Etichete

, ,

 

De reuşita (sau eşecul) unui spectacol îţi poţi da seama în primele cinci minute. În acest interval se încheagă vraja pe care actorii trebuie s-o menţină pe tot parcursul serii. În absenţa unui start reuşit, spectacolul riscă să se destrame din mers… Pot să spun că primele cinci minute din spectacolul Spovedanie la Tanacu au fost de o intensitate năucitoare, ceea ce a făcut ca orice „deviere” reflexivă să fie inutilă: te simţeai prizonierul unei drame din care ţi-era cu neputinţă să evadezi…  

Coperta cărţii

Coperta cărţii

«Spovedanie la Tanacu» e dramatizarea după romanul jurnalistic omonim apărut la Humanitas acum doi ani. Autoarea (atât a romanului cât şi a dramatizării) este Tatiana Niculescu Bran, redactor şef la filiala radio B.B.C. în Bucureşti. Dedicat împrejurărilor legate de moartea Irinei Cornici, romanul se prezintă ca o reconstituire documentară (bazată pe mărturii, iar nu pe simple speculaţii jurnalistice) a ultimelor zile de viaţă ale Irinei.

Imagine din spectacol

Imagine din spectacol

Lansat sub girul regizoral al lui Andrei Şerban, spectacolul promitea să devină un succes. Ceea ce s-a şi întâmplat – atât la New York (Teatrul La MaMa), cât şi la Bucureşti (Odeon). Trupa de actori (proveniţi din Cluj, Sibiu, Oradea, Târgu-Mureş, Târgovişte, Timişoara, Bucureşti), s-a reunit sub egida Academiei Itinerante Andrei Şerban, şi a debutat (iulie 2007) cu un „atelier” pe tema romanului amintit. A rezultat un spectacol de teatru documentar, susţinut în săptămâna 12-16 mai 2008 la Teatrul Odeon din Bucureşti.

Imagine din spectacol

Imagine din spectacol

Cei care au intrat în sală cu „prejudecăţile” de rigoare, induse din belşug de Mass-media în jurul acestui subiect, aveau să sufere un şoc. După primele cinci minute au constatat că nici o prejudecată nu mai rămâne în picioare! Actorii au jucat cu atâta patimă încât, în tensiunea insuportabilă care se crease pe scenă, ţi-ar fi fost imposibil să mai găseşti un reper (fie şi mental) de care să te agăţi. Te simţeai captiv într-o dramă din care singura „ieşire” era nebunia sau moartea. La amplificarea acestui efect a contribuit şi faptul că spectatorii erau literalmente prezenţi pe scenă, acest mic artificiu anulând practic „distanţa” spectator-actor. Distanţa în cauză (deopotrivă spaţială şi reflexiv-critică), ar fi putut deveni un impediment, dacă ne gândim că spectacolul trata un fapt de viaţă. De viaţă şi de moarte…

Imagine din spectacol

Imagine din spectacol

Rolul Irinei Cornici a fost poate cel mai ingrat şi cu toate astea, cel mai magistral jucat. După momentul împărtăşaniei, personajul se „rupe” în două, dedublarea fiind efectul unei sfâşieri lăuntrice fără leac. În jurul acestui „personaj dublu”, avea să se perinde o cohortă halucinantă de chipuri – ostile sau binevoitoare – însă la fel de incapabile să ajute cu adevărat. Iată în ce a constat, după părerea mea, „punctul forte” al acestui spectacol: în neputinţa personajelor de a o salva pe Irina. E un paradox (care ţine de esenţa actului teatral în genere) faptul că neputinţa generalizată poate degaja atâta forţă emoţională. Nici părintele Daniel, nici doctorii, nici maicile surori, nici asistentele medicale, nici ierarhul locului, nici fratele Vasile, nici prietena de internat a Irinei, nici poliţistul şi nici măcar noi, spectatorii, nu am putut s-o ajutăm pe Irina. Şi ceea ce este mai tragic, Irina însăşi nu s-a putut ajuta pe sine.

Imagine din spectacol

Imagine din spectacol

În seara de la Odeon am avut revelaţia unei Românii privite sub lupă. Metehnele noastre vechi şi noi au ieşit la iveală, înspăimântător de groteşti, dar şi dureros de reale. Aş asemăna acest spectacol cu un demers psihanalitic sau cu un ritual de exorcizare… naţională. Ceea ce m-a tulburat peste măsură a fost „subconştientul” unei Românii în derivă, miza spiritual-morală a spectacolului depăşind cu mult cazul singular al Irinei Cornici.

Imagine din spectacol

Imagine din spectacol

În pofida afirmaţiei precaute a autoarei („«Spovedanie la Tanacu» nu e o poveste despre România”), am recunoscut aici toate simptomele crizei prin care trece România post-comunistă: mirajul (dar şi mizeria) Occidentului, haosul instituţional românesc (de la casele de copii la spitalele de psihiatrie), destrămarea familiei, migrarea masivă a tinerilor în căutarea de job-uri bine plătite, agresivitatea juvenilă dar şi chestiuni spinoase ale vieţii religioase, cum ar fi: incapacitatea „funciară” a unei anumite părţi a Ortodoxiei de a înţelege provocările lumii contemporane, insinuarea subtilă a masoneriei în rândurile feţelor bisericeşti, instituţionalizarea credinţei, criza monahismului contemporan, angoasele legate de integrarea noastră în U.E. şi de globalizare etc.

Imagine din spectacol

Imagine din spectacol

Din tot acest „mozaic” bulversant de imagini, am păstrat două-trei „cioburi” din care aş fi putut reconstitui România, într-un final de spectacol. Mai întâi, figura venerabilă a duhovnicului, care îi dă părintelui Daniel soluţia salvatoare: s-o pomenească pe „Irina, roaba Domnului” toată viaţa sa, până în clipa morţii. Din acel moment tainic (totul se petrece la spovedanie), între părintele Daniel şi Irina (trecută deja dincolo) se creează o complicitate duhovnicească peste timp şi moarte. Apoi, imaginea maiestuoasă a Irinei, însoţindu-l pe părintele Daniel în noianul de înjurături şi lovituri (amintind de drumul presărat cu scuipări şi ocări al Golgothei) şi apărându-l în chip nevăzut (pentru mulţimea de furioşi) dar teribil de real şi dramatic pentru noi, ceilalţi…

Imagine din spectacol

Imagine din spectacol

În Spovedanie la Tanacu nu există învingători sau învinşi, fiindcă toată lumea sfârşeşte prin a fi victimă.  Unii – cei mai mulţi – victime ale ignoranţei sau manipulării, alţii – victime ale neputinţei de a înţelege până la capăt tainele sufletului omenesc. Acest sentiment de uimire înfricoşată în faţa tainei Celuilalt ni l-au transmis câţiva tineri actori în spectacolele de la Odeon.

 Alexandru Valentin CRĂCIUN

Lui Cosmin Petrovici, căruia îi datorez participarea mea la acest spectacol, ţin să-i mulţumesc pe această cale.