu e totul pierdut. Raiul nu poate respinge credinta sincera, iar divinitatea (oricare ar fi ea) nu poate refuza iertarea celor ce iubesc. De ce? Pentru cǎ sunt momente în care aproape nimeni nu mai crede în iubire. Intr-o lume in care doar putini mai cred in iubire nu ramane decât sa cauti un rege si o regina care sa readuca identitatea celui mai profund sentiment…celei mai profunde trairi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s